marți, 30 septembrie 2014

Ionel Teodoreanu, un crai de lux, si marea sa neimplinire in dragoste

Prozatorul născut la Iaşi în 1897, care avea să fie recunoscut pentru scrierile sale ce evocă în stil inconfundabil copilăria şi adolescenţa, şi-a câştigat existenţa ca avocat, dar a rămas fidel literaturii. Scrisul i-a ocupat cea mai mare parte a timpului liber, iar cele mai multe cărţi ale sale s-au născut în lungile zile de vară, când, obosit să pledeze în procese, se retrăgea împreună cu familia la Mănăstirea Agapia din Neamţ. Acolo, în cerdac, scria până după-amiază. După ce punea punct, povestesc cei care l-au cunoscut, se plimba cu soţia sa (născută Maria Ştefana Lupaşcu, ea însăşi scriitoare, având pseudonimul Ştefana Velisar) şi se juca cu cei doi copii ai săi, Ştefan şi Osvald Teodoreanu.
Despre scris nu se poate spune că a fost doar o pasiune pentru avocatul Ionel Teodoreanu, care a semnat volume unice în literatura română -, „Uliţa copilăriei" (1923), „La Medeleni" (1925-1927), „În casa bunicilor" (1938), „Lorelai" (1935) etc. -, fiindcă literatura i-a fost vocaţie şi profesie. Printre pasiunile sale s-au numărat însă sportul, în special patinajul şi boxul.
Frumos şi melancolic, preocupat de subtilităţile sufletului omenesc, Ionel Teodoreanu a stârnit pasiuni printre destule reprezentante ale sexului frumos. Cele mai multe dintre aceste amoruri au rămas învăluite în mister şi li s-a pierdut urma în istorie. Însă o iubire neîmpărtăşită, survenită după 1938, când autorul s-a mutat la Bucureşti,  a fost dezvăluită de Vlaicu Barna, prieten al scriitorului: „Era în timpul războiului, când pe scena teatrului din pasajul Majestic apărea un exemplar de lux al frumuseţii feminine.

Nadia Gray


Vederea ei, ca o lovitură de trăsnet pentru vestitul curtezan, a fost fatală. Din clipa când a văzut-o, el n-a mai avut linişte şi somn, pentru că toate încercările de a se apropia de femeia devenită a visurilor şi a destinului, cum zicea, i-au fost zădărnicite. Mesajele trimise prin scrisori, versuri şi buchete de flori au rămas fără efect şi total ignorate. Îndrăgostitul se plângea acum cu amărăciune prietenilor şi prietenelor, fără cea mai mica jenă".
Acelaşi evocator a elucidat enigma: „Frumoasa neîndurată de pe scenă era Nadia Cantacuzino, soţie a aviatorului Bâzu din istorica familie aristocrata, şi graţiile ei au strălucit şi după plecarea din ţară, distribuită în filme sub numele de Nadia Gray. De la această nereuşită, care l-a costat mult, Ionel Teodoreanu a început să fie văzut în faţa paharului, el, care se delimita totdeauna de aura bahică a bunului sau frate Păstorel, şi la masă nu bea decât rar o sută de grame de vin îndoit cu apă".
Născută la Bucureşti în 1923 dintr-un tată rus şi o mamă basarabeancă, actriţa care l-a fermecat pe melancolicul scriitor se numea Nadia Kujnir-Herescu. Ea s-a căsătorit cu celebrul prinţ Constantin („Bâzu") Cantacuzino, aviator în timpul războiului. Împreună cu acesta, a părăsit România la sfârşitul anilor '40, după al Doilea Război Mondial, la instaurarea comunismului, şi s-a refugiat la Paris. Mai târziu, cuplul avea să se stabilească în Spania.
 În capitala Franţei, tânăra şi-a consolidat cariera actoricească. A debutat în film în 1949, în pelicula franco-austriacă  „L'Inconnu d'un soir". Avea să joace apoi roluri de mai mică sau mai mare întindere. Printre celebrităţile alături de care a fost imortalizată pe peliculă se numără Marcello Mastroianni, Vittorio de Sica sau Errol Flynn. Poate că cel mai cunoscut rol al său a fost în „La dolce vita" (1960), capodopera lui Fellini. În acest film celebru, o puteţi vedea jucând o bogătaşă care-şi sărbătoreşte divorţul la o petrecere din propria locuinţă, printr-un număr de striptease.
După moartea soţului, survenită în 1958, Nadia Gray, aşa cum a rămas în istoria filmului, avea să se stabilească în SUA la sfârşitul anilor '60, graţie căsătoriei cu avocatul newyorkez Herbert Silverman. În 1976, a renunţat la cariera de actriţă de film, preferând să devină cântăreaţă de cabaret. La 13 iunie 1994, când locuia în Manhattan, s-a stins la vârsta de 70 de ani, în urma unui atac de cord.

