luni, 30 iunie 2014

Chiar daca e vara...sa vedem cum se distrau bucurestenii in timpul iernilor de altadata


Înainte vreme, Bucureştii au cunoscut ierni cu adevărat aspre, cu zăpezi din belşug şi geruri năprasnice; oaspeţii străini erau aproape îngroziţi de ce găseau aici şi descriau cu lux de amănunte vinul care îngheţa în vase, ţurţurii „lungi şi groşi ca de cleştar”. Dar în ciuda condiţiilor vitrege la care era expusă urbea în anotimpul rece, bucureştenii îşi umpleau timpul cu te miri ce, refuzând căldura, amorţeala, hibernarea; înfofoliţi şi veseli, erau fie la Şosea, cu sania, fie la patinaj, pe lacul din Parcul Cişmigiu. Serile şi le petreceau la baluri şi recepţii – cei de familie bună, din înalta societate a Bucureştilor – sau la serate dansante în „săli afumate, în care primează pitorescul”.
Călătorii străini veniţi la noi din ţinuturi cu o climă mai blândă se minunau de vremea grea de aici. Spre exemplu, sirianul Paul de Alep, însoţitor al mitropolitul Macarie al III-lea, povestea că de la jumătatea lui ianuarie până la sfârşitul lui martie 1654 a căzut foarte multă zăpadă, care „nu a încetat... până la Paşti şi a fost un vânt îngheţat, un ger şi un frig cum nu mai văzusem niciodată; vinul îngheţa în vase, tot astfel măslinele în apa lor, ca şi murăturile. Cât despre lămâi şi ouă, ele s-au întărit ca piatra şi s-au stricat cu desăvârşire” Casele aveau de jur împrejur ţurţuri lungi şi groşi ca de cleştar, uimind oaspeţii străini. Mai târziu, pe la 1740, un alt călător, pe nume Kelemen, scria despre o iarnă grozavă, care cuprinsese de fapt nu numai teritoriul românesc, ci şi întreaga Europă. Aceasta începuse de la 18 octombrie, iar „de atunci zăpada a crescut în fiecare zi şi frigul s-a simţit tot mai cumplit”. Cu obidă, omul amintea că în oraş era „mare scumpete şi lipsă”, întâmplându-se ca de multe ori să stea la masă şi să nu aibă pâine. Dar nu era de mirare, căci, spunea el, „nu se aduce nimic de nicăieri, aici totul e îngheţat tun: apa, moara şi morarul”. În final, mărturisea că ar fi fericit să fie departe de Bucureşti.

„Duminica însăşi Lipscanii vin să se aerisească la Şosea...”

Românii îndurau însă cu stoicism iernile grele, ba, mai mult, bucureştenii cu stare din a doua jumătate a secolului al XIX-lea găseau un farmec aparte în a se plimba zilnic cu sania la Şosea ori a patina pe apa îngheţată a Cişmigiului.
Şoseaua Kiseleff, frumoasă şi cochetă, umbrită vara de tei, în genul parcurilor occidentale, vedea adunată toată lumea aleasă a Capitalei, care îşi dădea întâlnire în acest loc în toate după amiezile, indiferent de anotimp. Orele potrivite pentru plimbările la Şosea erau cuprinse între prânz şi timpul de primire al oaspeţilor. Astfel, vara, Şoseaua prindea a se însufleţi între orele 17.00 până la orele 21.00, iar iarna, de la orele 14.00 până la 16.00. Aceste ore erau stabilite de moda vremii, dar şi de necesitatea întreţinerii acestui spaţiu.
Iarna, când fulgii albi de nea cădeau ca o deasă perdea strălucitoare troienind întregul oraş, caii erau înhămaţi la sănii şi împodobiţi cu zurgălăi pe spate şi pe gât, iar la urechi li se puneau cozi de vulpe. Pe lângă acestea, erau acoperiţi cu un valtrap mare de plasă de sfoară împletită în culori şi cu chenar cu dantelă lucrată din bumbac pescăresc. Lumea privea cu plăcere perechile de bucureşteni veseli, înfofoliţi în blănuri de preţ, caii şi vizitii cu şube groase şi căciuli de blană, care se întretăiau adesea în clinchete de zurgălăi de-a lungul Şoselei.
Distracţia a continuat şi în primele decenii ale secolului al XX-lea, zăpada fiind percepută ca un element prietenos şi nobil. Astfel, Paul Morand scria că odată cu primele zăpezi apăreau şi săniile însoţite de clinchete jucăuşe de zurgălăi în Piaţa Victoriei. Caii aveau ciucuri roşii şi erau acoperiţi cu plase albe, fiind ţinuţi în frâu de „vizitii îmbrăcaţi într-o mantie de catifea”. Pe lângă aceştia, mai erau şi „vizitii în pufoaice umflate, stând în picioare pe săniile lor ale căror clopoţei sună veseli” şi care „conduc grupuri de câte patru sau cinci tineri care ţipă de bucurie şi se bulgăresc când se încrucişează”. Tot Paul Morand afirma că „duminica însăşi Lipscanii vin să se aerisească la Şoseaua transformată în staţiune de sporturi de iarnă şi să se fotografieze în costum de schi”. Şi Calea Victoriei, de la Capşa la Athenee Palace, era plină de bucureşteni îmbrăcaţi în haine groase (de preferinţă blănuri), care se plimbau şi cu săniile, dar şi pe jos, pe trotuare, bucuroşi de venirea iernii şi de întâlnirea cu cei cunoscuţi.

