joi, 31 ianuarie 2013

Cele 6 cuvinte...

Acum doi ani am primit o leapsa foarte interesanta care la vremea aceea a avut prea putini participanti.
M-am gandit sa o reiau acum pentru ca ideea imi place inca foarte mult....
Leapsa celor 6 cuvinte...
Ideea e sa asezati intr-o propozitie 6 cuvinte care sa va caracterizeze,sa va contureze si prin care cei care nu va cunosc sa afle ceva despre voi ca fel de a fi,de a gandi,etc...
Ce ziceti? Va incumetati? :)
Puteti raspunde aici la mine daca vreti sau la voi pe blog...

Pentru mine cele 6 cuvinte sunt :
De ce privesc mereu in trecut?

marți, 29 ianuarie 2013

Evul Mediu,reglementarile Bisericii si tabuurile sexuale

Fãrã Biserica Creştinã medievalã Sigmund Freud ar fi ratat o mare cantitate de material de lucru. Multe dintre ideile despre sexualitate sunt de raportat la aceastã epocã, la restricţiile şi opţiunile fie confuze, fie exacerbate ale Bisericii…Nu exista niciun aspect al vieţii sexuale care sã nu fie abordat de instituţia religioasã, care putea sã impunã condamnarea la moarte pentru adulter, dar la fel de bine sã coordoneze prostituţia consideratã un rãu necesar.In ciuda opoziţiei generale faţã de partea fizicã a relaţiilor, Biserica se pare cã era foarte interesatã de subiect. Câteodatã întâlnim descrieri ale actului sexual atât de detaliate încât lasã impresia cã au fost scrise nu fãrã urmã de entuziasm. Se impune întrebarea dacã teologii timpurii, angajându-se în polemici interminabile despre sex, nu erau cumva încercaţi de frustrãrile provocate de un trup pe care îl negau cu încãpãţânare. Biserica interzicea exprimarea deschisã a dorintei sexuale, dar conceptul medieval de iubire curteneascã sugereazã cã admiraţia şi adoraţia puteau fiinţã cumva între dorinţa eroticã şi ataşamentul spiritual.Pentru oricine lua în serios morala creştinã, sexul strict ca plãcere iese din discuţie. Celibatul este modelul ideal de comportament, iar sexul reprezintã doar o parte a cãsãtoriei. Sexul înainte de sau în afara cãsãtoriei era un joc periculos care nu rareori rezulta în pronuntarea sentinţei capitale. Dar nu doar Biserica era cea care dezaproba copulaţia şi adulterul, ci şi nobilii, care trebuiau sã se asigure cã urmaşii le împart sângele. Un exemplu de iubire curteneascã degeneratã este acela al regelui Filip al IV-lea cel Frumos, care aflând cã cele trei fiice ale sale aveau relaţii cu unii dintre cavalerii sãi, a ordonat ca ei sã fie evisceraţi în public şi ele trimise la mãnãstire. Ceva mai libertinã era viaţa în mediul rural, unde relaţiile fizice ţineau de rutinã. Adesea preoţii îi forţau pe ”pãcãtoşi” sã se cãsãtoreascã şi totul era dat uitãrii.
Biserica avea grijã sã impunã reguli şi în viaţa sexualã. Orice altceva în afara poziţiei misionarului era considerat nenatural şi deci un pãcat. Preoţii nu favorizau alte poziţii pentru cã în opinia lor subminau rolul dominant al bãrbatului în societate. Iar sexul oral sau anal ieşeau din discuţie pe motiv cã nu avea de-a face cu procreaţia, ci cu plãcerea, negatã de puriştii care vedeau în act doar aspectul practic. Pedepsele pentru poziţiile ”deviate” puteau fi foarte severe: trei ani de penintenţã pentru femeia deasupra, sex oral sau sex a tergo (pe la spate). Aceasta era poziţia oficialã a Bisericii, dar unii teologi mai progresişti încep sã se îndoiascã de reglementãri. Albertus Magnus permite de pildã folosirea a cinci poziţii, dar tot insistã pe naturaleţea poziţiei misionarului.