autor:Ionela Roşu
sursa:http://www.historia.ro

duminică, 28 septembrie 2014

Sarmalute coapte in dovleac, reteta lui Pastorel

In fiecare an, toamna imi aduce in minte aceasta reteta a lui Pastorel Teodoreanu, sarmalute coapte in dovleac.
Marturisesc, nu m-am incumetat pana acum sa o fac si nici nu stiu daca ma voi incumeta in viitor, motiv pentru care mi-am zis ca poate cineva care nu stie inca reteta, afland-o, va dori sa o si incerce.
Daca da, poate si povestiti cum v-a reusit :)

Am uitat sa va spun, Pastorel a inchinat si o


              ODA SARMALEI


Vis inaripat al verzei ce-l avu cat a durat
Somnul lung metamorfozic in butoiul de murat...

Potpuriu de porc si vaca, simfonia tocaturii,
Imn de lauda mancarii, inaltat in cerul gurii.

O cocheta care-si scalda trupu-n sos si in smantana
Si se-nfasoara in varza ca in valuri de cadana.

O abila diplomata ce-a-ncheiat o stransa liga
C-o bardaca de vin rosu si-un ceaun de mamaliga.

Oponenta din principiu si un strasnic adversar
Pentru tot ce e dieta sau regim alimentar.

Un buchet de mirodenii, o frivola parfumata
Ce te-mbie cu mirosuri de slanina afumata.

Locatara principala tine-n spatiu tolerate,
Perle de piper picante, boabe de orez umflate.

O prozaica'nnascuta, cum s-o prinzi in prozodie
Ca de cand e lumea, porcul n-a citit o poezie.

Un aducator de sete, de bei vinul cu ocaua.
Iata-n cateva cuvinte, cum s-ar defini... sarmaua!!!


Iata acum si reteta:


Ingrediente:
500 de grame de carne de porc grasa
500 de grame de carne de vita
200 de grame de slaninuta afumata (taiata felii)
2 verze murate
2 linguri zdravene de untura de porc
1 cana de orez
3 cepe
2 ardei grasi
1 ou
1 lingura boia de ardei dulce (optional, pentru gusturi ardelenesti)
1 lingurita de chimen macinat
2 linguri cimbru uscat
3 rosii
5 linguri pasta de tomate
sare
piper

Preparare:
Daca folositi o oala de lut si bine ar fi sa o faceti, pregatiti oala corespunzator. Inainte de folosire, oala se scufunda pentru o jumatate de ora in apa rece.

Umplutura:
Taiati carnea de porc si cea de vita in bucati mari si tocati-o. Spalati orezul in cateva ape reci. Scurgeti-l.
Curatati cepele, indepartati cotorul cu seminte al ardeiilor. Tocati ceapa si ardeii marunt.
Topiti untura intr-o cratita adanca (sa incapa toata umplutura).
Adaugati ceapa si ardeiul tocat si sotati-le pana se inmoaie.
Adaugati orezul si amestecati-l bine pana devine translucid.
Adaugati chimenul macinat, boiaua de ardei si rumeniti-le usor cu ceapa, orezul si ardeii.
Luati cratita de pe foc si adaugati carnea tocata. Amestecati bine compozitia, incorporati o lingura de cimbru, asezonati cu sare si piper.
Dupa ce amestecul s-a racit, incorporati oul.

Constructia:
Tocati o farfurie de varza din frunzele mai groase. Decojiti si tocati rosiile.
Asezati un pat de varza fin tocata pe fundul dovleacului.
Adaugati si cateva feliute de slaninuta.
Asezati cate o foaie de varza in palma deschisa, puneti cate o lingura de umplutura si rulati: rasuciti pentru a obtine niste rulouri, pe care le inchideti la capete ulterior, introducand capetele dinspre exterior spre interior.
"Claditi" sarmalele in oala, in straturi succesive, intercalate pe alocuri cu rosii tocate si felii de slaninuta pe margine.
Dupa ce ati terminat, acoperiti sarmalele cu restul de varza tocata, rosii tocate, bucatele de slanina si o lingura de cimbru uscat (ideal ar fi o crenguta).

