joi, 24 septembrie 2015

Reflexii in Oglinda - Turnul Coltei

Incredibil, dar adevarat. Un edificiu aproape sters din memoria colectiva bucuresteana se regaseste pictat in holul central al garii principale din Geneva, Elvetia! In colajul de mai sus, acuarela din stanga infatiseaza Turnul Coltei intr-o maniera romantica, iar poza din dreapta – situatia reala: un turn decazut si ruinat de trecerea timpului (vazut din curtea Spitalului Coltea, de langa biserica omonima).
Turnul Coltei era simbolul Bucurestilor pre-regali, un monument medieval-tarziu, care a servit drept poarta unei manastiri si unui spital. La vremea sa, era cea mai inalta constructie din oras. Se gasea langa ceea ce astazi numim Piata Universitatii si a fost demolat de Primarie in 1888 pentru a largi Ulita Coltei (actual bulevard I. C. Bratianu). In colaj, stanga – Turnul Coltei in forma initiala (reconstituire de Radu Oltean), dreapta – turnul in 1880, nu cu mult timp inaintea daramarii (foto via Radu Oltean). Pentru un istoric foarte interesant al Turnului Coltei, gasiti la Radu Oltean un articol excelent, plin de fotografii-document si schite.


sursa: rezistenta.net
mai multe gasiti la SorinN

marți, 22 septembrie 2015

Marin Sorescu - Dacă nu cer prea mult (repostare)

- Ce-ai lua cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
- O carte, o sticlă cu vin şi-o femeie, Doamne,
Dacă nu-ţi cer prea mult.
- Ceri prea mult, îţi tăiem femeia,
Te-ar ţine de vorbă,
Ţi-ar împuia capul cu fleacuri
Şi n-ai avea timp să-ţi pregăteşti cursul.
- Te implor, taie-mi cartea,
O scriu eu, Doamne, dacă am lângă mine
O sticlă de vin şi-o femeie.
Asta aş dori, dacă nu cer prea mult.
- Ceri prea mult.
Ce-ai dori să iei cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
- O sticlă de vin şi-o femeie,
Dacă nu cer prea mult.
- Ai mai cerut asta o dată, de ce te încăpăţânezi,
E prea mult, ţi-am spus, îţi tăiem femeia.
- Ce tot ai cu ea, ce atâta prigoană?
Mai bine tăiaţi-mi vinul,
Mă moleşeşte şi n-aş mai putea să-mi pregătesc cursul,
Inspirându-mă din ochii iubitei.
Tăcere, minute lungi,
Poate chiar veşnicii,
Lăsându-mi-se timp pentru uitare.
- Ce-ai dori să iei cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
- O femeie, Doamne, dacă nu cer prea mult.
- Ceri prea mult, îţi tăiem femeia.
- Atunci taie-mi mai bine cursurile,
Taie-mi iadul şi raiul,
Ori totul, ori nimic.
Aş face drumul dintre rai şi iad degeaba.
Cum să-i sperii şi să-i înfricoşez pe păcătoşii din iad,
Dacă n-am femeia, material didactic, să le-o arăt?
Cum să-i înalţ pe drepţii din rai,
Daca n-am cartea să le-o tălmăcesc?
Cum să suport eu drumul şi diferenţele
De temperatură, luminozitate şi presiune
Dintre rai şi iad,
Dacă n-am vinul să-mi dea curaj?

luni, 21 septembrie 2015

Balada adevărurilor false - Francois Villon (repostare)

Nu-i ca flămândul om voios,
Nici ajutor ca duşmănitul, 
Nu-i prânz ca fânul de gustos, 
Nici paznic bun ca adormitul, 
Nu-i om milos ca necinstitul, 
Nici sprijin ca de la-ngrozit, 
Nu-i mai smerit ca afurisitul, 
Nici minte ca la-ndrăgostit. 
Nu-s naşteri multe ca în baie, 
Nu-i mai fălos ca surghiunitul, 
Nu-s râsete ca la bătaie, 
Nici laudă ca neplătitul, 
Nu-i dragoste ca linguşitul, 
Noroc cât la nenorocit, 
Nu-i adevăr cum e scornitul, 
Nici minte ca la-ndrăgostit. 
Nu-i mai tihnit ca sărăcitul, 
Nici cinste ca-n obrazul gros, 
Nu-i laudă ca măsluitul, 
Nici ca puhavul sănătos, 
Nu-i cutezanţă ca-n fricos, 
Nici sfat bun ca de la ţicnit, 
Nu-i ca năuca om duios, 
Nici minte ca la-ndrăgostit. 
Vreţi să zic adevărul? fie: 
In boală joaca te îmbie, 
Litera-i viaţa cea mai vie, 
Laş e doar cine a-ndrăznit, 
Oroare nu-i ca-n melodie, 
Nici minte ca la-ndrăgostit
 
.
traducerea:Dan Danila
desen: Corina Chirila

joi, 17 septembrie 2015

Reflexii in Oglinda - Phantom

Phantom
 autor: Sorin Tudor

Poza se  numește Phantom (Fantomă), aparține fotografului australian Peter Lik – cunoscut pentru pasiunea sa pentru peisaje – și a fost achiziționată în luna noiembrie 2014 contra sumei de 6,5 milioane USD, devenind astfel cea mai scumpă fotografie din lume.