Opinia Bisericii despre homosexualitate este exprimatã foarte clar de catre teologul Petru Damian în Cartea Gomorei. Sodomia era vãzutã ca un act împotriva naturii, la fel ca masturbarea sau sexul anal. Tome de Aquino a extins definiţia sodomiei la toate actele care nu implicau penetrarea vaginalã. Totuşi, Biserica nu începe persecuţia împotriva ”pãcãtoşilor” mai devreme de secolele 12-13. Sodomia se pedepsea cu moartea, adicã ardere pe rug, spânzurare sau suspendare în cuşca de fier în cazul preoţilor. Avem totuşi dovezi în legãturã cu homosexualitatea unor personaje celebre, cum ar fi Richard Inimã-de-Leu, care şi-ar fi cunoscut soţia, pe Berenegaria, în timpul unei relaţii cu fratele sãu, viitorul rege Sancho al VII-lea al Navarrei. În epocã mai circulau zvonuri şi în legãturã cu relaţia dintre el şi Filip al II-lea al Franţei.Unul dintre accesoriile cele mai populare în Evul Mediu era aşa-numitul ”codpiece” (engleza medie ”cod”=scrot), o bucatã de material ataşat pentru a supradimensiona organele genitale. Materialul era umplut cu bumbac sau rumeguş şi lipit de panataloni. Alt simbol al virilitãţii consta în moda pantofilor numiţi ”poulaine”, acei pantofi lungi, cu vârful îndreptat în sus tocmai pentru a induce ideea penisului erect. Peter Bruegel, pictorul, reprezintã adesea aceste douã motive ale masculinitãţii, un tablou celebru fiind acela al lui Henric al VIII-lea. Biserica numea aceste obiceiuri ”moda satanei”. În ceea ce le priveşte pe femei, se pare cã Evul Mediu nu era strãin nici de dildo…ba mai mult, instrumentul este pomenit în mai multe cãrţi de penitenţã, care impun pedepse de cinci ani în zilele de sãrbãtoare. Cuvântul însã nu este folosit mai devreme de perioada renascentistã, conform Oxford English Dictionary, dar o explicaţie invocatã îi atribuie originea în ”dilldough”, o bucatã alungitã de pâine condimentatã cu mãrar. Unii scriitori fac aluzii la popularitatea instrumentelor importate din Italia.
În cursul evului mediu, Biserica a fost mai preocupatã de plãcerile şi pãcatele rezultate din actele sexuale nenaturale decât de problema contracepţiei. Teologii dezaprobau contracepţia şi totuşi nu se preocupau foarte multe de denunţarea sa comparativ cu alte practici pe care le considerau mult mai grave. Contracepţia o priveau ca pe o problemã moralã minorã, nu ca pe un pãcat mortal. În afarã de coitus interruptus, existã anumite referinţe la prezervative. Acestea constau atunci în bãşici şi intestine întretesute şi refolosite de multe ori. Oricum problema era mai degrabã prevenirea sifilisului decât contracepţia. Versiuni mai târzii ale prezervativului întrebuinţau pânza de in, iar prima uzanţã contraceptivã a prezervativului dateazã de la jumãtatea secolului al 17-lea. Femeile se foloseau uneori de nişte tampoane cu varii ingrediente menite sã acţioneze ca spermicid. Una dintre reţete consta într-un amestec de curmale, scoarţã de acacia şi miere, în care se înmuia tamponul.
Dacã se întâmpla ca bãrbatul sã fie impotent, Biserica îl aducea în faţa unor investigatori privaţi, care erau de fapt femei bãtrâne care analizau starea generalã de sãnãtate a bãrbatului şi îndeosebi organele genitale. Dacã se constata o deformare a penisului sau vreun alt motiv al imposibitãţii consumãrii cãsãtoriei, se permitea separarea cuplului. Mulţi medici europeni sunt tributari învãţãturii islamice, prima care prescrie medicaţie pentru tratarea disfuncţiilor erectile, combinând tratamentul cu medicamente de cele mai multe ori cu administrare oralã şi dietele.




autor: Irina-Maria Manea
sursa: Historia.ro
foto : artinfinit.md

luni, 28 ianuarie 2013

Frigiderul,altfel...

Ideea e foarte simplă: poţi să schimbi complet aspectul frigiderului tău dacă foloseşti câteva bucăţi de autocolant. Se găseşte la toate magazinele de bricolaj sau chiar şi la unele hypermarketuri şi costa sub 5- 10 lei pe metru.

