Poveste din deşert

Nu imi plac cactusii dar imi plac florile lor... Intamplator am dat peste aceasta poveste scrisa de Elena Albu...
Are atat de multa seninatate in simplitatea ei, incat mi-am zis ca nu poate fi nimic mai potrivit pentru un inceput de saptamana, mai ales ca aceasta saptamana este premergatoare Pastelui...sper ca veti avea rabdarea sa o cititi....

În mijlocul deşertului trăia un cactus singuratic.De când se ştia nu facuse decât umbre mititele în lumina puternică a soarelui. Într-o dimineaţă zări un norişor rătăcit deasupra sa. Nici nu se dezmetici bine şi caţiva fulgi de nea îl şi atinseră. Asta era ceva cu adevărat foarte rar în deşert! Norişorul clipea vesel: ştia că i-a făcut o surpriză. - De unde ai apărut?! se miră cactusul. - De nicăieri. Din neant- răspunse norişorul. - Pe aici nu sunt decât umbre sau năluciri de umbre. Rar vezi pe cineva. Tu încotro mergi? - Îmi plac umbrele pe care le faci tu, zâmbi norisorul, parând ca n-a auzit întrebarea. Cactusul se intimidă.Umbrele erau un secret de-al lui. Nu erau niciodată la fel una cu alta. Încerca să exprime ce simte şi modela fiecare umbră altfel, zi după zi, deşi ştia că nu e nimeni să-l vadă şi mai ales să-i descifreze umbrele! Spre surprinderea cactusului, a doua zi trecatorul era tot acolo, deasupra lui.Şi în următoarea zi, la fel. Se obişnuise în cele din urmă şi cu fulgii de zăpadă ( 6-7 nu mai mulţi) pe care acesta îi trimitea zilnic asupra sa. Norisorul ştia multe poveşti, iar cactusul îl asculta mut de admiraţie. El cunostea doar poveşti despre desert, noriorul insa stia povestea fiecarei picturi de apa care îl formase. Într-o zi, cactusul isi dadu seama ca nu-şi mai poate controla umbrele ca înainte. Şi parcă simţea nişte furnicături în câteva locuri, ca um gâdilat.În plus, avea o dispoziţie de zile mari! Ce mai, era fericit fără să stie de ce. - Ce-ai păţit? râse norişorul privindu-l.Ţi-ai schimbat nuanţa de verde şi ai 7 umflături mici si caraghoase.Nu cumva...tu îmboboceşti? Cactusul spuse că e imposibil aşa ceva. De când se ştia nu făcuse flori. ,,Probabil ca sunt bolnav!" îi zise el norişorului, dar nu se simtea trist nici macar putin. Duhurile deşertului prinseră iute de veste.,,Un norişor, in desert?!" Asta, de bună seama, nu le era pe plac.,,Să fie gonit!" hotărâră. Chiar de a doua zi soarele începu sa dogoreasca cu si mai multă putere. Un vânt aspru răscoli nisipurile întunecând cerul. Curând se dezlanţui un haos ca de sfârşit de lume. - Unde eşti? îşi strigă cactusul neliniştit prietenul. - Aici, abia se mai auzi vocea norişorului.N-am să mai rezist mult...O să dispar! - Nu, stigă cactusul.Cred că am să înfloresc! Ai avut dreptate! Nu pleca tocmai acum!Cu cine am sa-mi împart florile când am sa rămân singur?!Cine îmi va mai descifra umbrele?! - O...să...încerc...se mai auzi norişorul, stins de tot. Deodata, cactusul simţi că bucuria care pusese stapanire pe el de ceva timp, i se risipise.Mai mult, il napadea o tristeţe vecină cu moartea.Şi o senzaţie de uscaciune care venea chiar din... - O, nu! tresări cactusul.Îmi pierd mugurii! Florile mele!- stigă el. - Ce... e...? se auzi şoapta norişorului. - Mi se usuca florile, răspunse cu disperare cactusul. - Nu-ti fie teama, n-am sa te las singur ! se auzi vocea norişorului,incredibil de aproape si de duioasa. Şi înainte ca sa mai poata spune ceva cactusul, norisorul se risipi într-o ploaie usoara scaldandu-si prietenul si patrunzandu-i pana la radacinile insetate. De îndată, cactusul simţi cum o putere vie îl umple ca pe un ulcior, revărsându-se prin muguri, care pocnira in clipa urmatoare cu un sunet ca o ciupitura pe coarda unei chitari. Şi pe dată, cactusul se împodobi cu 7 flori mari, roşii, nespus de frumoase. Lumea întreagă se închină în faţa minunii abia petrecute.Soarele se domoli, vântul dispăru ca prin farmec. Iar duhurile deşertului înţelesera că n-au putut distruge nici norişorul, nici cactusul; ba- mai mult- ca ei vor continua să trăiască mai departe unul în celalalt, până la sfâşitul zilelor lor sau al deşertului...

foto:Turcu Paul Florin