Ca sa ma exprim pleonatisc, am vizionat aseara la cinema legendara
Legenda a Regelui Arthur.O legenda americanizata in constructia ei,
pastrand ideea dar impodobind-o atat cu expresii apartinand zilelor
noastre (ma refer la injuraturile tipc americane) cat si la perechea de
pantaloni din piele fina care imbraca picioarele maxim de sexi ale
legendarul rege intruchipat de Charlie Hunnam si la frizura lui bine
geluita si lipita de cap, in rare ocazii si pentru scurta durata doar in momentele de apriga lupta ea fiind discret, dar discret deranjata :)
Remarcabile sunt efectele speciale pe care de altfel este si construit
filmul. Remarcabila lumea fantastica pe care tehnica o face de un
realism aproape tangibil tinand cont si de efectul 3D.Un film in care
acele creaturi bizare iti penetreaza mintea. Un film fantastic in care
nu exista timpi morti, un film in care totul se misca dar nimic nu te
misca (pe mine cel putin), eu una nu am simtit fiorul legendei...
Pentru iubitorii genului fantastic, cu siguranta filmul va fi apreciat,
pentru mine, neiubitoare a acestui gen, mai putin. Raman totusi cu
multumirea de a fi vazut aceasta poveste din alt unghi decat cel clasic
si, chiar daca nu a fost genul meu, am apreciat nivelul la care a ajuns
tehnologia in arta, in detrimentul artei, parerea mea.Parerea celor cu
care am urmarit filmul aseara, difera de a mea si cred ca in asta si
consta farmecul unei seri reusite, nimic sa nu fie asa cum te asteptai
sa fie :)
Va invit sa mergeti, King Arthur: Legend of the Sword
merita vazut macar pentru fantastica lume creata pe ecran si in care te
simti inclus daca te lasi furat de poveste :)
marți, 30 mai 2017
luni, 29 mai 2017
Citate - Miss Romania...
...este titlul unui roman care apartine lui Cezar Petrescu.
Am ales sa scriu cateva cuvinte despre acest roman mai putin cunoscut al lui Cezar Petrescu, pentru ca ideea cartii e interesanta in sensul in care e o poveste putin atipica pentru o Miss.
Din pacate nu mai am cartea si nici nu am gasit citate pe net dar eu sper ca si asa, curiozitatea voastra sa fie starnita :)
Primul concurs Miss Romania a fost organizat- se pare- in 1928 si castigatoare a fost cea din fotografie, considerata fiind ca „la plus belle femme d’Europe"de catre un juriu care reunea toate „grands journaux d’Europe"....
Participantele la concurs trebuiau sa indeplineasca anumite conditii, si nu….nu 90-60-90….nu….
Ele trebuiau sa exercite o”profesie cinstita” adica sa nu fie prostituate sau femei intretinute si sa aiba “mijloace de trai onorabile”…..
Personajul din cartea lui Cezar Petrescu are la baza caracteristicele acestei Miss doar ca el, personajul din roman era foarte sarac cu duhul…
Frumoasa…si atat!
Folosita de cei din jur pentru frumusetea ei, reclame la tot felul de produse de infrumusetare, aparatii in reviste, bani castigati – mai putini pentru ea - mai multi pentru cei care o promovau….va suna cunoscut?
Sunt sigura ca da pentru ca, nimic nu e nou sub soare...
Doar ca protagonista acestui roman avea un vis: sa se casatoreasca cu un sef de gara si de la fereastra apartamentului de deasupara garii sa priveasca cum vin si pleaca trenurile fara a-si dori sa se gaseasca intr-unul dintre ele.
Si visul ei a avut sorti de izbanda, pentru ca si l-a implinit.
Si iata ca, instinctual, ea ales sa NU fie un accesoriu, a ales sa fie partenera de viata – cu drepturi egale a unui om obisnuit….
In viata chiar conteaza ce alegem sa fim, parteneri sau accesorii…
Mai multe gasiti pe blogul Zinei unde veti afla ca totul a pornit de la Ella
Am ales sa scriu cateva cuvinte despre acest roman mai putin cunoscut al lui Cezar Petrescu, pentru ca ideea cartii e interesanta in sensul in care e o poveste putin atipica pentru o Miss.
Din pacate nu mai am cartea si nici nu am gasit citate pe net dar eu sper ca si asa, curiozitatea voastra sa fie starnita :)
Primul concurs Miss Romania a fost organizat- se pare- in 1928 si castigatoare a fost cea din fotografie, considerata fiind ca „la plus belle femme d’Europe"de catre un juriu care reunea toate „grands journaux d’Europe"....
Participantele la concurs trebuiau sa indeplineasca anumite conditii, si nu….nu 90-60-90….nu….
Ele trebuiau sa exercite o”profesie cinstita” adica sa nu fie prostituate sau femei intretinute si sa aiba “mijloace de trai onorabile”…..
Personajul din cartea lui Cezar Petrescu are la baza caracteristicele acestei Miss doar ca el, personajul din roman era foarte sarac cu duhul…
Frumoasa…si atat!
Folosita de cei din jur pentru frumusetea ei, reclame la tot felul de produse de infrumusetare, aparatii in reviste, bani castigati – mai putini pentru ea - mai multi pentru cei care o promovau….va suna cunoscut?
Sunt sigura ca da pentru ca, nimic nu e nou sub soare...
Doar ca protagonista acestui roman avea un vis: sa se casatoreasca cu un sef de gara si de la fereastra apartamentului de deasupara garii sa priveasca cum vin si pleaca trenurile fara a-si dori sa se gaseasca intr-unul dintre ele.
Si visul ei a avut sorti de izbanda, pentru ca si l-a implinit.
Si iata ca, instinctual, ea ales sa NU fie un accesoriu, a ales sa fie partenera de viata – cu drepturi egale a unui om obisnuit….
In viata chiar conteaza ce alegem sa fim, parteneri sau accesorii…
Mai multe gasiti pe blogul Zinei unde veti afla ca totul a pornit de la Ella
vineri, 26 mai 2017
Povestea palatului blestemat al lui Cuza
Prietena-japoneza amintea in comentariul ei la postarea mea despre Elena Doamna de Palatul Ruginoasa, mi-am amintit la randul meu de acest articol pe care l-am pus pe blog in 2014 si mi-am zis ca poate ar fi interesant sa-l republic....
Reşedinţa domnitorului de la Ruginoasa, Iaşi, ascunde drame care i-au avut în prim-plan pe mari boieri şi oameni politici din secolul al XIX-lea. Conacul este restaurat şi poate fi vizitat. Ascuns de ochii curioşilor după perdeaua de arbori de la marginea drumului dintre Iaşi şi Paşcani, castelul în stil neogotic apare somptuos la capătul aleii care se desfăşoară lin după poarta uriaşă de lemn masiv. Istoria reşedinţei de vară a domnitorului Alexandru Ioan Cuza din localitatea ieşeană Ruginoasa este, pe cât de frumoasă, pe atât de umbrită de drame, secrete şi poveşti de dragoste tragice. Toate cumulate i-au adus un supranume mai puţin demn.
