luni, 14 septembrie 2015

Anii' 80, prin Militari...

Autor: Catherine
 
Cine ar putea să spună despre vreun colţ al cartierului Militari că era frumos şi plin de farmec în anii ‘80?

Ei bine, prin ochii mei de copil, aşa se vedea. M-am născut pe strada Lacul Zănoaga, la momentul acela, practic, la marginea oraşului. La propriu, din blocul nostru se vedea porumbul. Şi case înghesuite pe străduţe desfundate şi mici grădini şi, în depărtare, Canalul. Aşa-i ziceam, era vorba despre un canal (Argeş, Ciorogârla?) care intra în staţia de epurare de la Roşu, un fir de apă sistematizat, betonat, pe malurile căruia, locuitorii din zonă nu ezitau să vină ca la gârlă, cu pături, mâncare şi jocuri de table, toată vara, duminicile.
Cele câteva blocuri cu 10 etaje (M-urile, construite între ‘71 şi ‘73), cu câte două scări arătau ca nişte cutii de chibrituri gri, aşezate în unghiuri drepte după o logică care îmi scăpa. Niciodată nu am înţeles de ce formau un fel de J, iar în spaţiul încadrat de ce rămăseseră trei-patru case, strivite de înălţimi. În tot cazul, aveau cocoşi şi câini respectivele gospodării, de glasul cărora ne bucuram cu toţii, locuitori la case şi la bloc. Tot în zonă se găseau şi un pâlc de blocuri de patru etaje, ceva mai vechi, de prin ‘66. Astea erau vernil, cochete, cu grădini largi îngrijite de locatari, din care prăduiam tot ce se putea, pe sezoane – corcoduşe, cireşe, lalele, liliac, trandafiri şi se întindeau până spre zona complexului Apusului, ori spre capătul străzii Ghirlandei, unde, de pe Mărgelelor, iarăşi începeau casele cu curţi. 




piata lujerului militari
Piaţa Lujerului, Militari (Sursa: http://www.bucurestiivechisinoi.ro)

Am fost întâmplător în zonă, după 20-30 de ani. Aleile mi s-au părut înguste, trotuarele miniaturale, copacii pricăjiţi şi prăfuiţi, distanţele mult mai mici decât cum îmi aminteam eu. Păi drumul până la complexul de magazine de la Apusului era o întreagă excursie. Strângeai toată gaşca de copii de la bloc şi se pornea agale. Drumul de 5 minute putea dura şi o jumătate de oră (multă răbdare trebuie să fi avut părinţii să ne aştepte să aducem ceea ce ni se ceruse – de obicei, o pâine, ţigări, săpun sau mai ştiu eu ce alte articole de băcănie). Mergeam înşiraţi pe toată strada, căci maşini treceau arar, mai ales pe străduţele secundare. Ajungeam la destinaţie şi făceam turul întregului complex, aveam, n-aveam treabă. Magazinele, spre deosebire de stilul bazar de acum, serveau câte unui scop precis. La pâine se vindea doar pâine, rar găseai şi cornuri, eventual. La aprozar erau legume şi fructe şi mirosea pregnant a pământ, a beci. La carne nu era nimic, doar rafturi goale. La farmacie mirosea ca la dispensar, ne era şi frică să nu ne înşface doamna severă cu ochelari şi să ne facă vreo injecţie, dar admiram în tăcere plantele imense, crescute în ghivece mari, ca la grădina botanică. La mercerie erau aţe şi nasturi şi mirosea a apă de colonie.

interior alimentara1
Interior alimentară (Sursa: http://www.bucurestiivechisinoi.ro)