Fierberea:
Porniti cuptorul.
Introduceti dovleacul la cuptor.
Fierbeti sarmalele timp de vreo 4 ore.
Opriti focul si lasati oala sa se raceasca cateva ore.
Scoateti oala si introduceti-o la rece, intr-o camara sau pivnita sapata in pamant si lasati-o sa se odihneasca pana a doua zi.
Cele mai bune sarmale sunt cele de a doua zi (consumate la o zi dupa fierbere), reincalzite.

Sarmalele servesc fierbinti, cu paine sau mamaliga, smantana grasa si ardei iute.

Se incumeta cineva? :)

miercuri, 24 septembrie 2014

Microcosmos - Le peuple de l’herbe

Raspunzand lui CARMEN la comentariul facut la postarea mea pentru MFC, ii spuneam despre un minunat lung-metraj care, pentru perioada cand a fost facut,a reprezentat o realizare de exceptie, dupa parerea mea, inca este...
Aceasta pelicula a fost premiata la Festivalul de Film de la Cannes, la sectiunea documentar in anul 1996.
Realizatorii sunt Claude Nuridsany si Marie Pérennou iar muzica, de exceptie, apartine lui Bruno Coulais.

Eu am postat trailerul filmului dar si un scurt fragment, durata reala a peliculei fiind de 75 de minunte...
Mi-as dori sa aveti rabadrea de a urmari aceste scurte secvente care reprezinta o picatura din viata care se desfasoara la picioarele noastre. Acea lume peste care calcam cu nonsalanta isi are bucuriile, tragediile si momentele ei de sublim, oricat de pretios ar suna.
Pentru cateva minute as zice sa ne facem mici, as zice sa privim de aproape cum aceste  vietati se lupta cu viata, cum se bucura de fiecare dimineata chiar daca pentru unele dintre ele este singura dimineata din viata lor, sa privim cum o picatura de apa are greutatea unei pietre si valoarea unei pietre pretioase atunci cand astampara setea.
Sa privim deci...



Miercurea fara cuvinte - A Magical World Of Mushrooms



POSTARE INSCRISA LA "MIERCUREA FARA CUVINTE"

 

 


luni, 22 septembrie 2014

Starea de spirit si libidoul, influentate de modul in care stai pe scaun


Este stiut faptul ca o pozitie incorecta la birou iti poate crea mari dureri de spate, insa specialistii au descoperit ca postura pe care o ai atunci cand stai asezat iti influenteaza atat starea de spirit, cat si viata sexuala.
Astfel, o pozitie incorecta pe scaun ii poate face pe oameni deprimati si nervosi, scrie Daily Mail, care citeaza studii recente realizate de Chartered Society of Physiotherapists, din Marea Britanie.
O postura buna presupune mentinerea unei alinieri corecte a corpului, cu respectarea curburilor naturale ale coloanei, indiferent ca stai asezat, in picioare sau intins, si este esentiala pentru evitarea durerilor de spate si de ceafa.
In schimb, daca stai cocosat, aportul de oxigen si de nutrienti in zona abdominala este redus, digestia este incetinita, ceea ce duce la o senzatie de moleseala, de letargie.
Potrivit studiilor, cei care stau drepti au un nivel mai inalt al stimei de sine, se simt mai alerti, mai bine dispusi si mai putin tematori decat cei care stau intr-o pozitie stramba. In plus, ei au si o viata sexuala mai activa.
Studiile arata ca cei care au o postura stramba, "prabusita", vorbesc mai putin, folosesc mai multe cuvinte cu incarcatura negativa si mai multe cuvinte care evoca tristetea.
 
