Cu toţii am iubit şi iubim în continuare basmele. In 
copilărie erau oglinda viselor împlinite. Acum, că am mai crescut, sunt 
un fel de univers compensatoriu pentru monotonia vieţii cotidiene.
 Trebuie să recunoaştem că majoritatea poveştilor pentru copii cu care 
ne-am familiarizat ne-au fost transmise pe filiera filmelor Disney, care
 ne-au creat imaginea unei lumi minunate, în care binele învinge 
întotdeauna răul. Personaje vesele, amuzante (chiar şi cele rău famate),
 acţiuni spectaculoase, melodii încântătoare, culori bogate, cu alte 
cuvinte o adevărată explozie de bucurie. Dar ceea ce Disney nu a 
îndrăznit niciodată să ne arate este faţa întunecată a acestor poveşti, 
care la origini cu greu pot fi numite “pentru copii”...în versiunile mai
 vechi ale poveştilor atmosfera este mult mai sumbră şi încărcată cu 
imagini uneori cu adevărat groaznice. Să vedem câteva exemple.
 Cenuşăreasa. În versiunea fraţilor Grimm, atunci când 
prinţul o caută pe cea care şi-a pierdut pantoful, una dintre surorile 
Cenuşăresei îşi taie unul din degete, iar cealaltă îşi retează călcâiul 
pentru ca să le încapă piciorul în micuţul pantof de sticlă. Un pantof 
care nu s-a pierdut din cauza grabei, ci pentru că prinţul unsese 
treptele cu smoală. Nişte porumbei îl atenţionează pe prinţ de sângele 
care le-a ţâşnit şi astfel le prinde cu minciuna. Surorile, care până la
 urmă participă la nunta
 Cenuşăresei, sfârşesc cu ochii scoşi de aceleaşi păsări care o tot 
ajută pe fată pe tot parcursul poveştii. Şi încă ceva: Cenuşăreasa nu 
are o zână bună. Pe mormântul mamei sale plantează un copac sub care se 
roagă în fiecare zi şi aici îşi găseşte rochiile pentru cele trei baluri
 (nu unul singur, ca în film).
 
 
 Mica sirenă. Povestea lui Hans Christian Andersen 
diferă în multe puncte de ce ne-a oferit Disney. Într-adevăr, sirena 
salvează prinţul la naufragiu şi se îndrăgosteşte de el. Şi dă la schimb
 vocea pentru picioare, având posibilitatea de a rămâne om dacă va 
câştiga dragostea prinţului. Dar spre deosebire de film, unde risca doar
 să se transforme iar în sirenă, în povestea lui Andersen pedeapsa 
pentru eşec era moartea. Iar sirena plăteşte mult mai scump pentru 
picioarele dobândite: fiecare pas îl resimte ca şi cum ar călca pe mii 
de cioburi. La început, planul ei pare să funcţioneze, dar până la urmă 
prinţul se însoară cu alta, cea pe care o crede salvatoarea sa. Sirenei i
 se mai dă o şansă: dacă îl ucide pe prinţ, se va preface iar în sirenă 
şi se va întoarce acasă. Refuzând a săvârşi atrocitatea, ea se aruncă în
 mare şi se preface în spumă. Cam lipseşte un happy end, nu-i aşa?
 
 
 Frumoasa şi bestia. Cu excepţia unor detalii minore, 
filmul urmăreşte destul de precis povestea. Dar şi aici lipseşte un 
detaliu nefericit, care apare în prima versiune cunoscută, cea a 
Gabriellei Suzanne Barbot de Villeneuve. Belle are două surori malefice.
 Bestia îi permite să se ducă acasă, cu condiţia să se întoarcă într-o 
săptămână. Surorile sunt atât de geloase pe ea şi pe viaţa luxoasă de la
 palat, încât fac tot posibilul să o convingă să stea mai mult, sperând 
ca bestia să se înfurie şi să o mănânce când se întoarce. Sunt pline 
basmele de rude detestabile...
 