„Casa domnitorului de la Ruginoasa era cunoscută ca «Ruşinoasa», din cauza amorurilor secrete, ţinute departe de ochii lumii şi de urechile familiei. În plus, se zice că palatul este blestemat pentru că noaptea ar fi bântuit de fantoma unui prinţ care a locuit aici, a lui Dimitri", a spus muzeograful Simona Ionescu, cea care îngrijeşte acum clădirea de patrimoniu.
Soarta spectaculoasă a palatului începe în urmă cu mai bine de două secole. În 1804, logofătul Costache Sturdza, urmaş al celebrei familii boiereşti, a construit conacul după normele de lux ale vremii şi la indicaţiile unor arhitecţi celebri. Mare dregător, membru al Sfatului Domnesc, Costache s-a căsătorit cu Marghioliţa Ghika-Comăneşti, o femeie a cărei frumuseţe răpitoare i-a făcut pe contemporani s-o asemene cu Ileana Cosânzeana. Numai că Marghioliţei i-au fugit ochii după Nicolae Roznovanu, un alt boier influent în epocă, al cărui palat este în prezent sediu al Primăriei Iaşi. Marghioliţa, care locuia în Capitala Moldovei împreună cu Costache, i-a cerut soţului s-o ascundă la Ruginoasa, spunând că este hărţuită de Roznovanu. Logofătul s-a conformat, a trimis-o la conacul de la ţară, unde a dat-o în grija fiului lui, Săndulache Sturdza. Roznovanu, însă, adună un grup de arnăuţi şi pleacă s-o răpească pe frumoasa soţie a lui Costache. „Urcând scările palatului, arnăuţii au dat peste fiul lui Costache Sturdza, care, cu ultimul pistol, a vrut să apere onoarea domniţei Marghioliţa, mama lui vitregă.
Un arnăut a reuşit să-l ucidă cu un cuţit pe Săndulache. Roznovanu a intrat, a luat-o în braţe pe Marghioliţa şi a plecat cu ea", povesteşte învăţătorul Mihai Lupu. Este prima moarte tragică de la Ruginoasa. Atât de tragică, încât logofătul Costache abandonează palatul. Mulţi ani mai târziu, în 1862, construcţia somptuoasă ajunge, în proprietatea domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Doamna Elena este cea care l-a locuit aproape permanent, în timp ce soţul era ocupat, la Iaşi sau la Bucureşti, cu treburile statului. De altfel, „Elena Doamna", aşa cum a fost supranumită în epocă, fiind foarte iubită de supuşi, s-a ocupat de mobilarea şi îngrijirea domeniului aferent palatului. Istoricii povestesc însă că Elena Cuza n-a fost fericită la Ruginoasa. Ştia de sfârşitul tragic al Sturdzeştilor şi a luat totul ca o fatalitate, mai ales că în prima noapte de când s-a mutat a auzit cântând cucuveaua. În singurată, doamna se ocupă de educaţia celor doi fii ai domnitorului, Dimitri şi Alexandru, pe care Cuza i-a avut din relaţia nelegitimă cu Maria Obrenovici, descendentă a familie Balş. Alexandru Ioan Cuza trecea rar pe la reşedinţa sa din Ruginoasa. Domnitorul revine la Ruginoasa în septembrie 1864, atunci când promulgă şi pune în practică Reforma Agrară. Plecat în exil în 1866, după a fost nevoit să abdice, Cuza moare în mai 1873 la Heidelberg, în Germania. După două săptămâni, Elena Doamna aduce rămăşiţele soţului la Ruginoasa, fiind înmormântate în curtea bisericii din spatele palatului. Legenda spune că de la moartea domnitorului şi până să fie îngropat, clopotul bisericii a bătut încontinuu, un semn al respectului şi iubirii de care se bucura printre supuşi.Blestemul castelului a persistat şi după moartea domnitorului. Fiul cel mic al lui Cuza, Dimitri, se îndrăgosteşte de una dintre servitoare şi se sinucide în camera sa, după ce Elena Cuza o alungă pe tânără. A doua moarte tragică de la Ruginoasa. Tânărul este înmormântat tot în curtea bisericii, în stânga tatălui său. Celălalt fiu, Alexandru, moare în 1890 în timpul lunii de miere pe care şi-a petrecut-o în Spania cu Maria Moruzzi, proaspăta sa soţie. Răpus de miocardidă severă la doar 23 de ani, fiul cel mare îi lasă toată averea prin testament soţiei sale. În relaţii reci cu nora sa şi lăsată fără niciun drept asupra proprietăţilor, doamna Elena Cuza se retrage la Iaşi, apoi la Piatra Neamţ, unde moare într-o sărăcie lucie. Zidurile Palatului Ruginoasa ascund şi o altă idilă ruşinoasă. Văduva Maria Moruzzi se îndrăgosteşte de tânărul inginer Ionel I.C. Brătianu, venit în zonă să muncească la construcţia căii ferate Iaşi-Paşcani şi luat chiriaş la conac. Nora domnitorului se căsătoreşte, astfel, cu fiul celui care-l determinase pe Cuza să abdice. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Ruginoasa s-a situat chiar pe linia frontului, iar palatul a fost afectat. După 1945, conacul a fost trecut în proprietatea CFR. A servit în comunism ca sanatoriu de tuberculoşi, sediu de primărie, CAP sau bibliotecă. Inaugurat în 1982, Muzeul Memorial „A.I. Cuza" de la Ruginoasa a intrat în proces de restaurare acum trei ani, printr-un proiect finanţat de Ministerul Culturii cu 2,5 milioane de euro. Palatul de la Ruginoasa este singurul monument istoric din Moldova reamenajat întocmai ca pe vremea domnitorului, datorită documentelor lăsate de Elena Cuza şi descoperite în arhivă.Inaugurat în 1982, Muzeul Memorial „A.I. Cuza" de la Ruginoasa a intrat în proces de restaurare acum trei ani, printr-un proiect finanţat de Ministerul Culturii cu 2,5 milioane de euro. Chiar dacă lucrările s-au finalizat în toamna anului 2011, muzeul stă cu uşile închise. Palatul de la Ruginoasa este singurul monument istoric din Moldova care poate fi reamenajat întocmai ca pe vremea domnitorului, datorită documentelor lăsate de Elena Cuza şi descoperite în arhivă. Muzeul stă încă închis din cauza lipsei fondurilor pentru achiziţia de noi piese de mobilier şi pentru schimbarea conceptului muzeistic. „Va fi un nou concept muzeistic. La parter vo avea o singură cameră, cu info-touch, cu istoria familiilor care s-au perindat în Palat, iar restul camerelor vor fi mobilate, două camere de oaspeţi, dormitorul copiilor şi camerele servitorilor. Etajul va rămâne la fel, elementul de noutate va fi o cameră cu masă de biliard", a spus muzeograful Simona Ionescu.
preluat de pe www.historia.ro
Reşedinţa domnitorului de la Ruginoasa, Iaşi, ascunde drame care i-au avut în prim-plan pe mari boieri şi oameni politici din secolul al XIX-lea. Conacul este restaurat şi poate fi vizitat. Ascuns de ochii curioşilor după perdeaua de arbori de la marginea drumului dintre Iaşi şi Paşcani, castelul în stil neogotic apare somptuos la capătul aleii care se desfăşoară lin după poarta uriaşă de lemn masiv. Istoria reşedinţei de vară a domnitorului Alexandru Ioan Cuza din localitatea ieşeană Ruginoasa este, pe cât de frumoasă, pe atât de umbrită de drame, secrete şi poveşti de dragoste tragice. Toate cumulate i-au adus un supranume mai puţin demn.