Mai complicat este să îl lipeşti aşa încât să arate perfect, mai ales când suprafaţa este mare, ca în cazul frigiderului. Este un “proiect” pentru două persoane, pentru că una trebuie să ţină partea nelipită a hârtiei, în timp ce a doua trece uşor mâna peste partea deja lipită astfel încât să se elimine toate bulele de aer.
Rezultatul merită tot efortul...
Ce ziceti,da sau nu? :)


sursa: unica.ro

Pink Mondays - Green eys




mai multe gasiti la: karmapolice


duminică, 27 ianuarie 2013

Poveste Parfumata - Parfumul Gradinii Cismigiu




Indiferent de anotimp Gradina Cismigiu este locul in care revin fara sa-mi para rau…
Ma atrage sinuozitatea aleilor,umbra copacilor acum batrani dar si parfumul acelor vremi in care oamenii aveau mai mult timp ca sa se bucure de ceea inseamna o plimbare prin parc…
Revin, pentru ca in serile blande de vara, la ore tarzii se aseaza linistea si peste Cismigiu.Asa imi pot imagina o zi de vara, cum altfel decat torida, in Bucuresti…
Imi pot imagina o suava doamna plimbandu-se pe alei,ascunzandu-si chipul sub o palarie imensa si o umbrela din tul si lasand in urma ei adieri delicate de “Voilette de Madame”,un parfum in care stanjenelul, narcisa, ylang-ylang –ul se combina perfect cu lemnul de santal,o creatie a lui Jacques Guerlain de la 1901.

La vremea aceea doamnele nu ieseau ninsotite asa ca,fara sa fac un efort de imaginatie pot vedea cu ochii mintii pasind atent langa inmiresmata doamna un tanar domn in costum,pe cap purtand o palarie cu o dunga eleganta pe mijloc, asortata cu o pereche de manusi din piele fina .
Un astfel de domn cu siguranta degaja in jur, atingand si narile delicatei doamne,un parfum de lavanda, lamaita si bergamota care se combina discret dar patrunzator cu arome de stanjenel, ambra, vanilie si lichen.Un astfel de parfum a fost creat tot de Jacques Guerlain in anul 1904 si poarta numele de “Mouchoir de Monsieur”.

O sa-i las pe cei doi sa asculte plini de incantare romantica concertul sustinut de fanfara in foisor dupa care,cu siguranta domnul ii va oferi doamnei un pahar de braga rece ca gheata pe Teresa Restaurantului Monte Carlo.


Eu am sa va povestesc mai departe istoria acestei Gradini…

In 1779, domnitorul Tarii Romanesti, Alexandru Ipsilanti a poruncit construirea a doua cismele in Bucuresti. Prima cismea s-a facut pe locul unde este astazi gradina dinspre strada Stirbei Voda. Balta aparuta era un focar de infectie in mijlocul orasului. In vecinatatea acestei cismele si-a ridicat o resedinta Dumitru Siulgi-basa, seful lucrarilor peste cismelele orasului, numit si "marele cismigiu". El avea ca principala insarcinare supravegherea curgerii apelor. Treptat, in folclorul urban "lacul lui Dura Negutatorul" dispare din toponimie si apare acela al "Cismigiului". Orasul nu s-a extins foarte mult catre Vest din cauza inundatiilor aproape anuale care umflau lacul Cismigiu ( nivelul sau crestea pana la Cercul Militar de astazi ).
In 1830, generalul Pavel Kiseleff a dispus secarea baltii si transformarea terenului intr-o gradina publica. Lucrul acesta se petrece abia in timpul domniei lui Gheorghe Bibescu, in 1847, cand a fost chemat gradinarul peisagist Wilhelm Mayer, fostul director al Gradinilor Imperiale din Viena, si insarcinat cu transformarea terenului insalubru intr-o frumoasa gradina. Mayer a fost ajutat de gradinarul Franz Harer. Dupa abdicarea lui Gh. Bibescu din 1848, noul domnitor, Barbu Stirbei, hotaraste sa se sape un helesteu si un canal de legatura cu Dambovita. Cel mai important an pentru transformarea gradinii a fost 1852. Pentru prima data s-a facut imprejmuirea cu uluci, s-au montat o suta de "canapele" (lavite) fara rezematoare, din lemn de stejar si lungi de un stanjen. Lucrarile de infrumusetare s-au incheiat in 1854, cand s-a facut si inaugurarea oficiala a gradinii Cismigiu. In 1856, o parte a lacului a secat datorita pantofarilor dimprejur ce aruncasera aici resturile de materiale specifice meseriei lor. La 1857 parcul era vizitat de iubitorii de nou si de aventuri galante, realitate descrisa de N.T. Orasanu :
"aici fu o balta mare, un loc umed, mocirlos/salbatec din natura, necurat, nesanatos/insa arta poate multe si ea facu un paradisu/cum la multi din ipokimeni nici ca le trecea prin visu./..
Aici vine toata mana, si s'amestecara impreuna/eleganta, lux, mandrie, maniere si turnura,/vorbe dulci si complimente sbor din fiecare gura./Cate un june c'o grizeta, prin tufisuri ca se pierde..." (sursa wikipedia.org).