sursa foto: wisegeek.com 
sursa : http://stiri.acasa.ro

duminică, 21 septembrie 2014

Bucuresti 555

In perioada care a trecut s-au aniversat 555 de ani de la atestarea documentara a Bucurestiului, a dragului meu Bucuresti :)
Au avut loc multe intamplari frumoase, spectacole de teatru, film, muzica, batai cu flori in Cismigiu...
S-a pus o data mai mult accent pe ceea ce a facut farmecul acestui oras in trecut, lasandu-ne speranta ca orasul nostru sa se apropie pe cat posibil de ceea ce a fost candva, Micul Paris...
Punctul maxim de interes al acestor intamplari a fost aseara in Piata Constitutiei unde s-au intalnit intr-un specctacol muzical voci de azi si de ieri, hit-uri de azi, de ieri si din totdeauna...
Pentru mine si cu siguranta nu doar pentru mine, momentul cel mai asteptat a fosst cel in care au avut loc proiectiile multimedia, Palatul Parlamentului fiind pe post de ecran...
A fost un spectacol cum eu nu am mai vazut (poate altii da), pentru mine au fost inedite imaginile in 3 D, muzica si fiecare poveste in parte.
Au fost 5 filmulete, durata  fiind de 5,55 minute,  fiecare filmulet apartinand unei echipe.
Primul, echipei Maxintesity din Ungaria, cel de al doilea cehilor de la Macula, francezii de la Damien Fountain au prezentat cel de-al treilea fimulet, al patrulea a apartinut romanilor de la Les Ateliers Nomad, ultimul fiind prezentat de echipa din Polonia, Taz Marius.
Fiecare participant a inserat in filmul lui elemete din istoria noastra, a romanilor, din istoria Bucurestiului...
Preferatul meu a fost cel al echipei din Franta, poate pentru ca a avut cel mai mult aerul acela de "altadata" drag mie...
Oricum, fiecare creatie in parte a fost de impact, jocul de lumini, umbre, simboluri, muzica aleasa, au creat o atmosfera diferita dand unicitate fiecarui filmulet in parte, chiar daca elementele folosite au fost comune...
Cu siguranta (si) asta inseamna sa fii artist! :)
Din pacate ceea ce am filmat noi nu a fost de o calitate multumitoare asa ca o sa va prezint (daca veti avea rabdare sa urmariti) cele 5 filmulete urcate pe youtube de cineva mai priceput...totusi exista si aici un minus, efectul 3D nu este atat de vizibil dar chiar si asa veti avea ocazia sa vedeti cum ne percep altii pe noi si trecutul nostru.
La sfarsit nu puteau lipsi artificiile, au fost un maxim de splendoare :)
Enjoy!


sâmbătă, 20 septembrie 2014

Funeralii Fericite si Quesadilla

Pentru ca in aceasta perioada (pana pe 21 septembrie) se desfasoara Noaptea Alba a Filmului Romanesc in cateva cinematografe din Bucuresti, Cinema Studio, Cinema Patria, Cinema Elvira Popescu, CinemaPro, Muzeul Taranului Roman: Studioul Horia Bernea si MTR Open Air, Dianei 4, J'ai Bistrot București si din Cluj, Cinema Victoria si CASA TIFF, ne-am zis ca nu putem rata ocazia de a viziona Funeralii Fericite in regia si cu  Horatiu Malaele, film despre care auzisem diverse pareri....
Asa ca aseara ne-am oprit la Muzeul Taranului Roman, cu speranta ca ne vom amuza, filmul fiind prezentat ca o comedie...ceea ce e departe de a fi.
Atmosfera filmului e apasatoare, cenusie, chiar daca pe ecran se deruleaza culorile toamnei...nu stii daca ceea ce vezi e o comedie neagra sau o drama psihologica sau poate o "punere la colt" a ceea ce inseamna viata sociala de azi...
Personajul interpretat de Horatiu Malaele (in stilul lui inconfundabil, ce-i drept), Lionel Frunza, fost Ionel inainte de 1989, revine din Franta unde emigrase dupa Revolutie.
Criza il aduce acasa unde demareaza o afacere in constructii, isi gaseste o locuinta, un adevarat Turn Babel unde are colocatari un arab, niste italieni si ce or mai misuna prin cladirea aceea cu holuri inguste, murdare si apasatoare...
Drept tovarasi, buni, foarte buni prieteni (niste betivi zice la un moment dat Lionel Frunza) ii are pe bulgarul Kiril si pe rusul Igor care munceste ca intalator la negru.
Betiile se tin lant la carciuma lui Samir "Imigrantul fericit" si intr-o astfel de stare si intr-o neagra noapte cei trei pleaca spre casa lui Lionel insotiti de 3 prostituate, doar ca in drumul lor se intersecteaza cu o satra de tigani...
O tiganca batrana le atine calea si ii convinge sa le ghiceasca viitorul, chiar si cand si cum vor muri.
Ceea ce si face, prezicand fiecaruia dintre ei iminenta moarte in urmatoarea saptamana, culminand cu moartea lui Lionel chiar de ziua lui.
Lucrurile se intampla chiar asa, cei doi prieteni isi gasesc sfarsitul, disperarea lui Lionel atinge cote maxime, ajungand sa implore Divinitatea sa-l mai lase sa traiasca 10 ani (sa ia de la altul, ca nu e greu si sa-i de lui) cu toate ca el singur spune ca a lui viata e de rahat.
Daca ruga i-a fost ascultata sau nu va las sa descoperiti singuri in cazul in care v-am facut curiosi :)
Am iesit de la film intr-o stare confuza nu doar pentru ca am vazut altceva decat ne asteptam ci pentru ca, ceea ce am vazut ni s-a parut intr-un anume fel prea liniar, prea ingrosat, prea cu multe simboluri (ingeri, clovni, rai sau poate iad) si evident neasteptat de previzibil...
Nu, chiar nu pot spune ca ne-a placut acest film.
Am renuntat sa-l vedem pe cel de-al doilea, O baba comunista, prezentat si el tot ca o comedie, ne-am zis ca e posibil sa avem aceeasi surpriza asa ca am ales sa-l vedem la un moment dat, acasa.