O poză care înfățișează Canionul Antilopei (din Arizona, SUA). Un loc considerat a fi printre cele mai frumoase locuri de pe Pământ.

De ce folosesc termenul de poză și nu acela de fotografie? Pentru că un simplu filtru alb-negru nu are puterea de a transforma o poză într-o fotografie: Phantom este varianta alb-negru a unei fotografii color pe care Peter Lik a numit-o Ghost. Și pentru că, după cum notează și cei de la The Guardian, folosirea unui aparat fotografic performant nu inseamna artă fotografică.

După câte se afirmă în comunicatul de presă publicat de către Peter Lik pe site-ul său, poza pare să fi fost cumpărată de un colecționar pasionat de fotografiile sale. Acesta ar mai fi cumpărat, alte două creații ale lui Lik: un set de două fotografiiIllusion (Iluzie) și Eternal Moods (Stări Veșnice) cu 2,4 milioane dolari, respectiv 1.1 milioane dolari.

Ghost

sursa: webcultura.ro
mai multe gasiti la SorinN

miercuri, 16 septembrie 2015

Istoria trece prin stomac: Napoleon şi „Puiul Victoriei“


    
Când spui Napoleon Bonaparte (1769-1821), te gândeşti la marele războinic pe care Rusia, Austria şi Prusia l-au numit „duşmanul umanităţii“. Te gândeşti la cel care a cucerit o mare parte a Europei. Însă, puţini ştiu că în timpul domniei sale, bucătăria franceză a cunoscut o înflorire extraordinară.

Istoricii îl menţionează pe Napoleon Bonaparte nu doar ca pe o mare figură războinică, ci şi ca pe un personaj care a influenţat lumea culinară. În timpul campaniilor militare ale lui Napoleon, soldaţii francezi au suferit de foame. Se pare, însă, că Napoleon se hrănea destul de bine. Legenda spune că lui Napoleon i-ar fi plăcut câteva feluri de mâncare: „Chicken Marengo“ (Pui Marengo), „Lobster Thermidor“ (Homar Thermidor) şi plăcintele.

Există mai multe feluri de a găti „Pui Marengo“, reteţă care presupune pui înăbuşit în sos de roşii, cu usturoi şi ciuperci. Vocile istoriei îl amintesc pe Dunand, bucătarul lui Napoleon, care ar fi creat acest fel de mâncare pentru a celebra, în anul 1800, victoria francezilor asupra austriecilor, în bătălia de la Marengo, din nordul Italiei.

Napoleon avea obiceiul să nu mănânce nimic înainte de luptă, însă după o bătălie era lihnit. Nu o dată s-a întâmplat ca bucătarul să rămână fără provizii, aşa că, într-o zi, a făcut rost de un pui, de câţiva raci, de ouă, de puţin usturoi şi de câteva roşii. A tăiat puiul, l-a fript împreună cu usturoiul şi peste el a adăugat roşii tocate şi puţin coniac. Ca garnitură, a prăjit puţină pâine din raţia armatei, alături de câteva ouă şi de raci.

Se spune că lui Napoleon i-a plăcut „acest fel de mâncare a victoriei“ şi ar fi poruncit să i se prepare după fiecare bătălie. Când bucătarul Dunand a pus vin alb în loc de coniac şi a scos racul de la garnitură, Napoleon a refuzat să mai mănânce. Acest fel de mâncare este ­popular şi astăzi, mai ales în Europa.
Conform reţetei, „Puiul Marengo“ se prepară astfel: 2 linguri de ulei de măsline, patru bucăţi de piept de pui, o grămăjoară de ciuperci tăiate felii, ceapă, o linguriţă de usturoi tocat mărunt, cimbru, sare, piper negru, câteva roşii tocate, jumătate de ceaşcă de vin alb sau de supă de pui. Când uleiul s-a încins bine, se adaugă bucăţile de pui, care se rumenesc pe ambele părţi. Puiul se scoate pe o farfurie. În uleiul încins se aruncă ciupercile, ceapa şi usturoiul şi se gătesc până devin aurii.