La Alimentară era foarte modern, aveau rafturi cu autoservire. Două mai lungi pe mijloc şi altele pe pereţii laterali, pline în principal cu cutii de conserve frumos aşezate. La cofetărie, oh ce ademenitor, erau prăjituri ochioase şi sucul acela galben care se învârtea şi se învârtea într-o fântână miniaturală de plastic. Mesele şi scaunele aveau picioare grele din fier care scârţâiau îngrozitor pe podeaua de ciment şi veşnic erau cam lipicioase. Lumina, ca peste tot, era chioară şi parcă pâlpâitoare, dar mirosea bine a dulciuri, ca la bâlci lângă taraba cu vată pe băţ. Cam astea erau magazinele. În plus, chiar pe platforma de la capătul autobuzului 178 se mai găsea chioşcul cu ziare, reviste şi timbre şi, desigur, toneta albă de îngheţată de unde luam una la hârtie, la doi lei care se scurgea cu efect, până la coate, în lungul drum îndărăt spre casă.


anii 80. Alimentara2
Alimentară, anii ’80 (Sursa: http://www.comunismulinromania.ro)
Pe la jumătatea distanţei între complex şi blocul meu era “moşu’ cu lapte”. Această sintagmă desemna baraca metalică unde se vindeau produse lactate – iaurt şi lapte în sticle cu gura groasă şi largă, acoperite cu căpăcele de staniol, de către un vânzător gârbovit şi cu părul alb-alb. Pe o rază de cel puţin un km împrejur, dimineaţa la ora 4 se auzea un zgomot familiar: navetele metalice descărcate pe trotuar în care zăngăneau sticlele cu lapte, pe care moşu’ le târâia pe pavaj până la ghereta lui, sculând moţii din cel mai adânc somn cu scârţâitul.

Îmi amintesc foarte multe acţiuni „patriotice” prin cartier. Aşa se numea atunci când lumea ieşea să facă o curăţenie de primăvară/toamnă prin jurul blocului. Chiar şi noi, copiii, făceam asta prin grădina generoasă a şcolii. Se strângeau gunoaiele (nu aşa multe ca azi, nu sticle, nu pungi de plastic), se adunau frunzele uscate în grămăjoare care apoi ardeau supravegheate, se vopseau copaci, gărduleţe, se mai pigulea pe ici, pe colo.Cred că oamenii care locuiau în aceste cartiere mărginaşe ale oraşului erau mai aproape şi fizic şi mental de generaţiile locuitoare în mediul rural. Le era dor şi drag să intre în contact cu pământul, cu plantele. Mai mult decât spaţiile verzi comune, cumva, unii dintre locatarii blocurilor îşi amenajaseră nişte mini-grădini de zarzavaturi în apropiere, în zona de case. Probabil cumpăraseră şi împărţiseră loturi de teren liber. Era un mic univers agricol. Toate erau bine împrejmuite şi nu de puţine ori, păzite şi de un câine gălăgios. În fiecare astfel de curticică se găsea un şopron improvizat cu unelete de grădinărit şi straturile de legume pe care fiecare le cultiva după pricepere. După-amiezele îi vedeai ieşind îmbrăcaţi de lucru şi declarând afectaţi „Eh, uite, mă duc la grădină. E de muncă, ce să-i faci. Toooată vara tragi şi munceşti, dar ai o roşioară, o ceapă, un zarzavat, acolo!” În mod sigur aveau şi puţuri ori se descucau cumva să-şi tragă apă, căci se ştie cât e de uscată vara în Bucureşti. Iar toamna, cărau victorioşi roadele, exact ca furnicile în muşuroi. Balcoanele, boxele din subsolul blocului, cămăruţele de serviciu de pe scară, toate deveneau depozite de provizii de iarnă.


1982_Scoala Generala nr. 23 Bucuresti_1
Elevi la muncă (Sursa: http://www.comunismulinromania.ro)