S-a inserat demult…domnul a condus-o pe doamna acasa,cu birja sau poate cu tramvaiul,eu am ramas sa mai ascult clipocitul apei si linistea care se lasa peste oras...mi s-a parut oare sau chiar am simtit o unda parfumata de “Voilette de Madame”?




Postare inscrisa in Clubul Povestii parfumate între bloggeri,gazda fiind ca de fiecare data de Mirela.

Tema acestei zile a fost aleasa de Samewhiteblue.

Life in Pictures - "Perseverenta+inspiratie=satisfactie"






sursa: etimpu.com
mai multe gasiti la Costin Comba

sâmbătă, 26 ianuarie 2013

Marmelada mea de portocale

Iarna, cel mai mult imi place sa simt in casa miros de portocale, e un miros tonic care ma bine dispune...recunosc ca si mirosul merelor coapte in cuptor imi da o stare usor euforica, dar azi ma voi opri doar la portocale pentru ca acum ceva vreme m-am hotarat sa fac marmelada.
Din portocale.
Si am facut...si buna tare a mai fost pentru ca intre timp nu a mai ramas decat un borcanel pe care mi-l revendic conform zicalei, cine imparte, parte isi face! :)
Reteta pe care am folosit-o e simpla si marmelada se face aproape singura...

Ingrediente :

- 6 portocale mari
- 350 grame zahar
- 3 cuisoare
- 250 ml de apa

Am taiat portocalele in felii potrivit de groase si fiecare felie in patru, dupa care le-am maruntit dar nu foarte tare, cu ajutorul mixerului.
Peste ele am pus zaharul,cuisoarele si apa.
Le-am lasat pe foc pana au inceput sa clocoteasca bine de tot si apoi le-am pus la cuptor unde au fiert pana cand s-au transformat intr-o marmelada bine legata.
Marmelada odata pusa fierbinte in borcane, treaba este terminata si garantat in casa miroase minunat :)
O feliuta de paine neagra unsa cu unt,putina marmelada de portocale si un ceai fierbinte, ce poate fi mai bun acum cand afara s-a facut din nou iarna? :)
Sigur, un vin fiert si el cu ceva coaja de portocala si mirodenii nu e o idee chiar rea, dar azi ma rasfat doar cu marmelada mea :)