 
 Pinocchio. Băieţelul de lemn pare un ştrengar în film,
 dar în Aventurile lui Carlo Collodi este şi mai şi. În carte, el fuge 
de acasă de îndată ce învaţă să meargă. Îl găseşte poliţia, care îl 
încarcerează pe Gepetto crezând că băieţelul a fost abuzat. Pinocchio se
 întoarce acasă, unde ucide un greiere vorbitor (da, Jiminy...), care îl
 avertizează că nu este bine să fii atât de neascultător. Când Gepetto 
este eliberat, insistă ca Pinocchio să meargă la şcoală. Acesta îşi 
vinde însă cărţile pentru a cumpăra un bilet la teatrul de marionete. 
Din păcate are o întâlnire nefericită cu o pisică şi o vulpe care îi 
fură banii şi încearcă să-l spânzure. Lucrurile se îndreaptă după ce îl 
salvează pe Gepetto de rechin (balena din film), când Pinocchio învaţă 
să se poarte frumos şi se preface într-un băieţel adevărat. În mod 
surprinzător, partea cu copiii transformaţi în măgari şi vânduţi la circ
 ajunge să facă parte din film...
 
 
 Frumoasa din pădure adormită. Într-o versiune mai 
veche, a lui Giambattista Basile, întâmplător trece un rege pe lângă 
castelul prinţesei şi bate la uşă. Cum nu-i răspunde nimeni, pătrunde 
înăuntru printr-o fereastră şi o găseşte, încearcă să o trezească, dar 
în zadar. Şi ce face apoi? Ei bine, o violează. Apoi pur şi simplu 
pleacă. Se trezeşte abia după ce naşte pentru că unul din gemenii săi îi
 suge degetul unde se înţepase în caier. Regele se întoarce şi cei doi, 
în ciuda episodului cu violul, se îndrăgostesc. Dar mai există o 
problemă: regele era însurat. Soţia lui, când află de mica escapadă, nu 
numai că încearcă să omoare şi să gătească pruncii, ci şi să o ardă pe 
rug pe prinţesă. Dar până la urmă totul se termină cu bine. O altă 
variantă complică mult povestea prin apariţia mamei regelui, o căpcăună 
care vrea să-i mănânce copiii, dar şi frumoasa adormită. Versiunea lui 
Perrault, mai blândă, a fost probabil inspiraţia pentru reprezentarea 
Disney.
 
 
 Rapunzel. Sau “O poveste încâlcită”, care este de fapt
 o adaptare foarte îndepărtată de ce ne povestesc fraţii Grimm. Şi 
anume? Rapunzel, înainte să scape din turn, poartă în pântec copilul 
prinţului care o vizita. Când află, vrăjitoarea îi taie părul şi o 
aruncă în sălbăticie. Când vine rpinţul să o vadă, ea îl ademeneneşte cu
 părul lui Rapunzel şi apoi îi spune ce a făcut cu fata. De disperare, 
prinţul se aruncă pe fereastră şi cade într-un tufiş cu ţepi care îl 
orbesc. Pe când se plimbă fără ţel, aude vocea lui Rapunzel care îl 
ghidează la ea şi îşi recapătă vederea atunci când îl ating lacrimile 
sale. Se întorc în regat şi trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi. 
Sunt aşadar şi finaluri fericite, chiar şi cu copiii din flori...
 
 
 Albă ca Zăpada. In basmul fraţilor Grimm, malefica 
mamă vitregă îi ordonă unui vânător să o ducă pe Albă ca Zapada într-o 
pădure şi s-o omoare, dar şi să-i aducă înapoi inima şi ficatul. 
Neputând să comită fapta, vânătorul îi aduce în schimb inima şi ficatul 
unui mistreţ, pe care vrăjitoarea le consumă. În carte încearcă să o 
ucidă de trei ori, iar a treia oară, când îi dă mărul, Albă ca Zăpada 
leşină şi este pusă într-un siciriu de sticlă. Prinţul vrea să o ia, iar
 piticii acceptă după ezitări. Împiedicându-se pe drum, impactul îi 
dislocă mărul din gât şi fata îşi revine. La nunta Albei ca Zăpada 
participă şi vrăjitoarea, fortată să poarte cizme de fier încins şi să 
danseze până cade fără suflare.
 