Drumul până la şi de la şcoală (nr. 160) era şi el plin de întâmplări. Uneori ocoleai tot cartierul ca să mai hălădui. Aveam o colegă care stătea mai departe decât mine, în zona de case. O însoţeam adesea primăvara, pe nişte uliţe pline de iarbă, printre grădinile împrejmuite cu garduri de sârmă pe care creşteau rochiţa rândunicii şi zorele, de unde ne lătrau câini sau ne petreceau cu privirea cumetre curioase. Mă mir cum nu mă rătăceam şi cum îmi mai ajungea timpul să fac şi teme şi alte treburi pe acasă. Într-o bună zi, tot universul acela cu iz rural a dispărut. Toamna, când ne-am întros din vacanţă de la ţară, casele din faţa blocului nostru dispăruseră. I-au demolat. Câţiva colegi n-au mai apărut în clasă. Dar pentru noi, copiii, bulversarea a fost scurtă şi s-a transformat în curiozitate şi bucurie când s-a deschis şantierul. După amiezele deveneam exploratori. Mici şi inconştienţi, bântuiam toate şanţurile, toate cotloanele, tot ce apărea pe terenul expus. Cvartalul de blocuri noi a crescut sub ochii şi picioarele nostre. Ce dacă n-aveam parc, aveam cazemate şi fier-beton. Mai ştie cineva ce farmec avea un “vrei să fii prietena mea ?” spus între rotocoale de cabluri groase şi prefabricate albe cu miros de praf înecăcios, în timp ce căutai sârmă colorată ca să confecţionezi “invizoace”?

 sursa: viabucuresti.ro

15 comentarii:

  1. Ce frumoase evocări ale copilăriei, cu locurile ei minunate şi amintiri emoţionante. Adevărul este că altfel vezi lumea cu ochi şi suflet de copil. Iar amintirile acelor ani ne fac să tânjim după candoarea copilăriei.
    Foarte frumos povesteşti, dragă Pandhora! Aştept şi alte "pagini" cu amintiri!
    Numai bine şi o săptămână frumoasă! :-)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. copiii gasesc motiv de curiozitate daca nu de incantare aproape in orice lucru nou si acele schimbari care pentru maturi erau dureroase, pentru copii erau motiv de incantare...chiar si rafturile pline doar cu conserve de la Alimentara erau,iata, un bun motiv de "excursie" iar cofetaria reprezenta, cu fantana ei de suc, de fapt o banala cutie de plexiglass, o adevarata minunatie :)
      aceste povesti imi amintesc de minunatul film al lui Roberto Benigni, "La vita e bella"...daca nu l-ai vazut, incearca sa o faci, filmul e o adevarata lectie de viata! :)

      o zi perfecta iti doresc la randul meu, draga Alex! :)

      Ștergere
    2. Am văzut filmul. O adevărată capodoperă, care şi-a meritat din plin toate premiile primite. Copilăria este cea mai frumoasă perioadă a vieţii omului, de aceea copiilor trebuie să li se ofere tot ce e mai bun, pentru a se bucura din plin de anii magici ai copilăriei.

      Ștergere
  2. Daca nu s-ar fi iesit din Bucuresti spre A1, nici dracu nu baga in seama cartierul asta...