„Casa domnitorului de la Ruginoasa era cunoscută ca «Ruşinoasa», din cauza amorurilor secrete, ţinute departe de ochii lumii şi de urechile familiei. În plus, se zice că palatul este blestemat pentru că noaptea ar fi bântuit de fantoma unui prinţ care a locuit aici, a lui Dimitri", a spus muzeograful Simona Ionescu, cea care îngrijeşte acum clădirea de patrimoniu.
Soarta spectaculoasă a palatului începe în urmă cu mai bine de două secole. În 1804, logofătul Costache Sturdza, urmaş al celebrei familii boiereşti, a construit conacul după normele de lux ale vremii şi la indicaţiile unor arhitecţi celebri. Mare dregător, membru al Sfatului Domnesc, Costache s-a căsătorit cu Marghioliţa Ghika-Comăneşti, o femeie a cărei frumuseţe răpitoare i-a făcut pe contemporani s-o asemene cu Ileana Cosânzeana. Numai că Marghioliţei i-au fugit ochii după Nicolae Roznovanu, un alt boier influent în epocă, al cărui palat este în prezent sediu al Primăriei Iaşi. Marghioliţa, care locuia în Capitala Moldovei împreună cu Costache, i-a cerut soţului s-o ascundă la Ruginoasa, spunând că este hărţuită de Roznovanu. Logofătul s-a conformat, a trimis-o la conacul de la ţară, unde a dat-o în grija fiului lui, Săndulache Sturdza. Roznovanu, însă, adună un grup de arnăuţi şi pleacă s-o răpească pe frumoasa soţie a lui Costache. „Urcând scările palatului, arnăuţii au dat peste fiul lui Costache Sturdza, care, cu ultimul pistol, a vrut să apere onoarea domniţei Marghioliţa, mama lui vitregă.
Un arnăut a reuşit să-l ucidă cu un cuţit pe Săndulache. Roznovanu a intrat, a luat-o în braţe pe Marghioliţa şi a plecat cu ea", povesteşte învăţătorul Mihai Lupu. Este prima moarte tragică de la Ruginoasa. Atât de tragică, încât logofătul Costache abandonează palatul. Mulţi ani mai târziu, în 1862, construcţia somptuoasă ajunge, în proprietatea domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Doamna Elena este cea care l-a locuit aproape permanent, în timp ce soţul era ocupat, la Iaşi sau la Bucureşti, cu treburile statului. De altfel, „Elena Doamna", aşa cum a fost supranumită în epocă, fiind foarte iubită de supuşi, s-a ocupat de mobilarea şi îngrijirea domeniului aferent palatului. Istoricii povestesc însă că Elena Cuza n-a fost fericită la Ruginoasa. Ştia de sfârşitul tragic al Sturdzeştilor şi a luat totul ca o fatalitate, mai ales că în prima noapte de când s-a mutat a auzit cântând cucuveaua. În singurată, doamna se ocupă de educaţia celor doi fii ai domnitorului, Dimitri şi Alexandru, pe care Cuza i-a avut din relaţia nelegitimă cu Maria Obrenovici, descendentă a familie Balş. Alexandru Ioan Cuza trecea rar pe la reşedinţa sa din Ruginoasa. Domnitorul revine la Ruginoasa în septembrie 1864, atunci când promulgă şi pune în practică Reforma Agrară. Plecat în exil în 1866, după a fost nevoit să abdice, Cuza moare în mai 1873 la Heidelberg, în Germania. După două săptămâni, Elena Doamna aduce rămăşiţele soţului la Ruginoasa, fiind înmormântate în curtea bisericii din spatele palatului. Legenda spune că de la moartea domnitorului şi până să fie îngropat, clopotul bisericii a bătut încontinuu, un semn al respectului şi iubirii de care se bucura printre supuşi.Blestemul castelului a persistat şi după moartea domnitorului. Fiul cel mic al lui Cuza, Dimitri, se îndrăgosteşte de una dintre servitoare şi se sinucide în camera sa, după ce Elena Cuza o alungă pe tânără. A doua moarte tragică de la Ruginoasa. Tânărul este înmormântat tot în curtea bisericii, în stânga tatălui său. Celălalt fiu, Alexandru, moare în 1890 în timpul lunii de miere pe care şi-a petrecut-o în Spania cu Maria Moruzzi, proaspăta sa soţie. Răpus de miocardidă severă la doar 23 de ani, fiul cel mare îi lasă toată averea prin testament soţiei sale. În relaţii reci cu nora sa şi lăsată fără niciun drept asupra proprietăţilor, doamna Elena Cuza se retrage la Iaşi, apoi la Piatra Neamţ, unde moare într-o sărăcie lucie. Zidurile Palatului Ruginoasa ascund şi o altă idilă ruşinoasă. Văduva Maria Moruzzi se îndrăgosteşte de tânărul inginer Ionel I.C. Brătianu, venit în zonă să muncească la construcţia căii ferate Iaşi-Paşcani şi luat chiriaş la conac. Nora domnitorului se căsătoreşte, astfel, cu fiul celui care-l determinase pe Cuza să abdice. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Ruginoasa s-a situat chiar pe linia frontului, iar palatul a fost afectat. După 1945, conacul a fost trecut în proprietatea CFR. A servit în comunism ca sanatoriu de tuberculoşi, sediu de primărie, CAP sau bibliotecă. Inaugurat în 1982, Muzeul Memorial „A.I. Cuza" de la Ruginoasa a intrat în proces de restaurare acum trei ani, printr-un proiect finanţat de Ministerul Culturii cu 2,5 milioane de euro. Palatul de la Ruginoasa este singurul monument istoric din Moldova reamenajat întocmai ca pe vremea domnitorului, datorită documentelor lăsate de Elena Cuza şi descoperite în arhivă.Inaugurat în 1982, Muzeul Memorial „A.I. Cuza" de la Ruginoasa a intrat în proces de restaurare acum trei ani, printr-un proiect finanţat de Ministerul Culturii cu 2,5 milioane de euro. Chiar dacă lucrările s-au finalizat în toamna anului 2011, muzeul stă cu uşile închise. Palatul de la Ruginoasa este singurul monument istoric din Moldova care poate fi reamenajat întocmai ca pe vremea domnitorului, datorită documentelor lăsate de Elena Cuza şi descoperite în arhivă. Muzeul stă încă închis din cauza lipsei fondurilor pentru achiziţia de noi piese de mobilier şi pentru schimbarea conceptului muzeistic. „Va fi un nou concept muzeistic. La parter vo avea o singură cameră, cu info-touch, cu istoria familiilor care s-au perindat în Palat, iar restul camerelor vor fi mobilate, două camere de oaspeţi, dormitorul copiilor şi camerele servitorilor. Etajul va rămâne la fel, elementul de noutate va fi o cameră cu masă de biliard", a spus muzeograful Simona Ionescu.
preluat de pe www.historia.ro
miercuri, 24 mai 2017
A fi sau a nu fi, increzator...
