luni, 20 octombrie 2014

Cea mai emoționantă și mai controversată poveste de dragostea din lumea artei contemporane.


 

Este prima poveste de iubire expusă, în timp real, consumatorilor de artă. O poveste devorată de public (și devorată public!) în muzee și galerii de artă, de la extazul îndrăgostirii la agonia unei despărțiri marcate prin parcurgerea pe jos a Marelui Zid Chinezesc și copleșitoarele secunde de revedere după mai bine două decenii de neuitare.

30 noiembrie 1976: artista Marina Abramovic, și-a întâlnit marea dragoste: artistul german Ulay.

“Am fost invitată la televiziunea din Amsterdam în cadrul unui program despre body art. Am fost printre primele femei din Europa de Est care au făcut body art, așa că, într-un fel, eram privită ca prima femeie care a călătorit pe Lună. Am ajuns acolo de ziua mea și îmi amintesc foarte bine că bunica mea mi-a spus odată că tot ceea ce primești de ziua ta este important. Este ca destinul. Iar prima persoană pe care am întâlnit-o a fost Ulay. În aceeași seară ne-am îndrăgostit cu adevărat. A fost cu adevărat o etapă foarte importantă din viața mea. Care a durat 12 ani.”
Din acel an Marina și Ulay au început să lucreze împreună, comportându-se asemeni unei “ființe cu două capete”, îmbrăcându-se la fel și împrumutând gesturile celuilalt, într-o încercare de contopire totală.
În 1976, în cadrul Bienalei de la Veneția au pus în scenă primul lor spectacol public – Relation in Space – cei doi artiști, alergând goi unul spre celălalt, ciocnindu-se cu viteză din ce în ce în ce mai mare, timp de o oră.


Un an mai târziu, a urmat Relation in Time:

“Am dorit să încep totul fără prezența publicului. Așa că ne-am legat părul și am stat spate în spate, timp de 16 ore, doar noi și personalul galeriei, iar la fiecare oră, am făcut câte trei minute de înregistrări video și fotografii. După 16 ore, când eram foarte aproape de epuizarea totală, publicul a fost invitat să intre. Am vrut să aflăm cum putem folosi energia publicului pentru a ne forța limitele. Așadar, întregul art artistic a durat 17 ore.”

Și, în același an, Relations in Movement:

“Am cumpărat un autobuz de la poliția franceză. Am trăit în acel autobuz, iar atunci când nu aveam spectacole, mergem să petrecem perioade lungi de timp în natură. Am folosit acel autobuz în 1977, în cadrul Bienalei din Paris, în fața muzeului: în timp ce Ulay conducea în cercuri, eu, printr-un megafon, strigam numărul de cercuri parcurse. Am vrut să aflăm cine va ceda mai întâi: noi sau mașina. După 16 ore, motorul autobuzului a cedat.”
Și, tot în 1977, în cadrul unui festival organizat de Muzeul din Bologna, Imponderabilia: “Am decis să reconstruim intrarea principală și ne-am așezat în prag, complet dezbrăcați, astfel încât publicul venit să vadă spectacolul să fie nevoit să aleagă de care dintre noi se va șterge cu fața. Intenționam să stăm așa pentru șase ore, însă, după trei ore, a venit poliția și ne-a cerut actele. Pe care, firesc, nu le aveam”.

 

Rest Energy, actul artistic din 1980 a demonstrat încrederea totală pe care o aveau unul în celălalt: “Cu greutatea trupurilor noastre ținteam o săgeată care era îndreptată spre inima mea. Aveam fiecare câte un microfon atașat în dreptul inimilor, astfel încât ni se auzeau bătăile inimilor. Și, în timp timpul trecea, inimile noastre se auzeau bătând tot mai tare…”