Lacul din Cişmigiu, primul patinoar din Bucureşti

Oamenii cu stare, dar nu numai, mergeau şi la patinaj, care a început sa fie practicat în ţara noastră începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. De regulă, patinajul se făcea de plăcere, pe gheaţa lacurilor, şi nu neapărat cu patine, acestea fiind apanajul celor mai avuţi. O adevărată virtuozitate o aveau copiii, îndemânarea lor fiind atât de mare încât reuşeau „să patineze peste tot, pe zăpada topită, pe caldarâmul alunecos şi chiar pe uscat”. Cu timpul, numărul celor care îndrăgeau această activitate a început să crească, ea fiind privită însă doar ca o formă de divertisment şi nicidecum ca un sport. Regulile, ca şi patinoarele artificiale au apărut ceva mai târziu.
Pe timp de iarnă, începând din 1870, când a apărut prima menţiune în presă, lacul din Parcul Cişmigiu a devenit principalul loc de întâlnire pentru bucureştenii care doreau să patineze. Aşa s-a înfiripat primul patinoar, unul natural, desigur, care ţinea cont de capriciile vremii. Administrat din 1908 de Niţă Berechet, acesta avea să-şi găsească cu greu clienţi, pentru un timp, de vină fiind şi tarifele care se practicau, dar şi faptul că patinajul era socotit de mulţi drept „un sport imprudent şi chiar necuvincios”, după cum scria „Revista Automobilă” în anul 1913. De la divertisment s-a trecut treptat la stabilirea unor reguli, ca şi în restul Europei. Între timp fusese descoperit patinajul artistic, iar ştirile despre serbări pe gheaţă s-au înmulţit în ziarele vremii. La sfârşitul anului 1924 a luat fiinţă şi prima echipă bucureşteană de hochei, numită Hockey Club,care se antrena tot pe apele îngheţate ale Cişmigiului. Dar în perioada interbelică au existat patinoare naturale şi în actualul Complex Dinamo, lângă Operă, în Parcul Carol şi undeva, pe Mihai Bravu.
În 1930, bătrânii şi frumoşii copaci ai soţilor Oteteleşanu, aflaţi în spatele caselor Oteteleşanu (care au fost dărâmate câţiva ani mai târziu pentru a face loc Palatului Telefoanelor), au fost tăiaţi, iar pe locul lor a fost deschis un restaurant unguresc în care se aminteşte de către contemporani că aveau loc veşnice scandaluri. Tot acolo era şi un loc viran devenit iarna patinoar, despre care se spune că a fost desfiinţat zece ani mai târziu, în 1940.

Salep, castane coapte, sirop de migdale şi „Caaaarne-vici!”

Printre bucureştenii veniţi la distracţie şi la plimbare în toiul iernii se găseau şi alţii nevoiţi să-şi câştige traiul zilnic afară, în frig. Astfel, în parcuri, fotografii ambulanţi, bucuroşi de mulţimea venită la patinaj ori la promenadă, făceau poze la minut, suflând de zor în mâini pentru a le încălzi şi, uneori, developându-şi clişeele deasupra unei plite cu cărbuni de lemn.
De-a lungul străzilor din centru erau adesea întâlniţi negustori ambulanţi de sirop de migdale, precum şi „ţărani ducând în coşurile lor late de nuiele, pe care le ţin în echilibru precum cărăuşii de apă din Pekin, piramide de mandarine îngheţând sub crengi de brad acoperite cu zăpadă... sau miei spânzuraţi de picioare pe un braţ de balanţă”.
Bulgarii erau cei care vindeau în acest anotimp salep, o băutură de iarnă „fierbinte, dulceagă şi cu piper în ea”, a cărei menire era „să încălzească şi în acelaşi timp să hrănească”. Vânzarea salepului începea de la 5 dimineaţa şi era însoţită de chemarea tărăgănată şi prelungă a vânzătorului: „Saleeep!”.
Încă de la ivirea toamnei începeau să circule pe străzi, cu sobiţa de tablă la subsuoară, negustorii de „cren-wurşti” (un soi de cârnaţi cu hrean); aceştia, adaptând termenul, pe diferite tonuri, ademenitoare pentru cei înfometaţi, strigau: „Caaarne-vici!”, adăugând, după o pauză, ca un ecou ispititor, închipuindu-şi că astfel muşteriii vor fi mai curând atraşi: „...vici, ...vici!”. Şi tot cu sobiţele după ei umblau, în anotimpul rece, şi vânzătorii de castane coapte...

Două reprezentaţii de circ pe zi, serate dansante şi baluri

Bucureştenii de odinioară nu căutau însă distracţia doar în exterior, ci o îmbinau cu aceea din interior, mai confortabilă şi la fel de plăcută. Astfel, locuitorii Capitalei puteau să se delecteze şi cu spectacolele de circ, care se desfăşurau în acea perioadă în oraş. Caravanele încărcate cu oameni şi animale se aşezau cu precădere pe maidanele Brezoianului sau pe cel de la Palatul Poştelor şi se bucurau întotdeauna de participarea orăşenilor; se dădeau chiar câte două reprezentaţii pe zi. Aşa au fost, de pildă, circul lui Hüttermann (care a ars în 1883), al lui Schull, al lui Schuchmann şi, în sfârşit, circul lui Sidoli, care s-a şi stabilit la noi, ridicând o clădire adecvată, astăzi dispărută.
În timpul iernii, foarte numeroase erau şi balurile publice. Acestea aveau loc în sala Bossel sau Slătineanu şi erau organizate de diferite societăţi din Bucureşti: Societatea Filarmonică, Societatea de Tir şi Gimnastică etc. Dar Capitala găzduia şi baluri de caritate, în Sala Teatrului Mare, iar în timpul carnavalului, Sala Bossel îşi deschidea din nou porţile pentru un bal mascat. Carnavalul, import apusean, începea odată cu terminarea sărbătorilor creştine de iarnă, încheindu-se până în postul Paştelui, şi cuprindea toate balurile mascate care se desfăşurau în saloane private ori în săli publice, fiind obligatorie purtarea măştilor şi, în general, a unei ţinute speciale. Spre sfârşitul carnavalului, în fiecare sâmbătă, şi la Operă era organizat un bal mascat. Ulysse de Marsillac, pe de altă parte, scria şi despre „o mulţime de serate dansante de categorie inferioară care se ţin în douăzeci de săli afumate, în care primează pitorescul”.
Baluri, serate, recepţii se desfăşurau şi în casele celor din înalta societate bucureşteană, unde nu puteau pătrunde decât cei aleşi: rude, cunoscuţi, aflaţi de regulă în aceeaşi categorie socială, iar dintre necunoscuţi, străini ori români, numai dacă se bucurau de scrisori de recomandare. Primirile erau renumite pentru belşugul, luxul şi eleganţa afişată. La curtea regală era, de obicei, un mare bal dat în noaptea de Revelion, la care participau cam o mie de persoane, şi alte trei serate mai intime, în timpul carnavalului.

autor:Lelia Zamani
sursa: http://www.historia.ro

duminică, 29 iunie 2014

Lipscanii din Ploiesti

Pentru ca m-am nascut si pentru ca o parte din copilarie am petrecut-o la Ploiesti, acest articol despre Lipscanii din Ploiesti m-a emotionat foarte tare. Chiar daca eram mica, imi amintesc totusi ca mai existau cateva magazine cu aerul pravaliilor de altadata, cu podele din lemn, cu tejghele si cu rafturi inalte in care erau expusi pantofi, stofe sau alte obiecte care reprezentau specificul magazinului. Imi mai amintesc si mirosul, un miros care chiar apartinea altor vremi...nu, nu mirosea a vechi, mirosea a timpul trecut...