Peste acestea se pune din nou puiul, asezonat cu cimbru, sare şi piper. La sfârşit se adaugă roşiile şi vinul, se acoperă şi se lasă timp de zece minute la fiert. Acest fel de mâncare poate fi servit cu o garnitură de orez.
sursa:www.historia.ro


luni, 14 septembrie 2015

Anii' 80, prin Militari...

Autor: Catherine
 
Cine ar putea să spună despre vreun colţ al cartierului Militari că era frumos şi plin de farmec în anii ‘80?

Ei bine, prin ochii mei de copil, aşa se vedea. M-am născut pe strada Lacul Zănoaga, la momentul acela, practic, la marginea oraşului. La propriu, din blocul nostru se vedea porumbul. Şi case înghesuite pe străduţe desfundate şi mici grădini şi, în depărtare, Canalul. Aşa-i ziceam, era vorba despre un canal (Argeş, Ciorogârla?) care intra în staţia de epurare de la Roşu, un fir de apă sistematizat, betonat, pe malurile căruia, locuitorii din zonă nu ezitau să vină ca la gârlă, cu pături, mâncare şi jocuri de table, toată vara, duminicile.
Cele câteva blocuri cu 10 etaje (M-urile, construite între ‘71 şi ‘73), cu câte două scări arătau ca nişte cutii de chibrituri gri, aşezate în unghiuri drepte după o logică care îmi scăpa. Niciodată nu am înţeles de ce formau un fel de J, iar în spaţiul încadrat de ce rămăseseră trei-patru case, strivite de înălţimi. În tot cazul, aveau cocoşi şi câini respectivele gospodării, de glasul cărora ne bucuram cu toţii, locuitori la case şi la bloc. Tot în zonă se găseau şi un pâlc de blocuri de patru etaje, ceva mai vechi, de prin ‘66. Astea erau vernil, cochete, cu grădini largi îngrijite de locatari, din care prăduiam tot ce se putea, pe sezoane – corcoduşe, cireşe, lalele, liliac, trandafiri şi se întindeau până spre zona complexului Apusului, ori spre capătul străzii Ghirlandei, unde, de pe Mărgelelor, iarăşi începeau casele cu curţi. 




piata lujerului militari
Piaţa Lujerului, Militari (Sursa: http://www.bucurestiivechisinoi.ro)

Am fost întâmplător în zonă, după 20-30 de ani. Aleile mi s-au părut înguste, trotuarele miniaturale, copacii pricăjiţi şi prăfuiţi, distanţele mult mai mici decât cum îmi aminteam eu. Păi drumul până la complexul de magazine de la Apusului era o întreagă excursie. Strângeai toată gaşca de copii de la bloc şi se pornea agale. Drumul de 5 minute putea dura şi o jumătate de oră (multă răbdare trebuie să fi avut părinţii să ne aştepte să aducem ceea ce ni se ceruse – de obicei, o pâine, ţigări, săpun sau mai ştiu eu ce alte articole de băcănie). Mergeam înşiraţi pe toată strada, căci maşini treceau arar, mai ales pe străduţele secundare. Ajungeam la destinaţie şi făceam turul întregului complex, aveam, n-aveam treabă. Magazinele, spre deosebire de stilul bazar de acum, serveau câte unui scop precis. La pâine se vindea doar pâine, rar găseai şi cornuri, eventual. La aprozar erau legume şi fructe şi mirosea pregnant a pământ, a beci. La carne nu era nimic, doar rafturi goale. La farmacie mirosea ca la dispensar, ne era şi frică să nu ne înşface doamna severă cu ochelari şi să ne facă vreo injecţie, dar admiram în tăcere plantele imense, crescute în ghivece mari, ca la grădina botanică. La mercerie erau aţe şi nasturi şi mirosea a apă de colonie.

interior alimentara1
Interior alimentară (Sursa: http://www.bucurestiivechisinoi.ro)

La Alimentară era foarte modern, aveau rafturi cu autoservire. Două mai lungi pe mijloc şi altele pe pereţii laterali, pline în principal cu cutii de conserve frumos aşezate. La cofetărie, oh ce ademenitor, erau prăjituri ochioase şi sucul acela galben care se învârtea şi se învârtea într-o fântână miniaturală de plastic. Mesele şi scaunele aveau picioare grele din fier care scârţâiau îngrozitor pe podeaua de ciment şi veşnic erau cam lipicioase. Lumina, ca peste tot, era chioară şi parcă pâlpâitoare, dar mirosea bine a dulciuri, ca la bâlci lângă taraba cu vată pe băţ. Cam astea erau magazinele. În plus, chiar pe platforma de la capătul autobuzului 178 se mai găsea chioşcul cu ziare, reviste şi timbre şi, desigur, toneta albă de îngheţată de unde luam una la hârtie, la doi lei care se scurgea cu efect, până la coate, în lungul drum îndărăt spre casă.


