joi, 27 februarie 2014

Cateva sfaturi pentru cei care vor sa "sarute profesionist" :)

Oricât de greu v-ar veni să credeți, domnița din imaginea următoare nu este contorsionistă. Iar bărbatul nu se pregătește să o sugrume pentru a-i curma chinul. Cei doi sunt doar o pereche de îndrăgostiți, așezați romantic “la colț de fotoliu”. Sunt însă începători și dau dovadă de o tehnică greșită, avertiza, în 1942, publicația Life.

Poziția corectă pentru “sărutul la fotoliu” nu este cea “lăbărțată”, ci una grațioasă, cu o mână rezemată pe scaun…

În ceea ce privește “sărutul din picioare”, există și aici reguli de care e bine să se țină seama. :)



O serie de fotografii scose la iveală din arhiva Life de către Retronaut.

sursa: http://webcultura.ro






marți, 25 februarie 2014

…și au trăit îndrăgostiți până la adânci bătrâneți.

Love ever after – imaginile și fotografiile unor cupluri căsătorite de cel puțin 50 de ani.

“Ne-am întâlnit la o petrecere dansantă. Era în ianuarie 1938. Mă invitase un prieten. Spunea că vor fi o mulţime de fete frumoase. Un alt cadet, cu cizme înalte, o invitase la dans înaintea mea. Dar ei nu-i plăceau cizmele înalte. Așa că l-a refuzat. Am fost cel de al doilea care a invitat-o la dans. Aveam o altfel de uniformă, dar nici până acum nu sunt sigur dacă uniforma sau chipul meu au determinat-o să fie interesată de mine.” (Yevgeniy Kissin)

“Ne-am întâlnit pe vreamea când locuiam în China. A fost în timpul unei călătorii pe care o făcusem în alt oraș, așa că ne-am văzut doar pentru trei zile. Locuiam la foarte mare distanță unul de celălalt și, atunci când m-am întors acasă, am început să ne scriem scrisori. Pe vremea aceea nu aveam nici măcar telefon! Iar unei scrisori îi trebuiau 20 de zile să ajungă la unul dintre noi. Și ne-am tot scris scrisori vreme de cinci ani.” (Jin Lin Chen).

“Trebuie să țineți cont că timpurile erau altfel. Ne-am întânit în 1939 și nu aveam bani. Așa că grupul nostru de prieteni se întâlnea mereu în pivinița prietenei noastre, Betty. Nu au existat lucruri ca ieșiri în oraș sau la cină pentru că nu aveam bani. Și ne-am bucurat mereu de compania celuilalt.” (Fran Futterman).

Un proiect al fotografei americane Lauren Fleishman.

sursa: http://webcultura.ro 




duminică, 23 februarie 2014

Modele

"Toate modelele sunt gresite... unele sunt folositoare."



dr. Naomi Stanford, expert international in restructurare organizationala.

Despre România, cu dragoste. Din New York.

Se numește Freddy Harrington, s-a născut in Trinidad Tobago, a absolvit Jackson State University, este profesor de muzică în New York și, în timpul liber, unul dintre cei mai cunoscuți trubaduri din Battery Park, în imediata vecinătate a Statuii Libertății. Din când în când întreabă turiștii de unde sunt. Și improvizează câteva versuri despre țara lor. Pentru că, se spune, Freddy e în stare să le spună tuturor măcar un cuvânt frumos.



sursa: http://webcultura.ro

vineri, 21 februarie 2014

De ce sa fii slaba? :)

Acum o vreme, o “femeie bine” pur și simplu nu își permitea să fie considerată o “slăbănoagă”…
“Grasă și frumoasă” erau cuvintele la ordinea zilei. Iar în cazul copiilor – unii poate vă mai aduceți aminte de vorba aceasta – “gras și sănătos”. Prin urmare nu ar trebui să vă mire acestă reclamă, venită dintr-o epocă în care reclamele erau mai inocente și, într-un anume fel, mai oneste. 