Lipscani - intro

Cand spui Lipscani, gandul merge imediat la centrul vechi din Bucuresti. Totusi, nu doar capitala a avut o astfel de strada cu un veritabil rol comercial si al carui nume sa se traga de la negustorii ce-si lua marfa din Lipsca / Leipzig. Asa ca azi vorbim de Lipscanii din Ploiesti, despre ce au fost si despre cum amintirea lor incepe incet-incet sa dispara.
Strada Lipscani s-a conturat probabil in ultima parte a secolului XVIII, dar importanta sa a crescut abia de pe la 1830-1840, cand viata economica a Ploiestilor va intra pe o panta ascendenta. Asa ca in urma cu aproape 2 secole, pe acea strada se gaseau magazinele lipscanilor de lux cu stofe de calitate (matasuri si stofe scumpe), bogasieri, marchidani (un soi de mercerie),tivizichieri, abagii si, evident, carciumari. Intotdeauna aici se gasea orice, de la fierarie la costume, de la bauturi bahice la lumanari si de la credite la carti.

Strada Lipscani - Vedere din Piata Unirii
Strada Lipscani, vedere din Piata Unirii (in stanga Primaria Noua, iar in dreapta Banca Centrala)

In prima parte a secolului XIX, strada era pavata cu bolovani de rau, magazinele erau mici - ridicand mana, atingeai tavanul magazinelor - si apele reziduale erau aruncate in mijlocul strazii printre carute si marfurile celorlalte magazine.

Strada Lipscani - 1918
Strada Lipscani, la inceputul secolului XX

Totusi, strada Lipscani a fost una dintre primele care a avut trotuare asfaltate, iar mai apoi toata artera a fost acoperita cu asfalt cald.
Strada Lipscani si Calea Romana
Lipscanii si intersectia cu Calea Romana (in stanga se vede magazinul fratilor Chitu si Iosifescu)

Reclame interbelice ale magazinelor de pe strada Lipscani
Reclame interbelice ale magazinelor de pe Lipscani (cea din stanga este a magazinului fratilor Chitu si Iosifescu din poza de mai sus)

Strada era intersectata de Calea Romana, cam in locul unde azi este intrarea in Palatul Administrativ, si de strada Brasoveni (al carei nume vine de la negustorii romani din Brasov) - a se vedea articolul Centrul Ploiestiului - anii `30 vs. azi.

Strada Lipscani - 1940
Strada Lipscani in 1940 - In plan departat se vede fatada Palatului de Justitie / de Cultura

Demolarile au afectat strada la sfarsitul perioade interbelice, cand capatul ei din fata Palatului de Justitie (actual de Cultura) a inceput sa sufere modificari. In primii ani ai guvernarii Ceausescu, jumatate de strada este distrusa pentru a se construi Palatul Administrativ. Cladirile de pe Lipscani sunt lasate sa se degradeze, cu toate ca zona este pasaj pietonal. In fine, cutremurul din 1977 a insemnat ocazia cu care regimul comunist a ras de pe suprafata orasului o strada emblematica pentru istoria Ploiestilor.

autor: LUCIAN VASILE
sursa: www.republicaploiesti.net/

Povestea lui Prikoke

Pe blogul lui Ursu Dumitru am intalnit aceasta povestioara...cu talc :)

joi, 26 iunie 2014

Reflexii in Oglinda - Sink into me


fotoStefan Beutle

mai multe gasiti la SoriN. 

10 lucruri pe care orice bărbat trebuie să le știe până la 21 de ani


Viața de adult nu este tocmai ușoară, așa că ar fi bine ca la vârsta "majoratului psihic" să fii pregătit deja, pentru a nu greși față de alții și nici față de tine.
Autoarea și bloggerița Kelly Williams a realizat, pentru cei de laesquire.com, un ghid pentru bărbații de până în 21 de ani.

Citește cu atenție cele 10 reguli, îți vor fi de folos!

1. Învață să faci nod la cravată.

Sau, și mai bine, învață să înnozi un papion. Astfel, vei arăta întotdeauna impecabil și distins. "Nici măcar nu este nevoie să memorezi cum", spune Williams, vei găsi tutoriale pe internet, care îți vor fi de folos.

2. Folosește cantitatea potrivită de parfum.

Un sfat genial: fă duș, șterge-te cu prosopul, aplică parfumul și îmbracă-te. Astfel, colonia va ajunge pe pielea ta și nu pe haine, fiind nevoie de apropiere fizică pentru ca o altă persoană să îți simtă parfumul.

3. Aprinde un foc.

Sau, măcar, focul pentru un grătar. "Știu o grămadă de băieți care nu știu să gătească, însă, chiar dacă ai doar 21 de ani, poți prepara ceva la grătar. Ia-ți niște pui, marinează-l și bea o bere până se frige. Lasă lucrurile să se întâmple", spune autoarea.

4. Ai grijă cum trebuie de o femeie mahmură.

Williams îți spune ce trebuie să faci: "Să ai întodeauna la îndemână apă de cocos, să îi comanzi ceva delicios de mâncare și apoi să vă uitați la o comedie romantică, de preferat cu Hugh Grant".

5. Să inviți o femeie la o întâlnire

"Eu consider că este extrem de atrăgător gestul de a fi invitată la o întâlnire romantică. Bărbații ar trebui să aibă atât intenția, cât și planul.", a declarat Williams. Nu e nevoie nici să cheltui mulți bani, poți alege oricând o plimbare în parc.

6. Bucură-te de compania persoanelor în vârstă.

Pentru sfaturile bune de viață pe care le oferă, dar și ca să te distrezi. Îți vor da cele mai bune sfaturi vestimentare și, mai ales, îți vor da un exemplu de curaj și bărbăție, să nu uităm că mulți dintre ei au luptat în cel de-al doilea Război Mondial.

7. Cu cât petreci mai mult timp lăudându-te, cu atât părerea celorlalți despre tine va fi mai proastă.

Data viitoare când te surprinzi vorbind laudativ despre tine, oprește-te și ia-ți un minut de gândire pentru a schimba subiectul. Bărbații discreți stârnesc mult mai ușor curiozitatea sexului opus și nu numai.

8. Învață să calci.