In dimineata asta am regasit o foarte scurta poezie a lui G.
Toparceanu a carei concluzie mi-a amintit ca trebuie sa invat o data si-o
data sa nu mai fiu atat de increzatoare...dar ce sa ma fac cu memoria
mea scurta?!
Când pleca odata la razboi un om,
I-a strigat o cioara dintr-un vârf de pom:
- Du-te la bataie, pentru tara mori,
Si-ti va da nevasta un copil din flori.
Omul,
Auzind acestea, n-a mai vrut sa plece,
Deci a fost la urma, fiindc-a dezertat,
Condamnat la moarte si executat.
Când pleca odata la razboi un om,
I-a strigat o cioara dintr-un vârf de pom:
- Du-te la bataie, pentru tara mori,
Si-ti va da nevasta un copil din flori.
Omul,
Auzind acestea, n-a mai vrut sa plece,
Deci a fost la urma, fiindc-a dezertat,
Condamnat la moarte si executat.
Cine crede tot ce-i spui
Este vai de capul lui!
(George Toparceanu - Microscopica)
Este vai de capul lui!
(George Toparceanu - Microscopica)
marți, 23 mai 2017
Cel mai potrivit sfat pentru a prepara un crap
Nu prea ma topesc eu dupa peste, cei care ma cunosc stiu asta, dupa prepararea lui nici atat, dar aceaste retete ale lui Sadoveanu mi se pare savuroase...
Pana si cuvintele in aceste descrieri sunt gustoase, asa ca va las sa le savurati
Cuconul Costache Labusca povesteste lui Mihail Sadoveanu, prietenul sau intr-ale pescuitului, despre crap:
" Trebuie sa stii, coane Mihaita, ca dintre toti pestii, eu mai ales pe crap il urmaresc. Poti fi incredintat ca in apele noastre nu se gaseste alt peste mai bogat si mai savuros. Crapului nu-i trebuie maioneze si alte sosuri , pe care le poti manca si cu iasca ori cu surcele...crapul ti se infatiseaza cu cinste si cu dreptate. Iti face cucoana Zoe un bors de crap , si-ti ofera sa zicem - capul.
Partea aceasta a altor pesti , o zvarli ca nedrebnica, pe cand capul de crap are sa-ti procure cea mai mare placere prin delicatetea lui, daca stii sa-l desfaci, daca stii sa-l mananci si daca esti in stare sa-l apreciezi ca amator de bucate alese. Este imprejurarea sa intrebuintezi o zicatoare a prostimii: ca-ti lasa gura apa, cand vezi asa ceva si cunosti ce te asteapta! Apoi iti voi vorbi despre: crap la protap. Pot sa-ti mai spun si despre o mancarica cu ceapa alba: dulceata si bunatatea ei sunt mai presus de orice critica. In sfarsit, crapul fript inr-o tingire de arama, pe varza si-ntre tomate, intr-un cuptor bine infierbantat.... eu am fost atat de entuziasmat de aceasta mancare incat i-am scris si versuri!"
(foto:www.bucataras.ro)
Pana si cuvintele in aceste descrieri sunt gustoase, asa ca va las sa le savurati
Cuconul Costache Labusca povesteste lui Mihail Sadoveanu, prietenul sau intr-ale pescuitului, despre crap:
" Trebuie sa stii, coane Mihaita, ca dintre toti pestii, eu mai ales pe crap il urmaresc. Poti fi incredintat ca in apele noastre nu se gaseste alt peste mai bogat si mai savuros. Crapului nu-i trebuie maioneze si alte sosuri , pe care le poti manca si cu iasca ori cu surcele...crapul ti se infatiseaza cu cinste si cu dreptate. Iti face cucoana Zoe un bors de crap , si-ti ofera sa zicem - capul.
Partea aceasta a altor pesti , o zvarli ca nedrebnica, pe cand capul de crap are sa-ti procure cea mai mare placere prin delicatetea lui, daca stii sa-l desfaci, daca stii sa-l mananci si daca esti in stare sa-l apreciezi ca amator de bucate alese. Este imprejurarea sa intrebuintezi o zicatoare a prostimii: ca-ti lasa gura apa, cand vezi asa ceva si cunosti ce te asteapta! Apoi iti voi vorbi despre: crap la protap. Pot sa-ti mai spun si despre o mancarica cu ceapa alba: dulceata si bunatatea ei sunt mai presus de orice critica. In sfarsit, crapul fript inr-o tingire de arama, pe varza si-ntre tomate, intr-un cuptor bine infierbantat.... eu am fost atat de entuziasmat de aceasta mancare incat i-am scris si versuri!"
(foto:www.bucataras.ro)
luni, 22 mai 2017
"Maria-Sa Elena Doamna,sotia lui Cuza-Voda"
Pentru ca ieri i-am sarbatorit pe Sfintii Imparati Constantin si Elena, patronii mei de nume, azi m-am gandit sa postez un articol despre o Elena care a contat in istoria noastra dar despre care se vorbeste mai putin, Elena Cuza.
Alexandru Ioan-Cuza domnitorul Principatelor Romane, este foarte cunoscut prin ceea ce a facut pentru romani ca si pentru faptul ca era un barbat fermecator,inteligent si cu adevarat iubitor al acestei tari...
Dar despre ea,despre femeiea care i-a stat alaturi ce stim? Mult prea putin...nedrept de putin...
Se spune că Elena Cuza era o fire retrasă, cumpătată şi lipsită de încredere în forţele proprii, lucru accentuat și de faptul că Al. Ioan Cuza nu era un soț statornic. Deși a dorit de foarte multe ori să întrerupă căsnicia care o lega de acesta, ea a reușit de fiecare dată să se resemneze fiindu-i alături în cele mai dificile momente. Numirea acestuia ca domn al Principatelor a fost o schimbare pe care a recunoscut-o într-o scrisoare adresată mamei sale: „Mâne dau o serată şi-ţi mărturisesc că nu-mi mai văd capul. Am trăit mai totdeauna departe de societate şi nu ştiu nici eticheta, nici îndatoririle pe care trebuie să le am, acum. Sper totuşi că vor fi generoase cu mine compatrioatele şi-mi vor ierta naivitatea şi simplitatea.“
Legătura extraconjugală a soţului cu Maria Obrenovici a determinat-o pe prima doamnă să părăsească Bucureştiul şi să rămână mai bine de 3 ani la Paris, loc unde a a frecventat spectacole, expoziţii şi saloane culturale, primită fiind chiar şi de împăratul Napoleon III.
Din 1862 ea s-a reîntors să își revendice locul în societatea românească și a început să se preocupe preponderent de organizarea balurilor de caritate, a dineurilor, răspândindu-și convingerile despre rolul femeii în societate. Elena Cuza a militat profund pentru educaţia femeilor şi mai puţin pentru emanciparea politică a acestora. Astfel a reușit să își uluiască soțul și să o îndepărteze pe rivala sa, care s-a retras într-o casă din mahalaua Amzei. Deși jignită la propunerea de a înfia copii domnitorului cu Maria Obrenovici, ea a acceptat, gestul întărind și mai mult căsnicia sa cu Al. Ioan Cuza. A devenit încetul cu încetul o mamă desăvârșită, deși nu putea avea copii. Rolurile s-au schimbat, iar Maria era primită acum de către Elena Cuza cu milă şi înţelegere pentru a-și vedea cei 2 copii: „Nu cobora la nici o intimitate cu ea, dar era mai îngăduitoare, era doar mama copiilor care îi aduceau bucurie prin drăgălăşenia lor şi rost vieţii“.