    RăspundețiȘtergere
  3. începutul povestirii mi-a amintit de începuturile mele în Sibiu. Tata - tânar ofiter fiind pe atunci, a fost trimis de la Bucuresti la Buzau si de la Buzau la Sibiu. Eu urma sa incep clasa întâi aici - în Sibiu, asa ca ne-am mutat la mijlocul lui august. Cartierul Hipodrom I avea blocuri de 4 etaje, dispuse perpenducular pe Valea Sapunului (un pârâias, alfuent al Cibinului). Peste vale, începea câmpul, într-un an era porumb, într-un an era grâu si noi copiii ne jucam de multe ori aici, sarind peste apa pe partea câmpului. La nici 10 minute de aici era construit un poligon militar, asa ca aici ne faceam cazemate si luptam cu tancul din placaj, ancorat in mijlocul terenului... La scoala (Sc. nr. 21), am constatat ca în generatia noastra suntem 7 clase a câte 35-40 copii! Generatia fratelui meu - cu patru ani mai tânar, a fost cu 10 sau 12 clase!!!! Ne cunosteam cu totii din vedere, mai ales ca toti locuiam în cartier. Pâna sa înceapa clasa a II-a, santierul din capatul cartierului a dat rapid în folosinta o noua scoala si clasa mea a fost mutata aici, asa ca drumul nostru spre scoala, mergea ocolind santierul. Era departe de mers pe jos, mai bine de jumatate de ora si noi, cu ghiozdanele grele, încarcate cu carti si caiete, am descoperit o scurtatura care taia santierul. Bineînteles ca si atunci, vermea din septembrie pâna în noiembrie era ploioasa :) Pantofii ni se mocirleau câteodata pâna la glezne, insa in capatul santierului descoperisem un furtun la care curgea apa non-stop. Ne curatam talpile mai întai cu cate un bat gasit în balarii, apoi spalam pantofii cu apa. Bineînteles ca ne udam si asa, cu sosetele ude stateam la ore. Acasa pana când veneau parintii de la serviciu, curatam pantofii si spalam sosetele, nimeni nu banuia pe unde duce drumul nostru, pâna când parintii au constatat ca avem mereu talpile dezlipite la pantofi si se minunau de ce?! Asa au aflat despre scurtatura noastra si ne-au interzis sa mai mergem pe acolo. Dupa ce a dat înghetul, nu mai era problema de noroi :) Si pâna in anul urmator, cartierul de blocuri Hipodrom III a fost dat în folosinta :) Am terminat clasa a VIII acolo la scoala noua, numarul 9 ☺
    te pup draga mea draga, multumesc pentru acest articol simpatic!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. ce poveste incantatoare...te si vad cu ghiozdanelul in spate si cu pantofiorii plin de noroi :))
      iata cum un copil poate transforma ceva extrem de dezagreabil in motiv de minima distractie :))
      sper ca o sa-mi arati foto cutine scolarita :)

      tare mi-a placut ce ne-ai povestit :)
      pup draga mea draga! :*

      Ștergere
  4. Amintiri! :) Copiii vad cu alti ochi tot ce ii inconjoara (cred ca mai frumos!).
    pup

    RăspundețiȘtergere
  5. Ce copilarie frumoasa, erau multe lipsuri si pe atunci, dar era frumos, copiii aveau copilarie!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. da, copiii aveau copilarie, au sia cum dar e cu totul altfel...

      Ștergere
  6. Avem și eu un moș! Moşu cu înghețata. Era un nene care avea pe nas un neg din ăla imens și aveai impresia ca are doua nasuri! Cu drag îmi amintesc ca atunci când treceam cu ai mei inevitabil pe lângă chioșc ca era în drum....și clar ceream inghetata....ça sa mă facă ai mei sa nu mai vreau îmi spuneau glumind evident ca moșul mesteca în înghețată cu nasul! :))))
    Cat despre vrei sa fii prietena mea...
    Eh Eeee. ...Trei cereri am avut. Toate cu emoțiile aferente : furnicături și piele de găina. ...;))) doamne ce fain! Dar ce era cel mai fain! Prietenia se cerea azi dar răspunsul îl primea mâine. ...ça asa cică erai mai interesanta dacă îl perpeleai pe băiat un pic....;)))
    Frumos! Chiar frumos!:)))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. as zice ca mult nu te-ai schimbat de atunci si nu ma refer la inghetata ci la perpelit :)))
      eu am suferit teribil, aveam cam 7 ani si imi placea grozav un baietel blond si cu ochi caprui, Ursu Ovidiu, ii tin minte si acum numele :))
      si el ma tinea de mana din cand in cand dar atat...in rest ma alerga sau imi smulgea "unghiile" facute din petale de flori...clar nu ma poate suferi gandeam eu necajita...pentru "vrei sa fii prietena mea" era prea devreme :))

      Ștergere
  7. Am citit postarile tale,dar m-au coplesit amintirile.Voi sunteti mici si va amintiti,dar eu? Te pup cu drag,

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. eu una nu sunt chiar mica :))
      sunt sigura Floarea ca si tu ai multe si fermecatoare amintiri, stiu si ca doare ca au ramas doar amintiri...

      Ștergere