Da, este foarte bine să ai un fier și o masă de călcat. William spune că un amic al său își călca absolut orice articol vestimentar și astfel arăta impecabil ori de câte ori ieșea pe ușă. În general, cutele de pe haine nu doar că sunt inestetice, dar nici nu insuflă prea multă încredere celorlați, care nu te vor considera un bărbat capabil.

9. Citește cartea tehnică a mașinii tale.

Nu, nu este nevoie să ajungi precum John Travolta în "Greased Lightnin", însă lucrurile mici precum schimbatul unui bec la un far îți pot salva atât timp, cât și bani. Vei rămâne surprins când vei constata cât de multe poți face fără să apelezi la un mecanic.

10. Fă cadouri interesante.

Fii atent în jur, mai ales la femei. Acestea oferă, de multe ori, indicii subtile, că și-ar dori un anume cadou. Ține minte ce i-a plăcut, mergi și cumpără obiectul cu pricina, așteaptă trei luni și dăruiește-i-l. Va fi a ta pentru totdeauna.

sursa:www.ro.celebrity.yahoo.com


Sper ca v-ati amuzat, eu una, da :))

luni, 23 iunie 2014

Marita Nachtigal si ale ei sarmalute



Ca sa raman in zona "papa bun" o sa continui cu o repostare.
Pentru ca este vara si in piata au aparut deja frunzele de vita de vie si pentru ca mi-am amintit de aceasta postare am zis ca poate v-ar prinde bine sa va reimprospatez memoria si sa va dau o idee pentru ceva bun de pregatit.
M-am gandit  sa va sugerez un alt “model” de sarmalute.
“Modelul” a aparut in cartea lui Vlad Musatescu “De-a puia gaia” si este prezentat de unul dintre personajele cartii, personaj extrem de pitoresc, Marita Nachtigal pe numele ei… 

Nu stiu daca i-ati citit cartile dar pentru mine a fost un adevarat deliciu lectura acestor carti-e drept-in adolescenta, si asta pentru umorul absolut daramator care izbucneste din fiecare pagina a romanelor sale…
Pe langa umor, acolo se strecoara si cateva preparate pe care personajele lui le ingurgiteaza intr-o veselie…
Sarmalutele despre care va vorbesc se numara printre ele…
Iata cum descrie Marita Nachtigal modul in care au fost preparate aceste aceste minuni :

"— Dragii mei, luam in discutie problema urmatoare: sarmalute in foi de vita. Nu-s sarmalute obisnuite. Potrivit indrumarilor mele, doctorul Bila a tocat cu satarul, si nicidecum la masina, piept de gaina, o pulpa de berbecut, ceafa de purcel si sfarcuri de muschi de vacuta. Farsul a fost framantat cu cimbru, piper alb macinat, piper negru boabe, cinci oua de curca, apoi a fost infasurat in frunze de vita salbatica fierte in vin rosu de Valea Calugareasca. Totul a scazut numai la cuptor, fierband mocnit intr-un amestec de unt proaspat, de casa, cu seu fraged de batal. Caci asa se gateste pe la noi…
Intreaga adunare pare strabatuta de-un fior neobisnuit. De unde reiese ca nu numai grasii sunt gurmanzi.
Iar Sica Finichi, pe care pana acum nu l-am auzit scotand o vorbulita, sare literalmente de pe scaun si intreaba aproape balbaindu-se:
— Si… si… si-n clondirele alea… ce-i in clondirele alea?…
— Cinstea cuvenita sarmalutelor! – raspunde solemn madam Nachtigal. — Aligoté de Ceptura, recolta 1967, cand l-a batut seceta! "


Nu stiu daca va incumetati sa preparati asa minune de reteta… daca nu, ne putem imagina impreuna cat de gustoase trebuie sa fie sarmalutele astea :)


sursa: www.costachel.ro

duminică, 22 iunie 2014

Salata mea rapida de cartofi natur cu fructe de mare

In general nu sunt o iubitoare a fructelor de mare dar din cand in cand mi se face pofta asa ca, pentru pranzul de azi mi-am zis ca nimic nu ar fi mai potrivit decat o salata simpla si rapida de cartofi natur cu fructe de mare.

De data asta le-am cumparat la conserva in ulei, o alegere foarte buna pentru ca nu a trebuit sa le mai fierb si sa le sotez apoi in unt.Am ales o conserva care sa nu contina caracatita pentru ca doar privind-o simt nevoia sa nu mai manac nimic :))
In caz ca vreti sa incercati si voi, iata reteta mea (pentru doua persoane):

- 3 cartofi potrivit de mari
- 300 grame fructe de mare
- 3 catei de usturoi
- 2 lamai
- sare
- piper
- mix de condimente (eu imi pregatesc un amestec uscat din oregano, maghiran si patrunjel).

Prefer sa fierb cartofii in coaja pentru ca isi pastreaza mai bine forma atunci  cand ii tai in cubulete, ceea ce am si facut.
Din usturoiul pisat, o parte din uleiul de la conserve, zeama de la cele doua lamai, amestecul de condimente, sare si piper am mixat, un dressing pentru salata.
Am amestecat cartofii taiati cubulete mai mari cu fructele de mare si dressingul, le-am lasat cam 15 minute la frigider pentru ca si cartofii sa imprumute din savoarea dressingului si le-am servit cu un pahar de bere rece, (mie nu imi place berea dar de data asta mi-a fost pofta)...si asta a fost tot. 
Rapid, gustos si chiar daca nu pare, usor si de preparat si de macat :))
A, sa nu uit, am avut si desert, clatite cu dulceata de afine si dulceata de mure...mmm :)

joi, 19 iunie 2014

Cel mai sexy polițist din Brazilia


Cel mai sexy polițist din Brazilia cucerește întreaga lume
Guilheme Leăo, un polițist în vârstă de 22 de ani, a provocat furori în Brazilia și în lumea întreagă cu fotografiile sale postate pe rețelele de socializare. El lucrează la metroul din Sao Paulo și este unul dintre agenții de securitate cei mai arătoși din lume, informează online publicația Qué.es?, citată de Agerpres.
Înfățișarea lui Guilheme Leăo nu a trecut neobservată. Cupa Mondială din Brazilia și rețelele de socializare au făcut din acest tânăr de 1.90 m înălțime și cu un fizic perfect cel mai urmărit polițist online.Tânărul a știut să profite de acest moment subit de glorie, care i-a deschis porțile pentru o carieră în lumea modelingului.
El își folosește acum contul de Instagram pentru a posta poze la bustul gol și a-și etala atributele fizice. Lucru pentru care îi mulțumesc femeile din întreaga lume, notează publicația amintită de Agerpres. 
 