In concluzie am trecut alaturi in restaurantul Clubului Taranului Roman, un loc unde mananci bine la preturi potrivite, poti sta relaxat de vorba ore intregi la o bere sau la o cafea pentru ca locul e lipsit de fite, interiorul e decorat simplu, mobilierul fiind din lemn si cam atat.
Vara e foarte placut pe tersa, in curtea Muzeului fiind deschise mereu targuri pentru mestesugari, tot aici se pot gasi tot felul de bunatati de la sibieni si nu numai.
Trebuie sa amintesc si faptul ca aici se desfasoara diferite evenimente muzicale, expozitii, pe langa proiectiile de film (sunt sigura de fapt ca nu va sunt necunoscute aceste amanunte).


Noi am incheiat seara cu o quesadilla generoasa, un Jagermeiser eu si un pahar de vin roze, prietenul meu.
In concluzile funeraliile s-au terminat, n-as zice ca au fost fericite, as zice ca au fost si atat.

miercuri, 17 septembrie 2014

Max Factor, omul care a schimbat faţa lumii





De fiecare dată când o femeie îşi ajustează tenul cu puţină cremă de fond de ten, îşi alintă buzele cu ruj sau mânuieşte suav beţişorul cu rimel, oferă un omagiu subtil geniului cosmeticii, cel care a coborât machiajul în stradă. Max Factor a fost mintea luminată a cosmeticii din secolul XX: rujul, rimelul rezistent la apă, vopseaua de corp, fondul de ten lichid sau solid, pe toate le-a inventat Max Factor. Dar adevărata sa revoluţie a constat într-o idee simplă: fiecare femeie trebuie să aibă posibilitatea să arate la fel de fermecător ca o actriţă de film.
Maksymillian Faktorowicz s-a născut în 1877, în oraşul polonez Lodz, şi şi-a început cariera ca ucenic la un peruchier al Marii Opere Imperiale Ruse. La vârsta de 20 de ani avea deja, în apropiere de Moscova, propriul său magazin de cosmetice, unde vindea rujuri, creme, parfumuri şi peruci. Curând, aristocraţia rusă a cunoscut produsele sale şi le-a apreciat atât de mult încât l-a numit expertul în materie de cosmetică pentru familia regală şi pentru Operă.

În 1902, a călătorit în Statele Unite şi şi-a dus familia la Expoziţia Universală din St. Louis. Nu s-au mai întors niciodată, aventura americană i-a captivat. Max a început să vândă produse pentru păr şi cosmetice actorilor din St. Louis.

Produsele sale au început să fie din ce în ce mai cunoscute, iar actori din industria filmului, aflată în plină dezvoltare, au început să vină la el pentru sfauri. Astfel, industria de la Hollywood l-a întâmpinat pe Max Factor cu braţele deschise. S-a stabilit în Los Angeles împreună cu familia sa, în 1909, şi s-a angajat la Teatrul Pantages.
În 1914 deja se ocupa cu îmbunătăţirea cosmeticelor destinate filmului. De altfel, tot el a şi inventat termenul englezesc pentru machiaj: „makeup”, provenind de la verbul „to make up (someone’s face)” (a corecta, a finisa faţa cuiva). A venit cu o nouă alternativă de colorant folosit în machiajul actorilor, întrucât considera că substanţa aflată în circulaţie arăta îngrozitor şi „terifiant!” pe ecran.



1924, Max Factor alături de starul hollywoodian Louise Fazenda

Aşa că a creat Flexible Greasepaint, care a fost primul machiaj creat pentru industria filmului. Astfel, actriţele aveau un ten natural, mult mai uşor observabil în cadrele de aproape. Saloanele sale au început să fie vizitate cu regularitate de actriţe celebre, precum Mary Pickford, Gloria Swanson, Claudette Colbert, Jean Harlow, Bette Davis, Joan Crawford şi Judy Garland.