Elena Cuza a fost prietena și susținătoarea multor personalități din cultura românească (Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Grigore Alexandrescu, Theodor Aman), încurajând permanent dezvoltarea literaturii şi artei naţionale.
A murit în 1909, supravieţuindu-le tuturor celor dragi ei, fiind îmormântată la moşia părintească din Soleşti – Vaslui. Nicolae Iorga nota despre moartea acesteia: „A murit, la Piatra Neamţ, femeia ideal de bună şi modestă care a fost Măria-sa Doamna Elena, soţia lui Cuza-Vodă. Orice laudă, orice semn de durere par nepotrivite faţă de măreaţa simplitate a fiinţei pămînteşti care, trăind printre noi, cei plini de neajunsuri şi păcate, a dus curată viaţă cerească, asemenea îngerilor”.
Articol de Valentina Roman
sursa: aici
Alexandru Ioan-Cuza domnitorul Principatelor Romane, este foarte cunoscut prin ceea ce a facut pentru romani ca si pentru faptul ca era un barbat fermecator,inteligent si cu adevarat iubitor al acestei tari...
Dar despre ea,despre femeiea care i-a stat alaturi ce stim? Mult prea putin...nedrept de putin...
Se spune că Elena Cuza era o fire retrasă, cumpătată şi lipsită de încredere în forţele proprii, lucru accentuat și de faptul că Al. Ioan Cuza nu era un soț statornic. Deși a dorit de foarte multe ori să întrerupă căsnicia care o lega de acesta, ea a reușit de fiecare dată să se resemneze fiindu-i alături în cele mai dificile momente. Numirea acestuia ca domn al Principatelor a fost o schimbare pe care a recunoscut-o într-o scrisoare adresată mamei sale: „Mâne dau o serată şi-ţi mărturisesc că nu-mi mai văd capul. Am trăit mai totdeauna departe de societate şi nu ştiu nici eticheta, nici îndatoririle pe care trebuie să le am, acum. Sper totuşi că vor fi generoase cu mine compatrioatele şi-mi vor ierta naivitatea şi simplitatea.“
Legătura extraconjugală a soţului cu Maria Obrenovici a determinat-o pe prima doamnă să părăsească Bucureştiul şi să rămână mai bine de 3 ani la Paris, loc unde a a frecventat spectacole, expoziţii şi saloane culturale, primită fiind chiar şi de împăratul Napoleon III.
Din 1862 ea s-a reîntors să își revendice locul în societatea românească și a început să se preocupe preponderent de organizarea balurilor de caritate, a dineurilor, răspândindu-și convingerile despre rolul femeii în societate. Elena Cuza a militat profund pentru educaţia femeilor şi mai puţin pentru emanciparea politică a acestora. Astfel a reușit să își uluiască soțul și să o îndepărteze pe rivala sa, care s-a retras într-o casă din mahalaua Amzei. Deși jignită la propunerea de a înfia copii domnitorului cu Maria Obrenovici, ea a acceptat, gestul întărind și mai mult căsnicia sa cu Al. Ioan Cuza. A devenit încetul cu încetul o mamă desăvârșită, deși nu putea avea copii. Rolurile s-au schimbat, iar Maria era primită acum de către Elena Cuza cu milă şi înţelegere pentru a-și vedea cei 2 copii: „Nu cobora la nici o intimitate cu ea, dar era mai îngăduitoare, era doar mama copiilor care îi aduceau bucurie prin drăgălăşenia lor şi rost vieţii“.
Elena Cuza a fost prietena și susținătoarea multor personalități din cultura românească (Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Grigore Alexandrescu, Theodor Aman), încurajând permanent dezvoltarea literaturii şi artei naţionale.
A murit în 1909, supravieţuindu-le tuturor celor dragi ei, fiind îmormântată la moşia părintească din Soleşti – Vaslui. Nicolae Iorga nota despre moartea acesteia: „A murit, la Piatra Neamţ, femeia ideal de bună şi modestă care a fost Măria-sa Doamna Elena, soţia lui Cuza-Vodă. Orice laudă, orice semn de durere par nepotrivite faţă de măreaţa simplitate a fiinţei pămînteşti care, trăind printre noi, cei plini de neajunsuri şi păcate, a dus curată viaţă cerească, asemenea îngerilor”.
Articol de Valentina Roman
sursa: aici
vineri, 19 mai 2017
Unde locuiesc cei mai frumosi barbati?
La sondaj au participat peste 10 000 de femei din diferite țări: SUA, Anglia, Spania, Brazilia, Australia, China, Canada, Grecia, Franța, Malaezia și Rusia.
Majoritatea doamnelor au declarat că un bărbat nu are neapărată nevoie de constituție atletică și trăsături perfecte pentru a fi frumos. Cel mai important factor de fapt este respectarea igienei personale. Urmeaza încrederea în sine, și capacitatea de a se manifesta în societate. Despre exterior, femeile au subliniat doar un singur detaliu: un zâmbet frumos, de care sunt atrase in mod special franțuzoaicele și englezoaicele. Vârsta bărbaților nu pare să fie o problemă, doamnele susținand ideea că bărbații în vârstă pot avea mai multe șanse să cucerească inima unei femei.
Alegerea parfumului este un detaliu extrem de important, au mai spus ele, cât despre coafură, doar pentru 1% dintre doamne bărbații cu părul lung sunt atrăgători.Rezultatul cercetării arată că pe primul loc se află italienii, pe al doilea – americanii, iar pe al treilea – rușii.Pentru exemplificare: actorul italian Marco Bocci, actorul american George Clooney,actorul rus Danila Cozlovskii
sursa:Calatorul
Doamnelor, domnilor, ce parere aveti?
miercuri, 17 mai 2017
Jeff Rowland - Pictorul Ploii
Ati fugi de ploaia din tablourile lui? :)
luni, 15 mai 2017
Citate - Jurjac
O sa postez acum o scurta povestioara care imi aminteste de o carte citita in copilarie.Mi-a fost draga atmosfera acelei carti, mi-ar fi placut sa fiu acolo si sa ascult....
Casa miroase frumos a mere şi a busuioc. E linişte.Se aude doar tic‐tacul ceasului de perete.Deodată uşițele se deschid şi un cuc ,cât o alună, iese grăbit să‐şi spună poezia:
‐Cu‐cu, cu‐cu, cu‐cu, cu‐cu.
Copilul cu ochi mari şi limpezi stă cu privirea țintă la ceas şi numără concentrat: ‐Una, două, trei, patru…
Cu‐cu, cu‐cu, eu mă duc la lucru…
Jurjac, puiule, unde eşti?Unde te‐ai ascuns? Vino să mănânci !