sursa: http://www.eva.ro

miercuri, 18 iunie 2014

Brazilian Music Duo-Gabriela Costa & Alex Man


Imi erau total necunoscuti dar acest lucru s-a schimbat.Muzica braziliana de tip choro sau bossa-nova nu imi era deloc familiara dar si acest lucru s-a schimbat.
La sfarsitul saptamanii trecute a fost ziua mea de nastere si cu aceasta ocazie prietenii mei mi-au organizat o petrecere care pentru mine chiar a fost o adevarata surpriza.
Nu o sa va dau toate detaliile, o sa va spun doar ca atunci cand am ajuns la Tea House Bucuresti se inserase deja, gradina ceainariei era luminata cu doar cu cateva lampioane care pregateau atmosfera placut-relaxanta din Salonul Francez.


A fost un concert de exceptie! O muzica plina de tandrete invaluitoare, cu ritmuri diferite de arhicunoascuta Samba, o muzica ca o poveste despre dragoste, doruri, vise, bucurie si tristete dar si despre speranta si dans.Vocea Gabrielei Costa are transparenta picaturilori de ploaie vara, este calda, incantatoare, vibranta.Chitara lui Alex Man nu doar a acompaniat-o pe Gabriela Costa, a fost jumatatea care a intregit atmosfera unei nopti braziliene la Bucuresti...
Sa va mai spun ca atunci cand au aflat ca este ziua mea mi-au cantat "la multi ani" si mi-au dedicat o melodie? Sa va mai spun ce emotii am avut ascultand aceasta muzica care nu iti atinge doar auzul ci iti managie sufletul?
Mai bine nu mai spun nimic, va las sa-i ascultati, sper sa va placa cel putin atat de mult cat mi-au placut mie...

Miercurea fara cuvinte - Mariska Karto



Fotografii inspirate din picturile renascentiste realizate de Mariska Karto

Postare inscrisa la "Miercurea fara cuvinte"

marți, 17 iunie 2014

TOP 5 Animale ale războiului: de la cai la licurici

Eforturile de război au presupus mobilizarea tuturor resurselor aflate la dispoziția combatanților, iar din acest tablou nu puteau lipsi animalele. De la prietenii domestici ai omului, caii și câinii, care au acompaniat soldații încă din zorii istoriei, până la prezențe exotice, precum licuricii sau delfinii, toți au luptat loial împotriva inamicului.



1. În Primul Război Mondial au murit 8 milioane de cai de luptă.



Pe timp de război, calul este cel mai bun prieten al omului și cel mai prezent animal pe câmpul de luptă, fie că trăgeau carele, transportau echipament sau mergeau la luptă cu soldații. De altfel, primul manual de antrenament cabalin datează încă din 1350 î. Hr.. Totuși, la momentul izbucnirii Primului Război Mondial, dezvoltările tehnologice în domeniul militar au făcut ca situația de pe front să fie mai periculoasă pentru cai decât pentru oameni. De pildă, într-o singură zi, în 1916, în timpul bătăliei de la Verdun din Franța, au murit aproximativ 7000 de cai, dintre care aproximativ 100 au murit în urma unei explozii provocate de tunurile navale franceze. Caii au dovedit o sensibilitate mai mare și față de alte elemente și sute de cai ai dispărut din cauza extenuării, a bolilor sau a atacurilor cu gaze toxice. Și mult mai mare ar fi fost numărul animalelor ucise dacă nu interveneau unitățile veterinare. În cazul armatei britanice, au fost tratați peste două milioane și jumătate de cai răniți, dintre care 75% s-au putut întoarce la serviciu.

2. Sergentul Stubby, cel mai decorat câine în Marele Război.



În 1917, un cățeluș vagabond cutreiera campusul Universității Yale, unde se antrenau membrii Regimentului de Infanterie 102. Micul pit bull a câștigat simpatia unității cu șotiile sale, participând la exerciții și învățând chiar să salute cu laba dreaptă. Soldatul J. Robert Conroy l-a adoptat și l-a botezat Stubby. Conroy a reușit să îl ducă în Franța, unde câinele a fost expus la iperită (gaz muștar), ceea ce i-a produs o sensibilitate ridicată la gaze toxice, astfel avertizând regimentul cu privire la atacurile iminente cu gaze. Stubby a fost educat și să identifice, în timpul patrulelor, soldații răniți. Într-una din zile, Stubby a descoperit un spion german pe care, spre uimirea acestuia, l-a atacat până când au venit întăriri. Ca urmare a acestui gest, Stubby a fost numit sergent, depășind gradul proprietarului său. În cele 18 luni de serviciu, Stubby a participat la 17 bătălii, a supraviețuit unor serii de răni și, nu în ultimul rând, s-a dovedit a fi sprijinul moral de care soldații aveau nevoie.

3. Licuricii au luminat tranșeele Primului Război Mondial.



Una dintre cele mai uimitoare contribuții ale viețuitoarelor din lumea animală este aceea a Lampyris noctiluca, adică a licuricilor. Ghemuiți prin tranșeele umede și întunecoase, bărbați înrolați și ofițeri au adunat în borcane mii de licurici. Micile lanterne efemere le-au permis soldaților să citească rapoarte secrete, să studieze hărți de război sau să citească scrisori de la cei dragi rămași acasă. Conform unui studiu realizat în 2010, numai 10 licurici pot furniza aceeași cantitate de lumină precum o lampă stradală modernă.

4. Un porumbel mesager a zburat 250 de kilometri cu vești despre succesul Zilei Z.



Porumbeii mesageri au fost utilizați pentru transmiterea mesajelor militare încă de grecii antici și de perși, însă abia la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX aceștia au fost utilizați la scară largă în eforturile de trimitere a mesajelor secrete. În timpul ambelor războaie mondiale, Statele Unite și Marea Britanie au pus bazele unor unități speciale pentru porumbei mesageri formate din zeci de mii de păsări. Atât de importanți erau pentru eforturile de război britanice în timpul Primului Război Mondial, încât amata a emis ordine de protecție a acestora: uciderea sau rănirea intenționată a unui porumbel atrăgea condamnarea agresorului la șase luni de închisoare. Peste 16.000 de porumbei au fost lansați în Europa în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, printre care și Gustav (înregistrat oficial NPS.42.31066), un porumbel care a zburat peste 250 de kilometri înapoi în Anglia pentru a transmite prima veste oficială despre debarcarea din Normandia.