Dă naștere unor copii la fel de grași ca porcii (reclamă din anul 1893)

Fetele slăbănoage nu sunt atractive. Cum să adaugi curbe atractive ținutei tale. Dacă ești o persoană normală, sănătoasă, dar subponderală şi îți este ruşine de aspectul tău slăbănog și sfrijit, NUMAL te poate ajuta să adăugi kilograme și kilograme de carne fermă și atractivă pentru silueta ta. (reclamă din perioada 1930 – 1940).

Bărbații nu s-ar fi uitat la mine când eram slăbuță. Dar… de când am câștigat 5 kg în greutate prin această nouă și ușoară metodă mă bucur de toate întâlnirile pe care mi le doresc. (reclamă din anii 1950)

“Daca vrei sa fi populară… nu îți poți permite să fi slabă!” Pune kilograme și centimetri de greutate binevenită pe silueta ta, fără bureți, exerciții, uleiuri de pește sau diete periculoase. Poate că nu îți dorești să fi vedetă de cinema, dar ce fată nu vrea să arate ca una! Dacă sunteţi slabă, plată, osoasă şi subponderală din cauza obiceiurilor alimentare, urmează sfatul Linda Peck şi ia Super Wate-On. Cele care îl folosesc deja spun că au câștigat 2 – 5 – 7 kilograme în fiecare săptămână. Deci, de ce să fii slabă? (reclamă din anii 1970)

sursa: http://webcultura.ro

Ehhh....vremuri definitiv apuse :))



miercuri, 19 februarie 2014

Un ou şi mai multe dispute

În câte feluri se poate găti un ou? În foarte multe feluri, dau asigurări maeştrii bucătari. Şi în tot atâtea feluri poate intra în combinaţii care mai de care mai neobişnuite.

Dintr-o chiflă tăiată în jumătate şi prăjită, unsă apoi cu unt, peste care se aşază o felie de şuncă afumată şi un ochi românesc, se obţine unul dintre cele mai simple şi mai populare sandviciuri. Îl preparăm cu toţii acasă, îl aşezăm în servietă pentru a-l îngurgita cu nerăbdare pe tastatură la serviciu, fără a ne mai gândi că, pe alte meridiane şi cu câteva deosebiri minore, preparatul poartă numele de ou Benedict.
Totuşi, naşterea acestui fel de mâncare este încă în dispută. Una dintre legende îi plasează debutul în istoria gastronomiei prin anii 1860, când Restaurantul Delmonico era printre primele incinte publice din Statele Unite unde se putea servi micul dejun. Se pare că LeGrand Benedict, unul dintre clienţii fideli ai restaurantului, s-a plictisit de acelaşi meniu şi, într-o zi, a cerut ceva nou maestrului bucătar Charles Ranhofer (1836-1899). Acesta a inventat celebrul sandvici, a cărui reţetă iniţială includea brioşe franţuzeşti prăjite în loc de chiflă, şuncă pe mărimea brioşei şi ou prăjit care respecta de asemenea dimensiunile pentru a nu strica aspectul preparatului. Însă un ou Benedict nu este întreg dacă nu este acoperit cu sos olandez. Chifla franţuzească a fost înlocuită în alte restaurante şi în alte legende de muffin-ul britanic.
O altă poveste legată de ouăle Benedict a fost consemnată în 1942, în săptămânalul „New Yorker Magazine”, unde se povesteşte o întâmplare petrecută în 1894. Relatarea menţionează un anume Lemuel Benedict, broker pe Wall Street, care ar fi cerut în restaurantul Waldorf din New York să i se aducă mai multe chifle tăiate pe mijloc şi prăjite, şuncă friptă şi ouă sparte şi fierte în apă cu oţet, însoţite cu ceva sos olandez. Bucătarul-şef de la Waldorf, Oscar Tschirky, a fost atât de plăcut surprins de această combinaţie încât a inclus-o în meniul restaurantului.
Pentru cine nu ştie, un sos oladez obişnuit se obţine din oţet, frunze de dafin, boabe de piper, două gălbenuşuri de ou, unt tăiat cubuleţe, două-trei linguriţe de zeamă de lămâie, sare şi piper alb. Gălbenuşurile, zeama de lămâie şi sarea se bat laolaltă, până fac spumă. Apoi bolul e pus deasupra unui vas cu apă aflat pe foc şi sosul este, în continuare, bătut până când se îngroaşă. Atunci se pune untul tăiat bucăţele. Sosul se păstrează cald pentru a fi mai apoi turnat pe sandvici, care se transformă astfel din cea mai banală în cea mai delicioasă gustare pentru toate gusturile şi orele.