anii 80. Alimentara2
Alimentară, anii ’80 (Sursa: http://www.comunismulinromania.ro)
Pe la jumătatea distanţei între complex şi blocul meu era “moşu’ cu lapte”. Această sintagmă desemna baraca metalică unde se vindeau produse lactate – iaurt şi lapte în sticle cu gura groasă şi largă, acoperite cu căpăcele de staniol, de către un vânzător gârbovit şi cu părul alb-alb. Pe o rază de cel puţin un km împrejur, dimineaţa la ora 4 se auzea un zgomot familiar: navetele metalice descărcate pe trotuar în care zăngăneau sticlele cu lapte, pe care moşu’ le târâia pe pavaj până la ghereta lui, sculând moţii din cel mai adânc somn cu scârţâitul.

Îmi amintesc foarte multe acţiuni „patriotice” prin cartier. Aşa se numea atunci când lumea ieşea să facă o curăţenie de primăvară/toamnă prin jurul blocului. Chiar şi noi, copiii, făceam asta prin grădina generoasă a şcolii. Se strângeau gunoaiele (nu aşa multe ca azi, nu sticle, nu pungi de plastic), se adunau frunzele uscate în grămăjoare care apoi ardeau supravegheate, se vopseau copaci, gărduleţe, se mai pigulea pe ici, pe colo.Cred că oamenii care locuiau în aceste cartiere mărginaşe ale oraşului erau mai aproape şi fizic şi mental de generaţiile locuitoare în mediul rural. Le era dor şi drag să intre în contact cu pământul, cu plantele. Mai mult decât spaţiile verzi comune, cumva, unii dintre locatarii blocurilor îşi amenajaseră nişte mini-grădini de zarzavaturi în apropiere, în zona de case. Probabil cumpăraseră şi împărţiseră loturi de teren liber. Era un mic univers agricol. Toate erau bine împrejmuite şi nu de puţine ori, păzite şi de un câine gălăgios. În fiecare astfel de curticică se găsea un şopron improvizat cu unelete de grădinărit şi straturile de legume pe care fiecare le cultiva după pricepere. După-amiezele îi vedeai ieşind îmbrăcaţi de lucru şi declarând afectaţi „Eh, uite, mă duc la grădină. E de muncă, ce să-i faci. Toooată vara tragi şi munceşti, dar ai o roşioară, o ceapă, un zarzavat, acolo!” În mod sigur aveau şi puţuri ori se descucau cumva să-şi tragă apă, căci se ştie cât e de uscată vara în Bucureşti. Iar toamna, cărau victorioşi roadele, exact ca furnicile în muşuroi. Balcoanele, boxele din subsolul blocului, cămăruţele de serviciu de pe scară, toate deveneau depozite de provizii de iarnă.


1982_Scoala Generala nr. 23 Bucuresti_1
Elevi la muncă (Sursa: http://www.comunismulinromania.ro)

Drumul până la şi de la şcoală (nr. 160) era şi el plin de întâmplări. Uneori ocoleai tot cartierul ca să mai hălădui. Aveam o colegă care stătea mai departe decât mine, în zona de case. O însoţeam adesea primăvara, pe nişte uliţe pline de iarbă, printre grădinile împrejmuite cu garduri de sârmă pe care creşteau rochiţa rândunicii şi zorele, de unde ne lătrau câini sau ne petreceau cu privirea cumetre curioase. Mă mir cum nu mă rătăceam şi cum îmi mai ajungea timpul să fac şi teme şi alte treburi pe acasă. Într-o bună zi, tot universul acela cu iz rural a dispărut. Toamna, când ne-am întros din vacanţă de la ţară, casele din faţa blocului nostru dispăruseră. I-au demolat. Câţiva colegi n-au mai apărut în clasă. Dar pentru noi, copiii, bulversarea a fost scurtă şi s-a transformat în curiozitate şi bucurie când s-a deschis şantierul. După amiezele deveneam exploratori. Mici şi inconştienţi, bântuiam toate şanţurile, toate cotloanele, tot ce apărea pe terenul expus. Cvartalul de blocuri noi a crescut sub ochii şi picioarele nostre. Ce dacă n-aveam parc, aveam cazemate şi fier-beton. Mai ştie cineva ce farmec avea un “vrei să fii prietena mea ?” spus între rotocoale de cabluri groase şi prefabricate albe cu miros de praf înecăcios, în timp ce căutai sârmă colorată ca să confecţionezi “invizoace”?

 sursa: viabucuresti.ro

duminică, 13 septembrie 2015

Anii' 70, din mahala in cartierul muncitoresc...