vineri, 25 ianuarie 2013

Barbati cu barba,barbati fara barba


Arta bărbieritului triumfă în secolul al 18-lea, în perioada iluministă, atunci când devin şi o profesie de sine-stătătoare, fiind asociat cu rafinamentul, caracterul aristocratic sau stilul specific unui gentilom adevărat. Dupã cum noteazã William Nicholson în "Journal of Natural Philosophy, Chemistry, Literature and the Arts" în 1802, "capriciul şi moda, sau îmbunãtãţirea modernã a igienei personale, au privat toate naţiile Europei de bãrbi". Pãrul facial începe sã fie considerat barbar. Petru cel Mare alege sã dramatizeze racordarea Rusiei la modernitatea occidentalã ordonând nobililor sã-şi radã podoaba.
La mijlocul secolului al 18-lea avansul tehnologic în prelucrarea oţelului a condus la apariţia unor noi varietãţi metalice pe piaţã, care puteau fi foarte bine adaptate celor care mânuiau o lamã. Oţelul de creuzet avea o importanţã aparte. Puternic şi durabil, şi totuşi pretându-se la o polizare pânã la luciu de oglinda, era un dar dumnezeiesc pentru noua generaţie de producãtori.În 1772, Charles Woodcok face publicitate unei creme de ras care promite o piele catifelatã şi parfumatã. Şi totuşi, totul depinde de ascuţimea lamei. În 1770 un parfumier de pe Fleet Street din Londra îşi laudã prãvãlia care oferã sãpunuri, pomade şi unguente, dar şi lame de ras, lame care câţiva ani mai târziu devin capul afişelor publicitare. Producãtorul de brice care se folosea de noul tip de oţel era de multe ori un fost cuţitar. Existau familii specializate în lucrul cu cuţite şi lame, ca de pildã familia Savigny, probabil cu ascendenţã hughenotã.Totuşi, eficacitatea crescândã a lamelor nu poate concura cu schimbãrile în modã. În secolele al 18-lea şi al 19-lea barba este rezervatã categoriilor sociale marginale. Un chip curat indicã de obicei prezenţa unui gentilom stilat, iar barbã poartã bunãoarã un ascet, un individ care a renunţat la plãcerile lumeşti. Un om nebãrbierit trece drept un excentric sau mai rãu. Dupã rãzboaiele napoleoniene însã, când apar pe scenã noi modele de masculinitate, încep sã se poarte perciunii, iar din 1850 barba redevine simbolul masculinitãţii şi autoritãţii patriarhale. Eleganţa specificã secolului trecut nu mai este la modã.În România, în anul 1900 se vorbea despre cel mai mare salon de frizerie din ţară, şi anume cel al lui Procopie Dinescu. Bucureşteanul, după multe studii în Europa, s-a reîntors în ţară pentru a deschide un salon de frizerie pe Calea Văcăreşti. „La briciul lui Rotschild‟ se numea faimoasa frizerie deschisă de Procopie Dinescu, căreia îi călcau pragul clienţi din sfera funcţionarilor publici, a „tinerimei comerciale, cât şi a păturii muncitoare‟. Afaceristul a avut parte de un succes de invidiat, întrucât a mers pe principiul „ieftinătatea preţurilor învinge orice concurenţă‟.Astfel, „pentru un tuns sau pentru un ras‟ clientul plătea 20 de bani, însă asta în cursul săptămânii, pentru că în weekend costa 25 de bani. De asemenea, se putea plăti şi un abonament lunar de zece rasuri cu 2 lei şi 50 de bani. Preţurile erau ieftine, întrucât, la vremea aceea, salariul unui institutor în învăţământul primar era de 60 de lei pe lună. Dacă erai client fidel al salonului, căpătai „dreptul de a fi pieptănat şi fricţionat cu chinină pentru distrugerea mătreţei, la orice ceas din zi va pofti clientul, absolut fără nicio plată‟. Perioada de triumf a briciului, însă, era pe sfârşite. În 1985, lui King C. Gillette i-a venit ideea de a crea o lamă ieftină , sigură şi care să se poată înlocui. Timp de câţiva ani a încercat să-şi pună ideea în aplicare, pentru că toată lumea îi spunea că este imposibil să se creeze un oţel care să fie în acelaşi timp rezistent, foarte subţire şi foarte ieftin. În 1903 a început producţia şi a vândut 51 de aparate şi 168 de lame! Anul următor însă, după ce Gillette a patentat şi aparatul de ras, afacerea, pur şi simplu, a explodat, vânzându-se peste 120 000 de lame (în 1915 se ajunsese la peste 70 de milioane în toată lumea). King C. Gillette a aplicat ideea „loss leader", conform căreia, aparatul se vindea la un preţ mic, dar acest lucru atrăgea după sine achiziţionarea lamelor, care trebuiau mereu schimbate. Au avut un mare succes, mai ales că s-a făcut o campanie publicitară agresivă, care scotea în evidenţă lipsa de siguranţă a briciurilor. În timpul Priumului Război Mondial, fiecare soldat american a primit câte un aparat de ras Gillette, plătit de statul american.
sursa: Historia.ro