5. Delfini și lei de mare lucrează sub acoperire pentru marina de război americană.



Deși a operat în secret până în anii 1990, Programul de Mamifere Marine al Marinei SUA a recrutat și a antrenat viețuitoare marine de pese 40 de ani. La început, numeroase specii au fost luate în considerare pentru această inițiativă, inclusiv balene ucigașe și foci, însă delfinii și leii de mare au apărut rapid printre favoriți. Înzestrate cu simțuri superioare, înotătoarele inteligente au fost utilizate în Vietnam, în Golful Persic și în bazele navale din frontul de acasă. Delfinii descoperă și indică poziționarea minelor marine, pentru care sunt prea ușori pentru a le declanșa, folosindu-se de abilitățile de ecolocație, iar leii de mare se pot scufunda zeci de metri pentru a investiga sau recupera obiecte pierdute sau suspecte. Ambele specii de animale sunt învățate să păzească porturi sau nave prin detectarea intrușilor neautorizați, cum ar fi scafandrii inamici.


Autor: Alexandra Șerban
sursa: http://www.historia.ro 

luni, 16 iunie 2014

Poema chiuvetei....

....mi se pare continuarea perfecta a articolului precedent :)

într-o zi chiuveta căzu în dragoste
iubi o mică stea galbenă din colţul geamului de la bucătărie

se confesă muşamalei şi borcanului de muştar
se plânse tacâmurilor ude.
în altă zi chiuveta îşi mărturisi dragostea:
- stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine şi moara dâmboviţa
dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine
ele au la subsol centrale electrice şi sunt pline de becuri
te risipeşti punându-ţi auriul pe acoperişuri
şi paratrăznete.
stea mică, nichelul meu te doreşte, sifonul meu a bolborosit
tot felul de cântece pentru tine, cum se pricepe şi el
vasele cu resturi de conservă de peşte
te-au şi îndrăgit.
vino, şi ai să scânteiezi toată noaptea deasupra regatului de linoleum
crăiasă a gândacilor de bucătărie.

dar, vai! steaua galbenă nu a răspuns acestei chemări
căci ea iubea o strecurătoare de supă
din casa unui contabil din pomerania
şi noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi.
aşa că într-un târziu chiuveta începu să-şi pună întrebări cu privire la sensul existenţei şi obiectivitatea ei
şi într-un foarte târziu îi făcu o propunere muşamalei.
... cândva în jocul dragostei m-am implicat şi eu,
eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste.
am iubit o superbă dacie crem pe care nu am văzut-o decât o dată...
dar, ce să mai vorbim, acum am copii preşcolari
şi tot ce a fost mi se pare un vis.

Mircea Cartarescu

duminică, 15 iunie 2014

Cum face creierul diferenţa dintre dragoste şi sex?

Unii spun că atracţia sexuală şi iubirea sunt, în esenţă, acelaşi lucru. Alţii spun că sunt lucruri diferite, alţii spun că iubirea nici nu există. Cercetătorii ne dau un răspuns clar: atracţia sexuală şi dragostea romantică există,
deopotrivă, iar creierul le percepe ca două lucruri diferite.
Studiul, publicat în revista Journal of Sexual Medicine, este de fapt o meta-analiză din 20 de alte studii în care participanţii au fost rugaţi să se uite la fotografii erotice, sau să se gândească la cea mai importantă persoană din viaţa lor, în timp ce medicii conduceau investigaţii imagistice.
Astfel, oamenii de ştiinţă de la Universitatea „Concordia” (Canada), Universitatea din Geneva, Universitatea Virginia de Vest (SUA) şi Universitatea „Syracuse” (SUA) au reuşit să facă o hartă a zonelor din creier în care se formează aceste sentimente.
Şi în cazul atracţiei sexuale, cât şi în cazul sentimentelor de iubire, s-a activat aceeaşi regiune cerebrală – care poartă numele de striatum. Dar, activitatea cerebrală a fost înregistrată în zone diferite ale acestei regiuni.
Dorinţa sexuală activează zona din striatum care este stimulată de lucruri ce ne aduc plăcere, cum ar fi mâncarea şi sexul. În schimb, sentimentul de iubire se formează într-o regiune a striatumului care are rolul de a asocia o valoare acestor lucruri care ne aduc plăcere sau recompensă, relatează Huffington Post.
Profesorul de psihologie Jim Pfaus, unul dintre autorii studiului, de la Universitatea „Concordia” a explicat că rezultatele mai arată că „dragostea este, de fapt, un obicei care se naşte din dorinţa sexuală, atunci când dorinţa este satisfăcută”. În acelaşi fel, zona din creier în care se formează sentimentul de iubire este asociată şi cu dependenţa de droguri. Aşa cum cineva devine dependent de droguri pe măsură ce le consumă, la fel şi dorinţa sexuală se transformă în dragoste când este satisfăcută în mod constant.
Explicaţia lui contrazice alte studii conform cărora chiar amânarea satisfacerii dorinţelor sexuale înainte de căsătorie, produce fericire mai mare în cuplu. Din studiul publicat în numărul din decembrie 2011 al Journal of Family Psychology, reiese că stabilitatea relației în cuplurile care au practicat abstinența este cu 22% mai ridicată decât în cazul celorlalte cupluri. Aceleași cupluri spun că se bucură de o mai bună comunicare și o calitate mai mare a sexului, transpuse într-o diferență de 12% respectiv 15% în favoarea abstinenților. Studiul specialiștilor a vizat relațiile a 2.035 de cupluri căsătorite.
În alt fel este dragostea o dependenţă, explică Helen E. Fisher, antropolog al Universităţii Rutgers, coordonatorul unui studiu care a fost publicat în Journal of Neurophysiology.
În urma unui experiment care a implicat 15 subiecţi care au fost părăsiţi de persoana iubită, ea a observat că atât în cazul bărbaţilor cât şi în cazul femeilor, vizionarea de imagini cu fostul partener activează zone ale creierului asociate cu dependenţa, controlul emoţiilor, sentimente şi ataşament, dar şi cu durerea fizică. „Este o dependenţă minunată atunci când lucrurile merg bine şi o dependenţă oribilă atunci când lucrurile merg prost,” a explicat Fisher.


sursa:http://semneletimpului.ro
artist: Mihaly von Zichy  (profesor de arta si artist la curtea Tarului Aleaxandu al II-lea)

vineri, 13 iunie 2014

Astazi e ziua mea....