Autor: Daniela Şerb
sursa: www.historia.ro

Miercurea fara cuvinte - Victoria Francis




mai multe gasiti la Carmen

miercuri, 12 februarie 2014

luni, 10 februarie 2014

Dans popular moldovenesc, executat de doi canadieni pe gheata....

Tradițiile din spațiul românesc au ajuns în lumea mare! Doi canadieni, acum patru ani au dansat pe gheață la o competiție internațională de patinaj artistic un program după melodii românești, purtând costume tradiționale.
Tanith Belbin și Benjamin Agosto, doi patinatori din Canada, care au reprezentat SUA la Jocurile Olimpice de iarnă din 2010, au executat pe gheață un dans popular.Cred ca merita admirati!



sursa: http://pentruea.md

Pink Mondays - Servetele de orez


sursa: www.libraart.ro 

mai multe gasiti la karma police

sâmbătă, 8 februarie 2014

Misoginism de moda veche...

“Așadar, cu cât o soție muncește mai din greu, cu atât mai drăguț arată!” (cerealele cu vitamine Pep, cca. 1930)


“Vrei să spui că și o femeie ar putea să o deschidă?” (capacele din aluminiu Alcoa, cca 1950)
“Șeful face orice în afară de gătit, însă pentru asta există nevestele.” (storcătorul de fructe Kenwood, cca 1960)

“Dacă soțul tău află că nu  verifici în magazin care este cafeaua proaspătă…” (cafeaua Chase & Sanborn, cca 1950)
“Ține-o acolo unde îi este locul.”(Weyenberg Massagic Footwear, 1972)

sursa: webcultura.ro

Ce parere aveti? S-a mai schimbat cate ceva? :)



miercuri, 5 februarie 2014

Aroma care taie pofta de mancare

Un studiu a aratat ca mirosita in mod regulat menta poate reduce pofta de mancare si, implicit, aportul de calorii.
Cercetatorii de la Universitatea Jesuit au avut de voluntari care au mirosit ulei de menta la fiecare doua ore, timp de cinci zile. La sfarsitul studiului, voluntarii au raportat o scadere semnificativa a senzatiei de foame, si astfel au luat cu 3.485 mai putine calorii pe parcursul unei saptamani, decat in mod obisnuit, potrivit csid.ro.
Cum functioneaza aceasta teorie? Aroma puternica a mentei distrage atentia de la mancare. Aceste constatari vin si dintr-un studiu anterior care a aratat ca sportivii care inhalau diferite lucruri cu aroma de menta se simteau mai motivati si mai plini de energie.


Ce ziceti? Incercam? :)

sursa:sanatate.bzi.ro

Miercurea fara cuvinte - Primele fotografii erotice din lume

Aceste fotografii au fost facute in anul 1840, la doar doi ani de la primii oameni fotografiați vreodată (și la doar 15 ani de la prima fotografie realizată vreodată).
Fotografiile sunt realizate prin dagherotipie (procedeu care reproduce imaginea obiectelor pe o placă argintată, inventie care ii apartine lui Daguerre), colorate manual.