Autor:
Tamina Manea


Aşa cum îmi amintesc eu, strada Iancului era graniţa între două lumi.

Pe partea „noastră”, unde locuia bunica, erau case modeste, cu cişmele în curţile mari din pământ bătătorit mai ales de alergătura continuă a noastră, a copiilor. Gardurile de lemn erau trecerile noastre de la unul la celălalt şi nimeni nu ne certa că-i cotropim teritoriul sau că nu folosim poarta. Cei mai buni prieteni ai mei erau copii de ţigani. Cuvântul nu avea pe acea vreme nicio conotaţie peiorativă, dimpotrivă; pentru mine, care eram albă “ca brânza” şi cu părul ca puful de pui – şi scurt şi blond – pielea lor oacheşă şi mai ales cosiţele lungi şi negre ale fetelor erau motiv de invidie.

Copiii erau consideraţi „bun comun” şi unde se întâmpla să ne apuce ora mesei, acolo mâncam. Nimeni nu stătea să ne numere, iar de mofturi la mâncare nici nu putea fi vorba. Nu mâncai? Erai trimis acasă! Cel mai frumos era în serile de vară când unul dintre ţigănuşi, mai răsărit, primea îngăduinţa tatălui să iasă afară cu vioara. Atunci era mare veselie!


Sursa: comunismulinromania.ro
Sursa: comunismulinromania.ro

Pe partea cealaltă a străzii erau vilele „de funcţionari”, cu curţi mici, în care abia încăpeau două, trei straturi de flori. Rar vedeai copii pe acolo şi nici noi, nici ei, nu traversam dintr-o parte în alta. Uneori, mama ne ducea pe mine şi pe soră-mea în vizită la o cunoştinţă de peste stradă. Mie nu îmi plăcea! În primul rând pentru că trebuia să renunţăm la hainele „de joacă” şi la papuci şi să ne îmbrăcăm „frumos”. Apoi mergeam într-o cameră întunecoasă (poate din cauza jaluzelelor) unde ne urmăreau de pe pereţi tablouri în culori triste şi nu aveam voie să punem mâna pe niciunul dintre obiectele frumoase ce împodobeau mobilele. Fetiţa gazdelor parcă făcea şi ea parte din colecţia de bibelouri. Vorbea prea încet după gustul meu şi nici nu prea ştiam despre ce să vorbesc cu ea… Uimirea mea cea mai mare a fost atunci când mi s-a adus pe o tavă o farfuriuţă cu câteva bobiţe dintr-o dulceaţă de vişine şi un pahar mare de apă. Mă gândeam: „Bieţii oameni, ei dacă nu au vişin în curte, trebuie să drămuiască dulceaţa – că bunica îmi dă tot borcanul, să mânânc cât vreau. Dar oare apa asta trebuie să o beau toată?” Din fericire pentru noi, adulţii aveau de vorbit şi ne trimiteau afară, unde, după ce admiram preţ de un minut tricicleta fetiţei-bibelou, evadam spre spaţiul nostru familiar. Evident, când mama ajungea acasă, urma inevitabila ceartă pentru că am plecat fără să ne luăm „la revedere” şi pentru că hainele noastre „bune” suferiseră în timpul şi după „evadare”.

Tare era frumos în lumea noastră. Dar apoi au început să se întâmple „lucruri”. Întâi a „venit” tramvaiul. Strada a fost năpădită de muncitori care lucrau la instalarea şinelor şi nu am mai avut voie să ieşim din curte. Asta nu ne-a întristat prea mult, numai că la puţin timp s-a anunţat: vine „demolarea”. Ne-am jelit teribil când am aflat că o să ne despărţim. Am încheiat tainice legăminte că o să rămânem prieteni… şi am rămas… doar în amintire.

Primii au plecat ţiganii. Am petrecut cu privirea camionul ticsit cu bagaje şi, pentru prima oară în viaţă, am simţit că pierd o parte din mine. Zilele ce au urmat au fost triste. Parcă uitasem să ne jucăm. Îmi amintesc cum, de dor, m-am dus în casa rămasă goală. Am trecut din cameră în cameră, parcă încercând să descopăr ceva. Şi am descoperit. Pe duşumea, într-una din încăperi, am găsit o păpuşă pe care o admirasem mult. Niciodată nu voi şti dacă a fost lăsată intenţionat sau doar uitată…
pianta iancului
Piața Iancului, anii ’70
Sursa: mirceaordean.blogspot.com

La bloc în Pantelimon.