... zi mai frumoasa ca mine, asa ca va invit la un mic rasfat :)

Sper ca va plac perele in sos de ciocolata cu scortisoara...

Sau poate preferati cateva capsune inmuiate in ce altceva daca nu in ciocolata?

Ma gandesc ca o cafea nu ar pica rau deloc, simtiti aroma?

Am si un Martini pentu doamne...

Si o Vodka Martini pentru domni...
Va astept ca sa ne facem de cap! :)

joi, 12 iunie 2014

Clătitele, de la „teganites” la „firimiturile împăratului”



Clătitele fac parte dintre puţinele feluri de mâncare de care gurmanzii-şefi ai Greciei Antice ar trebui să fie mândri, pentru că au trecut testul timpului (şi încă ce test!), ajungând să fie gătite chiar şi în bucătăria secolului XXI.
Dacă ar fi să traducem denumirea originală (adică grecească) a clătitei i-am spune „tigăită”, pentru că şi atenienii îi spuneau „tagenites”, „teganites” sau „tagenias” (toate variantele fiind derivate ale cuvântului „tegano” care desemna tigaia de prăjit).   Cronicarul Athenaeus povesteşte cum era preparat acest desert: plakous-ul (compoziţia formată din 500 gr. de făină, 60 ml de vin alb, 60 ml de lapte acru, o jumătate de linguriţă de sare) era prăjit într-o cantitate mică de ulei de măsline. După ce compoziţia începea să facă băşici şi era rumenită pe ambele feţe, se servea caldă, dimineaţa. Se asezona neapărat cu miere şi seminţe de susan, uneori şi cu brânză.
Rude vechi ale pâinii, lipiei şi chiar ale blatului de pizza, clătitele s-au răspândit peste tot în lume, de cele mai multe ori schimbându-şi ba compoziţia, ba aspectul. În America, amestecul pentru clătite conţine şi praf de copt şi e prăjit într-o formă mai pufoasă şi mai groasă, în Asia grosimea diferă de la o zonă la alta, dar e umplută cam peste tot cu ingrediente sărate (brânză, carne, legume); în Africa, pe de altă parte, clătitele sunt suport pentru diferitele sosuri şi humus-uri, neamurile germanice le consumă deopotrivă ca desert şi ca blat moale peste care se pun diverse topping-uri sărate, în timp ce europenii de gintă latină păstrează destinaţia, reţeta şi aspectul clătitelor realizate de greci în Antichitate.

Una dintre cele mai neobişnuite reţete de clătite s-a născut în timpul Imperiului Austro-Ungar şi poartă o denumire care te duce cu gândul la conducătorii acelor vremuri: kaiserschmarrn. „Firimiturile împăratului” au fost preparate pentru prima dată pentru Francisc Iosif I (1830-1916) şi imediat ce vezi rezultatul realizezi cât de inspirat e numele desertului – fâşii rupte din clătite (făcute din făină, ouă, lapte), caramelizate, amestecate cu gem şi alune de pădure mărunţite. Soţia împăratului, Elisabeta a Bavariei (cunoscută mai degrabă sub denumirea de Sisi), fiind preocupată de silueta sa, dăduse ordin bucătarilor să-i facă doar deserturi uşoare, care să nu îngraşe. La vederea „bombei calorice”, împărăteasa a refuzat să mănânce clătitele astfel pregătite. Exasperat, soţul ar fi exclamat înainte de a mânca deopotrivă porţia sa şi a consoartei: „Ia să văd ce firimituri (schmarrn) a gătit bucătarul!”.

Autor: Alexandru Zaharia
sursa: http://www.historia.ro

Pentru Melly...

Vestea disparitiei lui Melly ne-a atins dureros pe toti cei care am trecut mai des sau mai rar pe la ea...
Mi-e greu sa spun prea multe cuvinte, nu am cunoscut-o pe Melly decat virtual, i-am intuit sensibilitatea, blandetea si linistea...liniste care se desprinde din fiecare pagina a blogului ei, liniste care s-a lasat pentru totdeauna pe blogul ei...
Citind aseara "Jurnalul unei femei simple" am gasit o fotografie cu Melly la cules de sanziene in 2012...
Sa te plimbi doar pe campii inflorite Melly, mi-as dori sa fie posibil acest lucru pentru sufletul tau frumos...

miercuri, 11 iunie 2014

Miercurea fara cuvinte - Afis de film

Afişul filmului "B.D. la munte şi la mare" - 1971


Afişul filmului "Drumul Oaselor" - 1980


Afisul original al filmului “Noi, cei din linia intai”1985 


Afişul filmului "Un comisar acuză" - 1973 

Afisul original al filmului "Pas in doi"1985 

Postare inscrisa la "Miercurea fara cuvinte"

marți, 10 iunie 2014

Restauratul Doina este fostul Bufet de la Şosea dinainte de război

Pe eleganta Şosea Kiseleff, pe care urmau să se alinieze în epocă o serie de construcţii impozante - Muzeul de Istorie Naturală „Grigore Antipa“, Muzeul Naţional de Geologie, Muzeul Ţăranului Român, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ şi chiar un laborator al firmei Casa Capşa -, se ridica, în 1892, o construcţie în stil arhitectural românesc destinată a fi un restaurant de lux, denumit iniţial, simplu, Bufetul.
Stabilimentul urma tipologia caselor tradiţionale cu pridvor şi scară interioară, având un foişor sprijinit pe coloane din lemn cioplit, uşor de reperat de la distanţă.
Bufetul de la Şosea fusese o construcţie concepută de către arhitectul Ion Mincu cu trei ani înainte de a fi ridicată, la iniţiativa ministrului de Lucrări Publice de atunci, Petre P. Carp.
Cu acest proiect, ce continua consecvent stilul neoromânesc al unei alte clădiri proiectate de către Mincu în 1886 - Casa Lahovary -, arhitectul participase la Expoziţia de la Paris din 1889. Astăzi, fostul Bufet de la Şosea se numeşte Restaurantul Doina.