Reflexii in Oglinda - Lacul Vidraru



mai multe gasiti la SoriN

miercuri, 23 ianuarie 2013

Marin Sorescu - Dacă nu cer prea mult

- Ce-ai lua cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
- O carte, o sticlă cu vin şi-o femeie, Doamne,
Dacă nu-ţi cer prea mult.
- Ceri prea mult, îţi tăiem femeia,
Te-ar ţine de vorbă,
Ţi-ar împuia capul cu fleacuri
Şi n-ai avea timp să-ţi pregăteşti cursul.
- Te implor, taie-mi cartea,
O scriu eu, Doamne, dacă am lângă mine
O sticlă de vin şi-o femeie.
Asta aş dori, dacă nu cer prea mult.
- Ceri prea mult.
Ce-ai dori să iei cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
- O sticlă de vin şi-o femeie,
Dacă nu cer prea mult.
- Ai mai cerut asta o dată, de ce te încăpăţânezi,
E prea mult, ţi-am spus, îţi tăiem femeia.
- Ce tot ai cu ea, ce atâta prigoană?
Mai bine tăiaţi-mi vinul,
Mă moleşeşte şi n-aş mai putea să-mi pregătesc cursul,
Inspirându-mă din ochii iubitei.
Tăcere, minute lungi,
Poate chiar veşnicii,
Lăsându-mi-se timp pentru uitare.
- Ce-ai dori să iei cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
- O femeie, Doamne, dacă nu cer prea mult.
- Ceri prea mult, îţi tăiem femeia.
- Atunci taie-mi mai bine cursurile,
Taie-mi iadul şi raiul,
Ori totul, ori nimic.
Aş face drumul dintre rai şi iad degeaba.
Cum să-i sperii şi să-i înfricoşez pe păcătoşii din iad,
Dacă n-am femeia, material didactic, să le-o arăt?
Cum să-i înalţ pe drepţii din rai,
Daca n-am cartea să le-o tălmăcesc?
Cum să suport eu drumul şi diferenţele
De temperatură, luminozitate şi presiune
Dintre rai şi iad,
Dacă n-am vinul să-mi dea curaj?

Miercurea fara cuvinte - Bere,bere,hai la bere!


















sursa : etimpu.com 

luni, 21 ianuarie 2013

Restaurant vs Muzeu


Daca va aflati in zona Piata Romana,str. Mendeleev, veti vedea o casa pe al carei perete exterior exista o placa comemorativa: “in aceasta casa a trait a lucrat a suferit si a murit neinteles pictorul Stefan Luchian 1868 – 1916"

Legenda spune ca intr-o seara cineva a intrat pe intuneric in casa…

Stefan Luchian era foarte bolnav. Imobilizat la pat fiind a fost mai mult decat surprins cand din intunericul camerei s-au desprins sunetele suave ale unei viori ,sunete care l-au incantat timp de doua ore…
Cel care canta era George Enescu.




Nu, in aceasta casa nu veti gasi un muzeu.In aceasta casa veti gasi, surprinzator, un restaurant,Trattoria Verdi.

Intamplarea si o pofta de mancare teribila ne-au adus si pe noi in zona P-ta Romana unde am descoperit acest restaurant placut amenajat, cu podele din lemn, pereti caramizii acoperiti cu tablouri de diferite marimi, multe dintre ele cu poze din reclame italienesti dar si cu personalitati din lumea filmului.Tot din atmosfera face parte si muzica, italieneasca in intregime.Ii puteti asculta pe Eros Ramazotti sau pe Laura Pausini cu toate ca mai potrivita ar fi fost dupa parerea mea muzica lui Giuseppe Verdi.

M-a incantat foarte tare meniul frumos desenat in culori pastelate si de marimea unei foi de ziar.
Din meniu puteti alege antipasto, supe, salate, preparate din carne de pui, porc, vita sau miel si, evident, paste si pizza.
 
Veti gasi cu siguranta vinul potrivit la mancarea potrivita dar si bere, sucuri si o cafea bine preparata.
La desert va puteti delecta cu tiramisu, clatite sau inghetata.
Eu una am ales penne sicilene al forno iar prietenii mei pizza Diavola si paste carbonara.
Puteti gusta cu incredere si din vinul casei, un vin alb, sec si rece atat cat trebuie.
Cu toate ca nu sunt amatoare de bere de data asta eu am baut o Leffe neagra, singura bere pe care de altfel o beau.
Servirea este extrem de promta, chelnerii zambitori, amabili si mereu prezenti.
Am incheiat cu inghetata de ciocolata si vanilie eu, clatite cu ciocolata prietenii mei si evident cafea.
A fost o seara  agreabila, atmosfera restaurantului este cu adevarat placuta mai ales ca exista si salon pentru nefumatori.
Dar tot am ramas cu un gust amar…de ce intr-o astfel de casa exista un restaurant si nu un muzeu?

Pink Mondays - Blue Eyes








mai multe gasiti la karmapolice