Îmbrăcat cu cămaşă albă şi cu pantaloni albaştri de catifea , copilul aleargă tropăind mărunțel spre vocea care‐l cheamă, cântând încetişor acelaşi refren despre cuc.
Mama, râzând înveselită în vreme ce‐i dă să mănance,îi răspunde jucăuş cu alte versuri:
‐“Cucule cu pană sură/Cuc !/ Cucule cu pană sură/Cuc !/ Cu‐cu…
Ce tot cânți la noi pe şură…/” .
‐Mamă, ce mult mi‐ar plăcea să învăț să cânt! Ştii,aşa cum cântă păsările şi cum cânți tu.Dar şi mai mult mi‐ar plăcea să cânt cum cânta un moş la târg. Ținea în mâini ceva,nu ştiu cum să‐ți spun , ceva ca o pară, şi cânta aşa de frumos, ca toată lumea se oprea!Tata mi‐a spus că e o vioară.
Mamă…mamă ! Mă auzi ?Vreau şi eu o vioară…
Cum mama era deja în altă odaie prinsă de treburi, Jurjac luă o scandurică , legă trei fire de ață de ea şi ,cu un bețişor în loc de arcuş, începu să‐l imite pe bătrânul de la târg...
…Apoi făcu un țambal şi‐un nai şi, cu mica orchestră pregătită, porni să cânte cântecele auzite.Tatăl intră în casă tocmai atunci şi, zâmbind ,îi spuse:
‐Mai voinicule, îți place să cânți ? O să‐ți ia tata o vioară… Chiar mâine ți‐o aduc.
Fericit , Jurjac, nu reuşi să adoarmă până târziu , atât era de emoționat.Visa cu ochii deschişi şi i se părea că atinge cu degetele corzile unei viori cu totul şi cu totul din aur…
...A doua zi , Jurjac nu se dezlipi de la poartă până când nu sosi tatăl său.Cu băiatul în brațe, tatăl se aşeză pe un scaun în bucătărie.Îşi desfăcu geanta cea mare , scoase mai multe pachete învelite în hârtie maronie şi , la urmă ,cu gesturi delicate, o vioară. Jurjac privea uimit la bucățica aceea din lemn cafeniu şi aşa de lucios , că‐i alunecară palmele când încercă s‐o apuce....
Atunci făcu ceea ce văzuse la bătrânul din târg: o sprijini sub bărbie şi, ținând în mâna dreaptă arcuşul, încercă să‐şi plimbe degetele pe cele trei strune şi să mişte în acelaşi timp arcuşul.Vioara însă, în locul sunetelor vrăjite ,scoase un scârțâit jalnic, care numai a cântec nu semăna. Copilul, neînțelegând ce se întâmplă depărtă vioara de sine şi‐o privi cu atenție.
Deodată se făcu roşu la față şi cu priviri înflăcărate începu să strige:
‐Asta nu‐i adevărată !Asta nu-i o vioară adevărată, e o jucărie ! M‐ați mințit!
Şi, până să apuce părinții să facă vreun gest, se îndreptă spre cămin şi, cu un gest hotărât o aruncă în foc…
După puțină vreme tatăl său îi aduse o vioară adevărată la care micul Jurjac începu deîndată să cânte. Aşa începe povestea celui mai de seamă compozitor al neamului românesc ,
muzicianul George Enescu.
Romanul "Jurjac - Enescu copil" apartine scriitorului Pavel Cîmpeanu
Si tot el a adus cantecul ciocirliei in salile elegante de spectacol pentru ca a iubit de mic copil natura simpla in mijlocul careia a trait si nu a uitat ritmurile populare...atat de ale noastre...
textul si fotografiile apartin http://www.lalinguasalvata.com/lingua/14-Romeno
autor:
prof. Mirela Corina Chindea
Mai multe gasiti pe blogul Zinei unde veti afla ca totul a pornit de la Ella
Casa miroase frumos a mere şi a busuioc. E linişte.Se aude doar tic‐tacul ceasului de perete.Deodată uşițele se deschid şi un cuc ,cât o alună, iese grăbit să‐şi spună poezia:
‐Cu‐cu, cu‐cu, cu‐cu, cu‐cu.
Copilul cu ochi mari şi limpezi stă cu privirea țintă la ceas şi numără concentrat: ‐Una, două, trei, patru…
Cu‐cu, cu‐cu, eu mă duc la lucru…
Jurjac, puiule, unde eşti?Unde te‐ai ascuns? Vino să mănânci !
Îmbrăcat cu cămaşă albă şi cu pantaloni albaştri de catifea , copilul aleargă tropăind mărunțel spre vocea care‐l cheamă, cântând încetişor acelaşi refren despre cuc.
Mama, râzând înveselită în vreme ce‐i dă să mănance,îi răspunde jucăuş cu alte versuri:
‐“Cucule cu pană sură/Cuc !/ Cucule cu pană sură/Cuc !/ Cu‐cu…
Ce tot cânți la noi pe şură…/” .
‐Mamă, ce mult mi‐ar plăcea să învăț să cânt! Ştii,aşa cum cântă păsările şi cum cânți tu.Dar şi mai mult mi‐ar plăcea să cânt cum cânta un moş la târg. Ținea în mâini ceva,nu ştiu cum să‐ți spun , ceva ca o pară, şi cânta aşa de frumos, ca toată lumea se oprea!Tata mi‐a spus că e o vioară.
Mamă…mamă ! Mă auzi ?Vreau şi eu o vioară…
Cum mama era deja în altă odaie prinsă de treburi, Jurjac luă o scandurică , legă trei fire de ață de ea şi ,cu un bețişor în loc de arcuş, începu să‐l imite pe bătrânul de la târg...
…Apoi făcu un țambal şi‐un nai şi, cu mica orchestră pregătită, porni să cânte cântecele auzite.Tatăl intră în casă tocmai atunci şi, zâmbind ,îi spuse:
‐Mai voinicule, îți place să cânți ? O să‐ți ia tata o vioară… Chiar mâine ți‐o aduc.
Fericit , Jurjac, nu reuşi să adoarmă până târziu , atât era de emoționat.Visa cu ochii deschişi şi i se părea că atinge cu degetele corzile unei viori cu totul şi cu totul din aur…
...A doua zi , Jurjac nu se dezlipi de la poartă până când nu sosi tatăl său.Cu băiatul în brațe, tatăl se aşeză pe un scaun în bucătărie.Îşi desfăcu geanta cea mare , scoase mai multe pachete învelite în hârtie maronie şi , la urmă ,cu gesturi delicate, o vioară. Jurjac privea uimit la bucățica aceea din lemn cafeniu şi aşa de lucios , că‐i alunecară palmele când încercă s‐o apuce....
Atunci făcu ceea ce văzuse la bătrânul din târg: o sprijini sub bărbie şi, ținând în mâna dreaptă arcuşul, încercă să‐şi plimbe degetele pe cele trei strune şi să mişte în acelaşi timp arcuşul.Vioara însă, în locul sunetelor vrăjite ,scoase un scârțâit jalnic, care numai a cântec nu semăna. Copilul, neînțelegând ce se întâmplă depărtă vioara de sine şi‐o privi cu atenție.