Trecerea spre „civilizaţie” pentru noi, copiii, nu a fost mare scofală. Faptul că aveam apă la robinet nu compensa lipsa curţii. Din fericire, mai toţi locatarii veneau tot de la „casă” şi unii aveau şi copii. Aşa că ne-am cunoscut destul de repede între noi şi unele obiceiuri au fost păstrate. Copiii încă erau îngăduiţi mai peste tot – desigur în apartamentele celor care aveau şi ei copii. Nu am mai mâncat însă împreună… Vremurile se înăspriseră, alimentele fie nu se găseau, fie se dădeau „cu porţia” pe cartelă şi nu oricine avea chiar numai o farfurie cu mâncare în plus. Uneori, câte o femeie mai împărţea atunci când făcea gogoşi sau clătite, dar, pe măsură ce alimentele s-au găsit tot mai greu, iar copiii din bloc s-au înmulţit, a dispărut acest obicei.
Sursa: Muzeul Național de Istorie
Cartierul Pantelimon, anii ’80
Sursa: Muzeul Național de Istorie

Uşile se încuiau, dar cheile erau fie atârnate la gâtul odraslei cu un şnur, fie puse „sub preş”. Nu s-a furat nimic în acea perioadă. Poate şi din cauză că mai toată lumea pornea „de la lingură”, abia începând să agonisească. Se întâmpla frecvent să dai sau să ceri cu împrumut o ceaşcă de ulei, puţin zahăr sau altceva de acest gen.

Majoritatea locatarilor erau familii tinere, foarte puţini găzduind şi câte o bunică sau un bunic, aşa că bătrânii erau la mare preţ şi, de dorul bunicilor noştri, ne purtam cât puteam de frumos cu ei.

În timp s-a instalat rutina. După ce veneam de la şcoală, ne strângeam în spatele blocului şi pentru că nu aveam grădină (spaţiul verde era păzit cu străşnicie de adulţii care – şi ei nostalgici – tot plantau câte ceva în el) ne jucam – coarda, elasticul, pitita (dar numai cu teritoriu limitat) ş.a.m.d., sau ne aduceam fiecare de acasă jucării, puneam un preş pe asfalt şi inventam jocuri noi. Poate şi fiindcă eram mai „mari”, aveam tot mai puţine jocuri la care participau şi fete şi băieţi… începuse segregaţia care nu s-a limitat la gen, ci ne-am împărţit şi pe scări. Eu eram „de la scara doi”.

În vacanţe rămâneau puţini copii „la bloc”. Aproape că nu îţi venea să ieşi afară de teamă că ai putea să fii singur. Mai toţi aveam câte o rudă la ţară unde ne petreceam cel puţin o parte din vară. Apoi mai plecam şi în tabere cu colegii de şcoală sau câteva zile cu părinţii în concediu. Dar în timpul şcolii, doar când eram pedepsiţi sau bolnavi nu mergeam „afară” la joacă.

Când se întuneca afară, apăreau capetele mamelor la geam strigându-şi odraslele să vină la masă.

O vreme, seara înainte de culcare, mi-am mai amintit de băiatul cu vioara, de zarzărul de lângă gard, în care obişnuiam să stau cocoţată, de mirosurile curţii împletite din fum şi flori… De pe balconul camerei mele vedeam întunecate doar scheletele uriaşe ale blocurilor ce se construiau de jur-împrejur.

Dar amintirile acelea m-au vizitat tot mai rar, până când am uitat.


sursa: viabucuresti.ro

joi, 10 septembrie 2015

Reflexii in Oglinda - Wrong Way

Daniel-Necula

Daniel Necula se numără printre finaliștii Sony World Photography Awards 2015, una dintre cele mai importante competiții de fotografie din lume.
A fost remarcat prin lucrarea “Wrong Way” – înscrisă la secţiunea “Enhanced”, în categoria “Open” – o fotografie alb-negru realizată de la etajul șase al unei clădiri.


sursa:webcultura.ro
mai multe gasiti la SorinN

miercuri, 9 septembrie 2015

Pepper

O plimbare de seară era să se termine prost pentru Georgia Bradley, o studentă din Marea Britanie. Se limba singură pe o plajă din Creta când doi bărbaţi s-au apropiat de ea, propunându-i să bea ceva împreună. În momentul în care i-a refuzat unul dintre ei a devenit agresiv. Salvarea nu a venit însă de la prietenul său care intrase într-un magazin din apropiere, ci de la o căţea fără stăpân care a alergat spre tânără şi a început să latre la agresori.
„M-a salvat, cu siguranţă că a simţit că ceva nu este în ordine”, a spus studenta care i-a pus numele Pepper căţelei. A doua zi însă ea şi prietenul ei s-au întors în Anglia şi nu au găsit atât de repede pe cineva care să aibă grijă de Pepper. „Când am plecat spre aeroport, ne-am uitat în urmă şi Pepper alerga după maşină. Mi s-a rupt sufletul”, a povestit Georgia.