Au urmat o mulțime de alte acte artistice. Dar, când o relație arde cu o asemenea intensitate, ea mistuie și se mistuie…
În 1988, după o perioadă tensionată, Marina și Ulay au decis să se despartă prin intermediul unei călătorii inițiatice: fiecare dintre ei a pornit de la un capăt opus al Marelui Zid Chinezesc – văzut nu doar ca un zid de apărare, ci “mai mult ca o structură metafizică, o replică a Căii Lactee pe Pământ” – pentru a se întâlni, după aproape trei luni de mers pe jos, la mijlocul acestuia. Și a-și lua rămas bun. Și, pentru că viața se dovedește mereu ironică: cei doi plănuiseră această călătorie cu mult timp în urmă. Și, în planul inițial, întâlnirea lor trebuia să se finalizeze printr-o cerere în căsătorie. Însă, în cei opt ani în care au trebuit să aștepte pentru ca guvernul chinez să le aprobe cererea, iubirea lor nu a mai avut răbdare să aștepte.



“Acea călătorie a devenit în totalitate o experiență personală. Ulay a pornit din Deșertul Gobi, iar eu de la Marea Galbenă. După ce fiecare dintre noi a mers 2500 de kilometri, ne-am întâlnit la mijloc pentru a ne spune rămas bun”.

În martie 2010, Muzeul de Artă Modernă din New York avea să organizeze The artist is present, o expoziție retrospectivă a carierei Marinei Abramovic. Și, pentru ca spațiul celor cinci încăperi care i-au fost puse la dispoziție să nu fie doar o rememorare prin poze, obiecte și elemente multimedia, Marina s-a expus și pe sine, șezând pe unul dintre cele două scaune așezate la capetele unei mese, cu scopul de a dărui câte o privire fiecărei persoane care s-ar fi așezat în fața ei.
Și, la un moment dat, pe acel scaun gol, fără ca nimeni să o fi anunțat în prealabil, s-a așezat Ulay. S-au revăzut astfel pentru prima dată după 22 de ani în care nu se mai întâlniseră deloc.



 sursa: http://webcultura.ro

22 de comentarii:

  1. impresionant si unic! nu am auzit pana acum despre acesti Marina si Ulay... Trebuie sa "rumeg" bine informatiile, pentru ca sunt unele mai bizare ca celalalte... Poate ca noi, cei care nu am trait live epoca Power Flower nu avem cum sa întelegem taria acestor experimente, profunzimea acestor sentimente pe care le-au exprimat cei doi aici numiti.

    Te pup draga mea draga. Noapte buna! Sa ai un start bun în noua saptamâna!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. artistii sunt de pe alta planeta, din fericire pentru ei, din fericire pentru noi :)
      e o poveste bizara, o dragoste neobisnuita transformata in intamplari artistice...

      te imbratisez si eu draga mea draga, ziua sa-ti fie doar bucurie!
      te pupacesc!

      Ștergere
  2. Impresionantă poveste! Arta și, mai ales, viața unora dintre oameni lasă urme adânci la trecerea printre noi ....
    Foarte fain articolul tău! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. multumesc de apreciere :)
      artistii aduc arta in viata dand viata artei, eu asa vad lucrurile...

      Ștergere
  3. Arta de a te mistui. Si ce-i mistuirea decat contienta fiecarui moment?!
    In rest...fara cuvinte!

    RăspundețiȘtergere
  4. Wow, de ce oare marile iubiri se sting asa repede? Ciudati artisit, si impresionanta cariera lor, eu chiar nu am auzit de ei!Pupici!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. nu cred ca exista dragoste care sa arda cu aceeasi intensitate....
      artistii sunt facuti din alt aluat, simt intr-un fel diferit, traiesc la un nivel diferit si ne transmit si noua, prin arta simtamintele lor...
      totusi, eu cred ca de suferit, sufera ca orice om...