 
 Scufiţa Roşie. Cam greu de crezut, dar fraţii Grimm au
 îndulcit mult versiunea lui Perrault din secolul al XVII-lea, în care 
nu apare niciun vânător salvator. Scufiţa Roşie pur şi simplu se 
dezbracă, se intinde pe pat şi apoi o mănâncă lupul, fără nicio salvare 
miraculoasă. Într-o altă versiune lupul îi găteşte bunica şi Scufiţa, 
neştiutoare, o mănâncă şi îi bea sângele. Aluziile sexuale ale poveştii 
nu sunt greu de detectat, Scufiţa Roşie putând fi considerată şi o 
victimă a seducţiei. De altfel, expresia franceză “avoir vu le loup” 
înseamnă şi a-şi pierde virginitatea...
 
 
 Hansel şi Gretel. Versiunea cu care suntem 
familiarizaţi şi-aşa şi este destul de macabră: abandonul copiilor în 
codru, găsirea lor de către vrăjitoarea canibală, evadarea şi omorârea 
acesteia. Într-o variantă franceză mai veche, numită Copiii Pierduţi, 
vrăjitoarea este chiar diavolul, care vrea să-i tortureze pe copii pe o 
capră de tăiat lemne. Ei se fac că nu ştiu cum să se urce pe ea, aşa că 
diavolul o îndeamnă pe soţia sa să le arate. Cu promptitudine, copiii îi
 taie gâtul acesteia, fură toţi banii diavolului şi o iau la sănătoasa.
 
 
 Prinţul fermecat. Povestea frumoasă a prinţesei care 
îl transformă pe broscoi într-un prinţ printr-un sărut, reciclată şi de 
Disney într-o variantă destul de originală (acţiunea se desfăşoară în 
epoca jazzului, în New Orleans, prinţesa este de fapt o chelneriţă cu un
 vis, şi ea, ca şi prinţul, va fi vrăjită o vreme), nu are nici ea cele 
mai inocente origini. În variantele vechi, broscoiul o păcăleşte pe 
prinţesă, o urmăreşte, se ascunde în perna ei, o deranjează până ce, 
enervată, aceasta îl azvârle de perete. Gestul violent reuşeşte însă 
să-l transforme în prinţ. Şi nici măcar nu este varianta cea mai 
violentă. Alteori prinţesa este nevoită să-l decapiteze. Cam departe de 
sărutul tradiţional, nu?
 
 
 Fluierul fermecat. In germană, der Rattenfänger von 
Hampeln, în engleză the Pied Piper. Ni se povesteşte despre un sat 
infestat cu şobolani. Un muzicant în veşminte colorate se oferă să-i 
scape pe săteni în schimbul unei sume de bani. Şi chiar o face: muzica 
sa alungă rozătoarele. Dar când îşi cere răsplata şi află că sătenii i-o
 refuză, îi alungă şi pe copii din sat. In variantele mai moderne, îi 
trimite într-o peşteră şi îi ţine acolo până ce îşi primeşte banii. Dar 
în cele mai vechi, îi ghidează spre un râu unde mor înecaţi. Unele voci 
afirmă că povestea are şi unele conotaţii pedofile...
 
 
 Cocoşatul. Rumpelstilzchen în germană, Rumpelstiltskin
 în engleză. Povestea diferă puţin de celelalte în sensul că urmează 
calea inversă. Dacă la început era ceva mai blândă, pe parcurs a fost 
modificată pentru a oripila. Basmul vechi ne spune că era odată un 
cocoşat care torcea aur din paie pentru a ajuta o fată care ar fi 
suferit pedeapsa capitală dacă nu împlinea sarcina. În schimb, 
Rumpelstilzchen îi cere primul său născut. Când vine sorocul, fata nu se
 îndură să-şi dea pruncul, iar cocoşatul îi spune că va renunţa la pact 
dacă îi ghiceşte numele. Auzindu-l cântând de mai multe ori, îl ghiceşte
 şi cocoşatul fuge de furie. În varianta mai nouă, Rumpelstilzchen este 
atât de mâniat încât îşi înfige piciorul drept în pământ. Apoi îşi 
prinde piciorul stâng şi singur îşi despică trupul. Cam macabru.
 
autor: Irina Marina - Manea
sursa: http://www.historia.ro