Tânăra nu a putut uita căţeluşa, astfel că după câteva săptămâni s-a întors în Creta să o găsească pe „mica salvatoare”. Când s-a întors pe plajă, Pepper era acolo.
Trei săptămâni mai târziu, Pepper era gata să plece spre Anglia, însă nu singură. Era gestantă şi la o săptămână de la sosirea în Regat a fătat şase pui. A fost favoarea pe care Georgia i-a întors-o când Pepper avea mai multă nevoie.
 


sursa: www.gandul.info

duminică, 6 septembrie 2015

Ceauşescu: Dacia, suficient de bună pentru idioţi!

Ziua de 20 august 1968 a fost trecută în calendarul PCR ca una a glorioaselor realizări ale partidului-stat. Tovarăşul Nicolae Ceauşescu pleca de la Colibaşi (azi Mioveni) la bordul primei maşini fabricate în România. Cea dintâi Dacie 1100 i-a revenit şefului partidului.

Ziarul „Scînteia“ din 21 august 1968 relata pe trei pagini lansarea primei maşini fabricate în România, la Colibaşi, lângă Piteşti. În fond, era un Renault 8, cu piesele furnizate de producătorul francez şi asamblate în România. Acest detaliu era trecut cu vederea.
Nicolae Ceauşescu, Ion Gheorghe Maurer, Ilie Verdeţ, Constantin Drăgan, Manea Mănescu şi alţi lideri comunişti au ţinut să inaugureze „citadela primului autoturism românesc“. Prima maşină asamblată la noi a fost denumită Dacia 1100, însă licenţa pe care o cumpărase guvernul român era pentru Dacia 1300 (Renault 12), cealaltă era doar un produs intermediar, un bonus la contractul pe 10 ani semnat cu producătorul francez. De altfel, Dacia 1100 s-a produs într-un număr mic şi doar trei ani, căci începând cu aceeaşi zi de 20 august a anului următor se începe producţia celebrei deja Dacia 1300.
Dacia 1300 a apărut în mai multe variante: Standard, Lux (cunoscută ca 1300L), 1301 (model destinat numai membrilor PCR), 1302 (o autoutilitară în 2 locuri, apărută prin 1975), Break (1973). Alte modele produse de Uzinele Dacia au fost: Dacia Estafette (Renault Estafette), Dacia Lăstun şi Dacia 1310 (cu diverse variante).
Poate cea mai interesantă poveste dintre toate o are Dacia Estafette produsă doar trei ani. Este prima furgonetă realizată vreodată de Dacia, fiind o replică a lui Renault Estafette. A fost fabricată între 1975 şi 1978, fiind realizate sub 1.000 de maşini. În Franţa, modelul s-a bucurat de mare succes, adresându-se generaţiei hippy. Din acest motiv, varianta românească a fost retrasă rapid de pe piaţă, la ordinul PCR, care nu dorea ca tinerii să adopte stilul hippy.
Într-un articol publicat în 2009 în paginile publicaţiei „Wall Street Journal“, fostul şef al spionajului din timpul lui Ceauşescu, generalul Ion Mihai Pacepa relatează despre începuturile industriei auto din România: „Când dictatorul român Nicolae Ceauşescu a hotărât, la mijlocul anilor ’60, că vrea o industrie auto, m-a ales pentru a pune proiectul pe picioare. În ţara orbilor, chiorul este rege. Nu ştiam nimic despre fabricarea automobilelor, dar niciunul dintre oamenii de încredere ai lui Ceauşescu nu ştia. Totuşi, tatăl meu a fost aproape toată viaţa şeful departamentului de servicii General Motors afiliat la Bucureşti“, îşi începe Pacepa articolul intitulat „Ce am învăţat ca ţar al industriei auto“, el fiind în acel moment şeful programului român de spionaj industrial.
Fostul spion, stabilit acum în Statele Unite, povesteşte că Nicolae Ceauşescu l-a îndemnat să cumpere o licenţă de la o fabrică din Vest şi apoi „să fure tot ce era nevoie pentru a construi o maşină“. Ceauşescu ar fi ales Renault, pe motiv că era deţinută de guvernul francez, iar companiile private erau privite cu neîncredere de toţi conducătorii ţărilor comuniste.
„Aşa ne-am trezit cu o licenţă pentru învechitul Renault 12, a cărui producţie urma să fie oprită în Franţa. Era cea mai ieftină variantă“, explică fostul şef al spionajului românesc. Când a fost ales celebrul model Renault 12, Ceauşescu ar fi zis: „Destul de bună pentru idioţi“, potrivit spuselor lui Pacepa. După ce a fost ales modelul, maşina a fost botezată cu numele „Dacia“, pentru a comemora istoria de 2.000 de ani a României. Totuşi, în momentul în care Ceauşescu a văzut prima maşină Dacia 1300 fabricată în România, a exclamat: „Prea luxoasă pentru idioţi!“. Imediat, s-a renunţat la radio, oglinda laterală din dreapta şi la încălzirea scaunelor din spate. Aşa s-a ajuns, potrivit lui Pacepa, „la un model cu mai puţine dotări ca Renault 12, care oricum nu avea prea multe dotări“. După ce şi „alte luxuri inutile“ au fost eliminate de către birocraţii zeloşi, Ceauşescu s-a declarat mulţumit de varianta finală: „Perfectă pentru idioţi!“
.