autor: Eliza Zdru
sursa: www.historia.ro

luni, 9 iunie 2014

Un început în istoria afişelor de cinema din România

Afişul  românesc al filmului „Mihai Viteazul”, 1970


Afisul de film a constituit o preocupare prioritară pentru istoricii români şi străini care au avut ca obiect de studiu comunismul românesc.Informaţia ce s-ar fi putut desprinde din afişele cinematografice este destul de nişată, adesea criptată în spatele unor ani de studiu al imaginii şi al cinematografiei – ceea ce a făcut ca până azi să nu existe cataloage şi cărţi bine documentate despre afişul românesc de film. Comparativ, istoria culturală occidentală acordă o atenţie aparte afişului de film: sunt, pe de-o parte, studiile privind istoria marketingului, pe de alta, cele privind evoluţia artei vizuale.
De la bun început, ideea capitalistă ce s-ar fi putut desprinde din aceste afişe s-a aflat în antiteză cu ideologia comunistă, însă nevoia de informare şi, mai apoi, de exaltare a mândriei naţionale au făcut ca afişele să existe totuşi. Mulţi critici şi istorici români le-au judecat ca pe nişte documente corupte de cenzura Epocii de Aur, însă pentru un trăitor al perioadei ele reprezintă o duioasă privire în trecutul propriu. Da, există elemente de cenzură în afişele de film, însă cartea-catalog a lui Christopher Landry nu are în centrul ei această idee. Ci chestiunea pe care Tudor Giurgiu o remarca în cuvântul de încheiere a albumului: lipsa unei şcoli de film veridice, cum a fost în Polonia sau în Cehoslovacia, a dus şi la slaba preocupare în privinţa graficii afişului, ca artă vizuală. Demersul unui autor străin – adoptat, ce-i drept, de aproape 15 ani, de meleagurile bucureştene – în această direcţie este foarte important, însă, aşa cum sublinia chiar autorul, materialul publicat în acest catalog nu este exhaustiv sub nicio privinţă. E doar un început.
Autorul acestei cărţi a descoperit, astfel, faptul că existau trei tipuri de afişe de film în România comunistă. „Primul era simplu – o tipăritură pe hârtie de ziar, într-o culoare sau două, de obicei fără nicio grafică spectaculoasă, având dimensiunea de 36 pe 47 cm. Aceste afişe erau lipite pe pereţi şi pe chioşcuri în oraşele mari şi mici, acolo unde filmul urma să ruleze. Al doilea model şi cel mai răspândit a fost cel tipărit în patru culori pe hârtie fotografică lucioasă, de 46 pe 67 cm, tipul acesta de afiş fiind cel mai des întâlnit în cinematografele din România comunistă. Mult mai rar, el era înlocuit cu unul în două sau trei culori pe o hârtie de proastă calitate, măsurând 50 pe 70 cm. Cel de-al treilea şi cel mai elaborat model de afiş era destinat pentru cele mai prestigioase premiere, fiind emis în mult mai puţine exemplare. Măsurând 70 pe 100 cm şi imprimate pe hârtie mai groasă, aceste afişe au fost de multe ori adevărate opere de artă, unicate pe piaţa românească. Toate afişele au fost fabricate într-una dintre cele trei tipografii de stat din Sibiu, Oradea sau, cea mai mare dintre ele, Întreprinderea Poligrafică 13 Decembrie 1918 din Bucureşti.”
Cartea lui Christopher Landry nu prezintă doar afişele româneşti realizate pentru producţiile autohtone. Uncapitol aparte îl reprezintă afişele filmelor străine, în special, afişele filmelor occidentale. De cele mai multe ori, filmele străine au fost distribuite fără prea multă publicitate, fiind promovate, de regulă, printr-o fotografie alb-negru mărită, cu titlul filmului şi distribuţia. Acesta era „afişul”. Uneori se aranjau fotografii într-un colaj cu grafică simplă, în culori pastel. Au existat însă şi excepţii – afişele seriei „Planeta Maimuţelor” (1968) au fost capodopere ale graficii de afiş cinematografic, iar afişul original din 1968 se vinde cel mai scump printre colecţionari.



(Afişul din Japonia al filmului „The Last Crusade (Mihai Viteazul)”, 1970)
„Mihai Viteazul” la noi şi la alţii

Un element interesant al catalogului lui Landry este prezentarea în oglindă a unor afişe făcute pentru producţiile autohtone, care au rulat şi peste hotare (a se vedea grupajul de mai sus, cu afişe din ţară şi din străinătate ale filmului „Mihai Viteazul”). Albumul cuprinde, astfel, şi afişe ale peliculelor precum „Un comisar acuză” (1973), din Cehoslovacia, Cuba, URSS, Ungaria şi România. Autorul „a scotocit” serios după anumite producţii, aducând cititorului afişe ale filmului „Mihai Viteazul” (1970) din Statele Unite ale Americii şi chiar din îndepărtata Japonie. Totuşi, cele mai multe afişe din afara graniţelor ale unor pelicule româneşti prezente în acest catalog au fost adunate din spaţiul fostei Cehoslovacii şi din Polonia.



(Afişul iugoslav al filmului „Poslednji krstaski pohod (Mihai Viteazul)”, 1970)


Autorul s-a oprit şi asupra unor profiluri de artişti care au adus elemente de originalite în afişul românesc precum Klára Tamás, Ion Stendl, Pompiliu Dumitrescu. Numele acestora nu spun multe publicului larg, însă enunţarea peliculelor cărora aceştia le-au creat „ambalajul” artistic poate fi de ajutor pentru cititori: „Toate Pînzele Sus” 1976 (afiş realizat de Pompiliu Dumitrescu), „Pas în doi” 1985 (afiş de Klára Tamás), „Luchian” 1981 (afiş de Ion Stendl).
Dincolo de genurile clasice de film, care au fost mai atent monitorizate şi implicit cenzurate, afişele filmelorpentru copii s-au bucurat de mai multă libertate. Expresivitatea afişului peliculei „Amintiri din copilărie” (1965) poate oricând rivaliza cu cel din Spania sau din Cuba. La polul opus stă „Veronica” (1973). Deşi a fost considerată o mega-producţie românească, pelicula are parte de un afiş de-a dreptul dezolant – imaginile alb-negru ale câtorva dintre personaje pe un fundal verde. În schimb, afişele din Polonia, Germania Democrată şi cele din Cehoslovacia radiază de bucuria copilăriei, aşa cum personajul principal o face în film. Una peste alta, cartea lui Cristopher Landry, tipărită în condiţii grafice excepţionale şi perfect normale pentru ceea ce autorul a dorit să ne arate, este un mare câştig pentru istoria culturii româneşti. E însă un demers care trebuie continuat.

Autor: Ciprian Plăiaşu
sursa: http://www.historia.ro/