      Ștergere
  5. O poveste care a meritat să fie împărtășită lumii. Multe povești de iubire sunt profunde și emoționante, dar dacă ai talentul și dorința de a o imortaliza astfel, multă lume o percepe ca pe un spectacol, asemeni artei, care trăiește datorită publicului ( chiar nu există artist care să nu dorească recunoașterea unui public avizat). (Găsisem pe facebook pagina Marinei Abramovic, ale cărei fotografii mi-au plăcut, iar de-acolo până la povestea ei de dragoste cu Ulay n-a mai fost decât un... pas.Am privit-o ca pe o operă de artă.)
    Dragă Pandhora, mulțumesc pentru frumoasa apreciere lăsată la mine odată cu primul succes al Enyei ca artist plastic, la primul ei vernisaj public. Te îmbrățișez și îți doresc o săptămână minunată! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. m-a impresionat emotia ei, a lui, cand s-au revazut dupa 22 de ani...si artistii sunt oameni doar ca perceptia lor asupra a orice, e mai profunda, mai nebuna :)

      aprecierile sunt pe deplin meritate asa cum si emotia acestui vernisaj va fi maxim de constructiva, sunt sigura de asta :)
      la multe si frumoase reusite in viitor!

      Ștergere
  6. ce poveste!
    totusi ma intreb daca a fost dragoste! mie imi pare mai mult o mare prietenie...
    sau poate eu percep altfel iubirea....:)
    te pup!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. eu cred ca a fost o dragoste cotropitoare, o nelimitata nebunie...probabil ca in momentul in care au inceput sa-si observe limitele, dragostea lor se apropia de "normal" si cred ca asta a fost lucrul pe care nu si l-au dorit niciodata....
      pup si eu, geamano! :)

      Ștergere
  7. Mie mi-a placut initiativa cu Zidul din China desi din pacate ea a reusit sa demonstreze ca puterea statului e mai mare decat a dragostei erptice dintre 2 indivizi...desi nu cred ca poate fi mai mare decat dragostea de tip dintre parinte si copil sau poate uneori nici in dragostea afiliativa dintre 2 prieteni cu preocupari comune...nu as putea zice re dragostea dintre frati sau surori si nu sunt sigur nici macar re frati gemeni....voi ce credeti ?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. vorbesti de lucruri diferite, nu ma indoiesc ca stii asta....
      dragostea filiala, dragostea dintre frati nu are nicio legatura cu sentimentul dintre doua persoane aflate intr-un cuplu care sunt legate prin sentimente si erotism....

      Ștergere
  8. Povesti de iubire,de viata ,de arta si artisti.Ei sunt din alt aluat si viata lor ne fascineasa pe noi,muritorii de rand.Frumos si emptionant !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. da, ei sunt o altfel de plamada si ce bine ca lucrurile stau asa :)

      Ștergere
  9. Cutremurator de frumos. O lectie despre iubire si durabilitatea ei privita ca printr-un caleidoscop. Doua fiinte ce vibreaza atat de inalt si atat de nepamantean aproape, si-au primit elogiul tau si pentru aceasta ocazie deosebita ma simt datoare cu un "multumesc" urias. Uitasem cum fulgera emotia de la acest nivel.
    Deci, multumesc adanc.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. eu iti multumesc pentru emotia comentariului tau, el reprezinta un adevarat elogiu adus iubirii pe care acesti oameni au transformat-o si intr-un gest artistic dincolo de timp...dovada reintalnirii lor mute dar urland de emotie....

      bine ai venit Irina, te mai astept! :)

      Ștergere
  10. De astea mi-ai facut tu mereu, de cand ne stim... si continui sa-mi faci, Pan d'Oro! Plang aci de emotie vazand si revazand clipul, o sa merg azi unde am de mers cu ochii deja umflati de lacrimi... sa se sparie lumea de mine... dreptu-i?
    Altfel, te imbratisez cu drag...ca-ntotdeauna.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. te imbratisez cu acelasi drag Oana si da, stiu...sensibilitatea ta, cum ar fi putut ea sa nu vibreze la asa o poveste?!
      si da, clipul acela m-a frant si pe mine....

      Ștergere