Autor Ciprian Plăiaşu
sursa:  www.historia.ro 

miercuri, 2 septembrie 2015

Old Nick si a lui poveste...

In Bucuresti e inca vara si daca tot aveti chef de o plimbare, de o cafea, o limoda sau o bere, o pizza sau un sandwich bine asezonat si asortat cu o portie buna de cartofi prajiti, daca v-ati cam saturat de Centrul Vechi, de ce nu ati schimba putin decorul?
Zona din spatele Pietei Lahovari e mai putin aglomerata si stradutele din zona inca mai au farmec...

Aici o sa gasiti si pub-ul Old Nick.
Imi place acest loc si pentru ca este situat intr-o cladire veche si pentru ca este bine structurat: club la subsol, pub la parter si o adorabila terasa la etaj, o terasa care te face sa vezi parca cu alti ochi orasul.Imi mai place si pentru ca acest Old Nick are, cum altfel, o poveste...

Ii las chiar pe cei care detin acest local sa vi-o spuna:

"Intr-unul din porturile noastre de pe Dunare, locul de obarsie al familiei noastre, se afla odinioara un local oarecum asemanator cu cel in care va aflati voi acum.
La un moment dat, pe la inceputul secolului trecut, a aparut un client care, dupa asemanare, parea sa fi fost marinar. In tot cazul, pipa nu-i lipesea din coltul gurii... Venea in fiecare seara intre orele 5 si 7, cu o precizie de ceasornic. Nu era nici ursuz nici prea vorbaret si, inca din prima zi de cand a intrat in bar, i-a cerut baiatului sa-i serveasca acel faimos whisky canadian de secara, dar in doua pahare.
Astfel, zilnic golea doua pahare mari cu whisky, band cand din unul cand din celalalt. Dupa o vreme, unul dintre baieti a indraznit sa-l intrebe care este rostul acestui obicei. Old Nick (fiindca asa il numeau baietii barului intre ei), mirat parca de intrebare, le-a spus in putine cuvinte totul: cel mai bun prieten al sau, tot marinar, dar si cumnat pe deasupra, a ramas, dupa ce au parasit marea, in tara sa natala, in Canada. Nick cu sotia sa canadiana s-au retras in orasul de pe Dunare.

- Bine dar de ce beti whisky din doua pahare?
- Un pahar e pentru cumnat si unul pentru mine, raspundea batranul.

Si asa a continuat Old Nick inca multa vreme, pana ce i s-a dus vestea nu numai in bar, ci si in oras, unde multi i-au urmat exemplul. Intr-o zi insa, cand barmanul i-a pus, ca de obicei, cele doua pahare cu whisky pe masa, Old Nick i-a spus trist: "De azi inainte o sa-mi aduci numai unul singur."

La aflarea vestii, cei care se aflau in bar s-au intristat, dar si de acesta data s-au conformat in tacere. Dupa un timp, arzand de curiozitate, flacaul cel indraznet l-a intrebat cu sfiala:

- Ce i s-a intamplat cumnatului?
- Nu i s-a intamplat nimic, slava Domnului; e sanatos tun.
- Atunci de ce beti un singur pahar?
- E simplu, acum bea numai el. Eu m-am lasat de bautura.

Prin urmare, OLD NICK CANADIAN PUB este singurul local din lume care poarta numele unuia care nici macar nu mai bea..."
(sursa:http://oldnickpub.ro)


M-am gandit ca pentru prima seara a vizitei lui CARMEN in Bucuresti acest loc este cu adevarat potrivit, din pacate vremea nu a tinut cu noi, de aceea Carmen si Helmut nu au putut vedea terasa dar cu siguranta Old Nick ii va astepta aici si data viitoare :)
 
Daca v-a placut povestea si vreti sa va bucurati de farmecul unui loc fara fitze si figuri eu zic sa dati o raita prin zona :)

sursa foto: Adela Pârvu

Miercurea fara cuvinte - Din dragoste





fotografiile apartin fratelui meu
mai multe si mai frumoase gasiti la CARMEN