Deodată se făcu roşu la față şi cu priviri înflăcărate începu să strige:
‐Asta nu‐i adevărată !Asta nu-i o vioară adevărată, e o jucărie ! M‐ați mințit!
Şi, până să apuce părinții să facă vreun gest, se îndreptă spre cămin şi, cu un gest hotărât o aruncă în foc…
După puțină vreme tatăl său îi aduse o vioară adevărată la care micul Jurjac începu deîndată să cânte. Aşa începe povestea celui mai de seamă compozitor al neamului românesc ,
muzicianul George Enescu.
Romanul "Jurjac - Enescu copil" apartine scriitorului Pavel Cîmpeanu
Si tot el a adus cantecul ciocirliei in salile elegante de spectacol pentru ca a iubit de mic copil natura simpla in mijlocul careia a trait si nu a uitat ritmurile populare...atat de ale noastre...
textul si fotografiile apartin http://www.lalinguasalvata.com/lingua/14-Romeno
autor:
prof. Mirela Corina Chindea
Mai multe gasiti pe blogul Zinei unde veti afla ca totul a pornit de la Ella
joi, 11 mai 2017
Doar atat?!
Un ţânţar durează o zi, un trandafir trei zile. O pisică durează treisprezece ani, dragostea trei.
Uite aşa. La început, este un an de pasiune, pe urmă, un an de tandreţe şi, în cele din urmă, un an de plictis.
În primul an spui:
"Dacă mă părăseşti, mă OMOR".
În al doilea an spui:
"Dacă mă părăseşti, o să sufăr, dar o să-mi treacă".
În al treilea an spui:
"Dacă mă părăseşti, desfac o sticlă de şampanie".
Frédéric Beigbeder in Dragostea durează trei ani
foto: Konstantin Lelyak.
Uite aşa. La început, este un an de pasiune, pe urmă, un an de tandreţe şi, în cele din urmă, un an de plictis.
În primul an spui:
"Dacă mă părăseşti, mă OMOR".
În al doilea an spui:
"Dacă mă părăseşti, o să sufăr, dar o să-mi treacă".
În al treilea an spui:
"Dacă mă părăseşti, desfac o sticlă de şampanie".
Frédéric Beigbeder in Dragostea durează trei ani
foto: Konstantin Lelyak.
miercuri, 10 mai 2017
Povestea Coroanei de Otel a Romaniei
Ziua de 10 mai a fost până 1947 Ziua națională a României.
Pe 10 mai 1881 a avut loc încoronarea suveranilor, Carol și Elisabeta.
Recent, coroana regală a revenit formal pe capul acvilei de aur de pe însemnele oficiale ale României. Aceasta a fost îndepărtată, alături de toate simbolurile regale, odată cu instaurarea regimului comunist.
Coroana regală a României are o poveste aparte, legată chiar de Războiul de Independenţă (1877-1878). În urma bătăliei de la Griviţa din august 1877, armata română, condusă de domnitorul Carol de Hohenzollern, a învins forţele otomane, scrie istoricul Mihaela Simina pe site-ul RFI.
Prada de război capturată de ostaşii români conţinea şi trei tunuri otomane de oţel. La dorinţa viitorului rege Carol I, unul din aceste tunuri a devenit materie primă pentru făurirea coroanei regale.
Astfel, la Arsenalul Armatei din Bucureşti, meşterii au confecţionat coroana regală din partea din faţă a ţevii de oţel a unuia dintre cele trei tunuri capturate. Se punea astfel accentul pe sacrificiile făcute de popor pentru câştigarea independenţei şi pe eforturile armatei române pentru a obţine victoria. Şi, probabil, şi pe caracterul sobru, dar puternic, solid şi de încredere al regelui.
Coroana de 1.115 grame este construită dintr-un cerc frontal cu opt fleuroane şi tot atâtea mărgăritare, împodobit cu modele de pietre preţioase, toate stilizate din oţel.
A fost sfinţită la Mitropolia din Bucureşti şi apoi, în cadrul ceremoniei de încoronare de pe 10 mai 1881 din Sala Tronului a Palatului Regal, a fost aşezată pe capul lui Carol I, suveranul Regatului României.
Din acel moment, până în 1947 s-a regăsit în componenţa stemei naţionale şi a fost purtată de către toţi regii României la ocazii solemne.
Astăzi, este păstrată ca o piesă reprezentativă a patrimoniului cultural naţional şi este expusă în Tezaurul istoric al Muzeului Naţional de Istorie a României din Bucureşti. O copie fidelă a coroanei regale se găseşte la Castelul Peleş.
Până pe 31 decembrie 2018, când va fi marcat centenarul Marii Uniri, autorităţile trebuie să înlocuiască toate stemele şi sigiile naţionale respectând noua configuraţie care include coroana regală a României.
sursa: aici
Pe 10 mai 1881 a avut loc încoronarea suveranilor, Carol și Elisabeta.
Recent, coroana regală a revenit formal pe capul acvilei de aur de pe însemnele oficiale ale României. Aceasta a fost îndepărtată, alături de toate simbolurile regale, odată cu instaurarea regimului comunist.
Coroana regală a României are o poveste aparte, legată chiar de Războiul de Independenţă (1877-1878). În urma bătăliei de la Griviţa din august 1877, armata română, condusă de domnitorul Carol de Hohenzollern, a învins forţele otomane, scrie istoricul Mihaela Simina pe site-ul RFI.
Prada de război capturată de ostaşii români conţinea şi trei tunuri otomane de oţel. La dorinţa viitorului rege Carol I, unul din aceste tunuri a devenit materie primă pentru făurirea coroanei regale.
Astfel, la Arsenalul Armatei din Bucureşti, meşterii au confecţionat coroana regală din partea din faţă a ţevii de oţel a unuia dintre cele trei tunuri capturate. Se punea astfel accentul pe sacrificiile făcute de popor pentru câştigarea independenţei şi pe eforturile armatei române pentru a obţine victoria. Şi, probabil, şi pe caracterul sobru, dar puternic, solid şi de încredere al regelui.
Coroana de 1.115 grame este construită dintr-un cerc frontal cu opt fleuroane şi tot atâtea mărgăritare, împodobit cu modele de pietre preţioase, toate stilizate din oţel.
A fost sfinţită la Mitropolia din Bucureşti şi apoi, în cadrul ceremoniei de încoronare de pe 10 mai 1881 din Sala Tronului a Palatului Regal, a fost aşezată pe capul lui Carol I, suveranul Regatului României.
Din acel moment, până în 1947 s-a regăsit în componenţa stemei naţionale şi a fost purtată de către toţi regii României la ocazii solemne.
Astăzi, este păstrată ca o piesă reprezentativă a patrimoniului cultural naţional şi este expusă în Tezaurul istoric al Muzeului Naţional de Istorie a României din Bucureşti. O copie fidelă a coroanei regale se găseşte la Castelul Peleş.
Până pe 31 decembrie 2018, când va fi marcat centenarul Marii Uniri, autorităţile trebuie să înlocuiască toate stemele şi sigiile naţionale respectând noua configuraţie care include coroana regală a României.
sursa: aici
marți, 9 mai 2017
POISON
Apropiindu-se, a simtit ca purta pe ea doar parfumul….