În 1918, a dezvoltat o gamă de pudră de faţă bazată pe principiul “armoniei culorilor”, care îi permitea să realizeze machiaje individualizate, bazate pe tonul pielii subiecţilor, graţie gamei largi de nuanţe disponibile. Max Factor a rescris limbajul cosmeticelor pentru marele ecran: a inventat genele false, creionul pentru sprâncene, luciul de buze şi fondul de ten solid, cu acoperire completă.

Inevitabil, odată ce actriţele au început să fie atât de stilizate pe micul ecran, şi-au dorit să îşi menţină înfăţişarea şi în viaţa de zi cu zi. Aşa că cosmeticele Max Factor au început să fie purtate şi în apariţiile lor particulare. Curând, şi femeile care nu făceau parte din lumea filmului sau a teatrului au devenit interesate de machiaj. Doreau şi ele să poată arăta fabulos.

În anii 1920, fiii lui Max Factor erau implicaţi şi ei în afacere: Davis era director general, iar Frank îşi ajuta tatăl la dezvoltarea noilor produse. În această perioadă, au primit cea mai mare comandă de machiaj: 2.200 de litri de machiaj măsliniu luminos pentru filmarea “Ben Hur”; astfel se asigura că actorii care filmau în America aveau aceeaşi culoare a pielii cu cei ce filmau în Italia. Max Factor a deschis noi orizonturi în lumea cosmeticelor atunci când a inventat, în 1926, rimelul rezistent la apă, pentru filmul “Mare Nostrum”.



1925, Max Factor îi arată un fond de ten actriţei Renée Adorée

În 1927, Max Factor a deschis vânzările de cosmetice către publicul larg, de dincolo de micul ecran. Înainte ca Max Factor să ia această iniţiativă, puţine femei utilizau cosmetice. Max a fost cel care a popularizat uzul (iar uneori abuzul) de cosmetice.

Considerat părintele machiajului modern, Max Factor este responsabil pentru inventarea multor produse cosmetice esenţiale şi încă inspiră tendinţele în modă şi frumuseţe de astăzi. A murit pe 30 august 1938, la vârsta de 59 de ani. Apoi, fiul său Frank i-a preluat numele. Max Factor jr. a continuat munca tatălui până în anii 1970.

Compania sa a început să creeze şi produse pentru bărbaţi: machiaje pentru armata americană în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, apoi şampoane şi aftershave. În 1955, a fost lansat primul parfum pentru femei.

În anii 1970, cea de-a treia generaţie a familiei Factor a ajuns în poziţii de conducere, dar au avut alte interese, aşa că firma a fost cumpărată mai întâi de Revlon şi apoi, în a991, de Proctor &Gamble.


Autor: Alexandra Șerban
sursa: http://www.historia.ro

Miercurea fara cuvinte - Trufe, trufe, trufe...




POSTARE INSCRISA LA "MIERCUREA FARA CUVINTE"

luni, 15 septembrie 2014

Cele mai bune 10 mărci de votcă din lume


Un top realizat pentru The Independent de Samuel Muston (deținătorul rubricii On The Menu). Și, ca orice clasament de genul acesta, este cât se poate de discutabil. Că doar nu suntem la atletism, să vorbim de centimetri sau sutimi de secundă. Așa că vă rog să priviți lista de mai jos drept ceea ce este: un pretext de a vă prezenta 10 dintre cele mai reușite votci prezente în acest moment pe rafturile de pe mapamond. Și, pe baza preferințelor personale, puteți să decideți singuri mai apoi, cu sau fără ajutorul acestei înșiruiri, care este cea mai bună votcă din lume!
Votcă Belvedere Unfiltered

Belvedere Unfiltered

O votcă poloneză aparte, care stârnește controverse (unii o consideră prea delicată). E făcută din secară și este considerată „votca băutorului de whiskey”. Și, după cum numele o indică foarte clar, nu i se face nicio filtrare finală, pentru ca toate calitățile gustative să se păstreze cât mai bine. Marca este deținută de grupul francez LVMH (LVMH Moët Hennessy Louis Vuitton S.A.).

Votcă Konik's Tail

Konik’s Tail

În primul rând elegantă, în același timp delicată și plină. E tot poloneză și este făcută din 3 cereale: două soiuri de grâu (Triticum Spelta și grâu de iarnă) și secară. Din punct de vedere aromatic, merge de la o ușoară tentă de nuci, dată de primul din cele două specii de grâu, și până la o vanilie aproape cremoasă.
Votcă Wyborowa

Wyborowa

O votcă poloneză de secară, făcută pentru prima oară în 1823, la Poznan, de afaceristul evreu Hartwig Kantorowicz. A fost prima votcă din lume care a căpătat, în 1927, trademark internațional. Marca este deținută actualmente de Pernod Ricard.
Votcă Luksusowa

Luksusowa

Tot poloneză, dar din cartofi. Totuși, nu i se poate reproșa nici duritatea, nici lipsa de gust. A apărut în 1928, este distilată actualmente la Zielona Góra, deține 10% din piața poloneză (conform declarațiilor producătorului) și face parte tot din grupul Pernod Ricard.