Ambra si mosc in spatele fiecarei urechi, sanii invaluiti de aroma prunei si scortisoarei…
Pe copse se prelingea o picatura de parfum care condensa in ea asprimea piperului si dulcea tarie a tuberozei.
Din spatele genunchilor, valurea discret ambra si coriandrul….
Si apoi parul…parul ei lung, rosu aprins si bogat, acoperit de parfumul trandafirului, garoafei si al iasomiei.
Era tulburatoare, otravitoare…era a lui…
POISON…
Christian Dior sustine ca “parfumul unei femei spune despre ea mai mult decat scrisul ei….”
Sa indraznesc sa-l contrazic? Mai bine nu
Ambra si mosc in spatele fiecarei urechi, sanii invaluiti de aroma prunei si scortisoarei…
Pe copse se prelingea o picatura de parfum care condensa in ea asprimea piperului si dulcea tarie a tuberozei.
Din spatele genunchilor, valurea discret ambra si coriandrul….
Si apoi parul…parul ei lung, rosu aprins si bogat, acoperit de parfumul trandafirului, garoafei si al iasomiei.
Era tulburatoare, otravitoare…era a lui…
POISON…
Christian Dior sustine ca “parfumul unei femei spune despre ea mai mult decat scrisul ei….”
Sa indraznesc sa-l contrazic? Mai bine nu
luni, 8 mai 2017
Citate - Hotii de frumusete
"Undeva, la granita
dintre Franta si Elvetia, trei oameni pun la cale un complot impotriva
frumusetii. Sa fie la mijloc doar izbucnirea halucinatorie a unei
perversiuni sadice? Nici vorba. Avem de-a face cu o doctrina si
aplicarea ei obstinanta: complotistii vad in frumusetea inegal
distribuita o inechitate ce trebuie eliminata. O viziune de apocalips?
Mai degraba un basm filosofic si totodata scantaietor, thriller ce
dozeaza perfect suspansul, erotismul, teroarea. Pascal Bruckner stie sa
planteze violenta anomaliei si cruzimea detaliului pervers intr-un
discurs impecabil, inzestrat cu splendoare si rigoare logica... "
Cam acesta e subiectul cartii pe care am citit-o acum ceva timp.
Nu pot uita atmosfera pe care am “respirat-o” citind cartea....
Mintea omului poate fi extrem de periculoasa mai ales atunci cand aluneca din realitate…
Dar mai bine va las sa cititi recenzia pe care au facut-o cei de la Libraria Carturesti, ei sintezieaza perfect atmosfera din ce in ce mai bulversanta si apasatoare a cartii:
"Hotii de frumusete" a lui Bruckner se situeaza undeva la granita intre incredibil si posibil. Este o carte pe care daca o iei prea mult in serios, s-ar putea sa-ti dea cateva cosmaruri. O carte pe care am privit-o mai intai cu scepticism, dupa aceea cu o oarecare teama si am terminat-o dorindu-mi sa mai citesc inca o carte de Pascal Bruckner. "Hotii de frumusete" e socanta. Incepe foarte calm, chiar banal, continuand prin a te prinde intr-o adevarata avalansa de trairi. Sentimentul pe care il ai, odata ce ai intrat in miezul cartii, e asemanator cu cel pe care ti-l dau filmele de groaza. Desi presimtirea raului ne impinge sa ne acoperim ochii, curiozitatea ne determina sa vedem intreaga scena pana la urma, cu ochii pe jumatate acoperiti de degetele rasfirate. La fel e si cu "Hotii de frumusete". E una din acele carti pe care la un moment dat parca ti-e teama sa mai continui sa o citesti, dar curiozitatea nu-ti permite sa te opresti. Sa nu se inteleaga ca "Hotii de frumusete" e o carte de groaza. Doar ca te tine intr-o oarecare tensiune, caracteristica unui roman de acest gen. "Hotii de frumusete" te mentine alert. Te face sa te astepti ca in orice clipa sa se intample ceva care sa schimbe totul….”
Chiar daca nu are foarte multe recenzii favorabile e o carte care merita parcursa, zic eu, tocmai din motivul pe care il aminteam mai sus,mintea omului...
Mai multe gasiti pe blogul Zinei unde veti afla ca totul a pornit de la Ella
Cam acesta e subiectul cartii pe care am citit-o acum ceva timp.
Nu pot uita atmosfera pe care am “respirat-o” citind cartea....
Mintea omului poate fi extrem de periculoasa mai ales atunci cand aluneca din realitate…
Dar mai bine va las sa cititi recenzia pe care au facut-o cei de la Libraria Carturesti, ei sintezieaza perfect atmosfera din ce in ce mai bulversanta si apasatoare a cartii:
"Hotii de frumusete" a lui Bruckner se situeaza undeva la granita intre incredibil si posibil. Este o carte pe care daca o iei prea mult in serios, s-ar putea sa-ti dea cateva cosmaruri. O carte pe care am privit-o mai intai cu scepticism, dupa aceea cu o oarecare teama si am terminat-o dorindu-mi sa mai citesc inca o carte de Pascal Bruckner. "Hotii de frumusete" e socanta. Incepe foarte calm, chiar banal, continuand prin a te prinde intr-o adevarata avalansa de trairi. Sentimentul pe care il ai, odata ce ai intrat in miezul cartii, e asemanator cu cel pe care ti-l dau filmele de groaza. Desi presimtirea raului ne impinge sa ne acoperim ochii, curiozitatea ne determina sa vedem intreaga scena pana la urma, cu ochii pe jumatate acoperiti de degetele rasfirate. La fel e si cu "Hotii de frumusete". E una din acele carti pe care la un moment dat parca ti-e teama sa mai continui sa o citesti, dar curiozitatea nu-ti permite sa te opresti. Sa nu se inteleaga ca "Hotii de frumusete" e o carte de groaza. Doar ca te tine intr-o oarecare tensiune, caracteristica unui roman de acest gen. "Hotii de frumusete" te mentine alert. Te face sa te astepti ca in orice clipa sa se intample ceva care sa schimbe totul….”
Chiar daca nu are foarte multe recenzii favorabile e o carte care merita parcursa, zic eu, tocmai din motivul pe care il aminteam mai sus,mintea omului...
Mai multe gasiti pe blogul Zinei unde veti afla ca totul a pornit de la Ella
vineri, 5 mai 2017
"Caram dupa noi bagaje de amintiri...
...din locurile prin care am umblat,ne-am îndrăgostit, ne-am fugărit dorurile sau ne-am regăsit mirările.
Dar dacă bagajele noastre ar putea exprima amintirile locurilor prin care le-am purtat?"
Artistul israelian Yuval Yairi pictează peisaje în tonuri de sepia pe valize vechi, purtate prin călătorii uitate.
Și apoi le fotografiază, pentru a le imortaliza amintirea.
Și amintirile.
sursa: http://webcultura.ro
Dar dacă bagajele noastre ar putea exprima amintirile locurilor prin care le-am purtat?"
Artistul israelian Yuval Yairi pictează peisaje în tonuri de sepia pe valize vechi, purtate prin călătorii uitate.
Și apoi le fotografiază, pentru a le imortaliza amintirea.
Și amintirile.
sursa: http://webcultura.ro
Abonați-vă la:
Postări (Atom)