Votcă Vestal Podlasie

Vestal Podlasie

În ciuda faptului că este făcută din cartofi, această votcă este de-a dreptul mătăsoasă, densă, cu gust plin. Producătorii țin să precizeze că e vorba de cartofi tineri, iar cultivarea lor se face ținând cont de caracteristicile de terroir.

Votcă Beluga

Beluga

Este votca de lux cea mai vândută în Rusia. Catifelată și cremoasă, fină și delicată, este produsă în Siberia, la 300 de km de cea mai apropiată așezare. Marca este deținută de grupul rusesc Synergy.

Votcă Stolichnaya

Stolichnaya

O votcă celebră, cu o istorie zbuciumată (câteva detalii, aici). Nu e considerată un nectar zeiesc, ci „doar” o votcă absolut perfectă pentru cocktail-uri.
Votcă Zubrowka

Zubrowka

Din nou o votcă poloneză, de secară, și aromatizată pe deasupra. Dar nu cu toate prostiile contemporane, ci cu iarba bizonului (Hierochloe odorata), cunoscută pe la noi și sub numele de Iarba Sfintei Marii. Ca multe alte mărci de votcă poloneză, se află tot în portofoliul Pernod Ricard.
Votcă Chase Smoked

Chase Smoked

O votcă englezească, din cartofi, distilată la Herefordshire. E o ediție limitată, obținută prin afumarea votcii „normale”, Chase Vodka, cu fum provenind de la lemn de stejar englezesc.

Votcă Grey Goose

Grey Goose

Vă povesteam nu demult că această votcă franțuzească din grâu este prima în topul preferințelor americanilor. Lansată în 1997 special pentru piața americană, această votcă de lux a avut atâta succes încât marca a fost cumpărată în 2004 de grupul Bacardi, care a plătit pentru ea 2,2 milioane de dolari.

sursa: http://costachel.ro

duminică, 14 septembrie 2014

Alheiras, cârnaţii deghizaţi

Autor: Alexandru Zaharia |

Ştiu ce v-aţi spus când aţi văzut cârnaţii din fotografie: „Ce mâncare banală! Iei un maţ şi-l îndeşi cu tocătură din carne de porc amestecată cu diferite condimente şi uiţi de el pe vreun făcăleţ, la uscat, până la Crăciun...” Totuşi, alheira sunt mai mult decât atât.

Portugalia, ţara cu cel mai mare consum de peşte per capita din Europa, are o istorie gastronomică bogată, lucru de care-ţi dai seama şi astăzi dacă intri într-o bodegă din Lisabona. Carnivori prin excelenţă (ca mai toţi europenii!), portughezii au diferite feluri de mâncare în care au grijă să strecoare măcar o bucată de carne, spre deliciul meseanului. Şi cum cârnaţii sunt apanajul devoratorilor de proteine animale, nu avea cum să nu existe şi o reţetă inventată la capătul Europei. Numai că alheira (numiţi uneori farinheira) sunt nişte cârnaţi speciali, cu o istorie numai bună de povestit.
Regele Manuel I al Portugaliei (1495-1521) a fost cel care, fără să vrea, a îmbogăţit gastronomia Portugaliei. El a ordonat tuturor cetăţenilor evrei să-şi abandoneze credinţa şi să se creştineze sau să părăsească ţara. Măsura a fost instituită mai degrabă ca urmare a presiunilor externe decât din proprie convingere, suveranul fiind conştient de valoarea economică şi profesională a cetăţenilor de origine evreiască. Atunci când ultimatumul a expirat, pentru că marea majoritate a cetăţenilor vizaţi nu răspunseseră cerinţelor regale, familiile evreilor au fost creştinate cu forţa printr-un botez în masă.



Cu toate acestea, cei mai mulţi evrei şi-au păstrat secretă religia, dar au încercat tot timpul să arate că sunt buni creştini. Pentru că Inchiziţia îi urmărea pe păgâni şi prin obiceiurile culinare ale acestora (cei care nu mâncau carne de porc erau potenţiali inamici ai creştinătăţii), evreii au inventat alheira: un cârnat care să dea senzaţia că e făcut din carne de porc, dar să conţină orice fel de carne în afara celei pe care religia le interzicea să o mănânce (cel mai frecvent era folosită carnea de pui condimentată, dar şi cea de mânzat, iepure, raţă, curcan; se adăuga şi pâine albă, care să lege compoziţia). Acest fel de mâncare a devenit în scurt timp foarte popular şi în rândul creştinilor, înlocuind omniprezenta carne de porc din meniul portughezilor.

Spre deosebire de cârnaţii tradiţionali, care au drept principale ingrediente carnea şi grăsimea de porc, alheria se prepară şi astăzi din carne de pui tocată, ulei de măsline, grăsime, usturoi şi boia (dulce sau iute). Cârnatul este modelat apoi în formă de potcoavă. Are, în mod obişnuit, o lungime de 20-25 cm, iar culoarea lui bate înspre portocaliu (datorită culorii mai deschise a conţinutului, uşor înroşit de condimente). Înainte de a fi consumat, alheira este prăjit în ulei, fript, copt sau fiert „pe varză”.

În zilele noastre, cei mai buni alheiras „făcuţi în casă” îi veţi mânca dacă veţi face un tur culinar prin localităţile Mira, Beira Alta şi Trás-os-Montes, zonele istorice în care comunităţile evreieşti erau predominante. De obicei, aceştia sunt serviţi prăjiţi, alături de cartofi şi legume gratinate, dar pot însoţi şi ouă ochiuri sau orezul cu legume.

Evrei portughezi la masa de Paşte, gravură de secol XVIII
sursa: http://www.historia.ro

joi, 11 septembrie 2014

Reflexii in Oglinda - Christophe Malinowski

foto : Christophe Malinowski

mai multe gasiti la Sorin

De la Mirela am aflat despre  Christophe Malinowski ca este si poet, ea incheind-si comentariul cu aceste versuri care ii apartin si care, cred eu definesc foarte bine imaginile alese de mine:

Peste sufletul meu
Opac și nebun,
Incertitudinea,
Și înnegritul, vechiul meu cer.

În fiecare dimineață mă sufoc,
În așteptare ...
Bate vantul.


4 zile...

....atat a durat povestea de dragoste dintre o gospodina din Iowa, casatorita, mama a doi copii, interpretata cu minunata simplitate de Meryl Streep si un fotograf solitar, angajat al revistei "National Geografic"sosit in Madison County pentru a fotografia mai putin obisnuitele poduri acoperite din zona si intruchipat cu sensibilitate masculina de Clint Eastwood....
Nu e doar o poveste de dragoste intre doi oameni maturi, e pur si simplu intalnirea jumatatii care definitiveaza intregul...
Dar nu ne este data perenitatea acestei intregiri, nici noua celor din viata reala, nici protagonistilor din filmul Madison County pe care l-am revazut cu emotie in aceasta seara....
La un moment dat, personajul interpretat de Clint Eastwood spune :

"Visurile de demult sunt frumoase
Nu s-au implinit,
Dar ma bucur ca le-am avut..."


Imi doresc sa ating acea intelepciune care sa ma faca sa gandesc si sa simt asa....dar...sunt tare departe de acel moment....
(repostare)

duminică, 7 septembrie 2014

Emil Brumaru - Descrierea amănunţită a poziţiei culinare

Mi-am amintit de aceasta delicioasa poezie a lui Emil Brumaru si cum e aproape luni, zi care imi displace definitiv,  mi-am zis sa zambesc in avans, ceea ce va doresc si voua! :)
Am postat aceasta poezie si in 2012 dar un lucru bun e bun chiar sau mai ales daca timpul trece :)

Iubito, astăzi facem prăjituri
Cu patru straturi. Primul este patul
Al doilea cearceaful, preacuratul.
Al treilea chiar tu, plină de nuri.
Şi-al patrulea eu însumi, vinovatul
Că astăzi facem iarăşi prăjituri! 




Pasarea Colibri - Toti suntem putin luati

luni, 1 septembrie 2014

Cele cinci stadii ale ebrietății....

...in cinci fotografii de acum un veac și jumătate.

Chiar dacă au fost realizate de către fotograful australian Charles Percy Pickering acum 150 de ani – mai exact, între anii 1863 și 1868, în studioul său din Sydney – atitudinile personajului prezentat în seria numită Cele cinci stadii ale ebrietățiipot fi cu ușurință recunoscute și astăzi, indiferent dacă ne gândim la cluburile în vogă sau la berăriile de cartier.

ebrietate-1
ebrietate-2
ebrietate-3
ebrietate-4
ebrietate-5sursa: www.webcultura.ro