Scuze Carmen, am incalcat din nou regula dar cred ca se impuneau cateva precizari, multumesc pentru intelegere :)


sursa: webcultura.ro 

mai multe gasiti la Carmen   

luni, 3 februarie 2014

Originile sumbre ale poveştilor pentru copii: violenţă, seducţie, canibalism

Cu toţii am iubit şi iubim în continuare basmele. In copilărie erau oglinda viselor împlinite. Acum, că am mai crescut, sunt un fel de univers compensatoriu pentru monotonia vieţii cotidiene.
Trebuie să recunoaştem că majoritatea poveştilor pentru copii cu care ne-am familiarizat ne-au fost transmise pe filiera filmelor Disney, care ne-au creat imaginea unei lumi minunate, în care binele învinge întotdeauna răul. Personaje vesele, amuzante (chiar şi cele rău famate), acţiuni spectaculoase, melodii încântătoare, culori bogate, cu alte cuvinte o adevărată explozie de bucurie. Dar ceea ce Disney nu a îndrăznit niciodată să ne arate este faţa întunecată a acestor poveşti, care la origini cu greu pot fi numite “pentru copii”...în versiunile mai vechi ale poveştilor atmosfera este mult mai sumbră şi încărcată cu imagini uneori cu adevărat groaznice. Să vedem câteva exemple.
Cenuşăreasa. În versiunea fraţilor Grimm, atunci când prinţul o caută pe cea care şi-a pierdut pantoful, una dintre surorile Cenuşăresei îşi taie unul din degete, iar cealaltă îşi retează călcâiul pentru ca să le încapă piciorul în micuţul pantof de sticlă. Un pantof care nu s-a pierdut din cauza grabei, ci pentru că prinţul unsese treptele cu smoală. Nişte porumbei îl atenţionează pe prinţ de sângele care le-a ţâşnit şi astfel le prinde cu minciuna. Surorile, care până la urmă participă la nunta Cenuşăresei, sfârşesc cu ochii scoşi de aceleaşi păsări care o tot ajută pe fată pe tot parcursul poveştii. Şi încă ceva: Cenuşăreasa nu are o zână bună. Pe mormântul mamei sale plantează un copac sub care se roagă în fiecare zi şi aici îşi găseşte rochiile pentru cele trei baluri (nu unul singur, ca în film).
Mica sirenă. Povestea lui Hans Christian Andersen diferă în multe puncte de ce ne-a oferit Disney. Într-adevăr, sirena salvează prinţul la naufragiu şi se îndrăgosteşte de el. Şi dă la schimb vocea pentru picioare, având posibilitatea de a rămâne om dacă va câştiga dragostea prinţului. Dar spre deosebire de film, unde risca doar să se transforme iar în sirenă, în povestea lui Andersen pedeapsa pentru eşec era moartea. Iar sirena plăteşte mult mai scump pentru picioarele dobândite: fiecare pas îl resimte ca şi cum ar călca pe mii de cioburi. La început, planul ei pare să funcţioneze, dar până la urmă prinţul se însoară cu alta, cea pe care o crede salvatoarea sa. Sirenei i se mai dă o şansă: dacă îl ucide pe prinţ, se va preface iar în sirenă şi se va întoarce acasă. Refuzând a săvârşi atrocitatea, ea se aruncă în mare şi se preface în spumă. Cam lipseşte un happy end, nu-i aşa?
Frumoasa şi bestia. Cu excepţia unor detalii minore, filmul urmăreşte destul de precis povestea. Dar şi aici lipseşte un detaliu nefericit, care apare în prima versiune cunoscută, cea a Gabriellei Suzanne Barbot de Villeneuve. Belle are două surori malefice. Bestia îi permite să se ducă acasă, cu condiţia să se întoarcă într-o săptămână. Surorile sunt atât de geloase pe ea şi pe viaţa luxoasă de la palat, încât fac tot posibilul să o convingă să stea mai mult, sperând ca bestia să se înfurie şi să o mănânce când se întoarce. Sunt pline basmele de rude detestabile...
Pinocchio. Băieţelul de lemn pare un ştrengar în film, dar în Aventurile lui Carlo Collodi este şi mai şi. În carte, el fuge de acasă de îndată ce învaţă să meargă. Îl găseşte poliţia, care îl încarcerează pe Gepetto crezând că băieţelul a fost abuzat. Pinocchio se întoarce acasă, unde ucide un greiere vorbitor (da, Jiminy...), care îl avertizează că nu este bine să fii atât de neascultător. Când Gepetto este eliberat, insistă ca Pinocchio să meargă la şcoală. Acesta îşi vinde însă cărţile pentru a cumpăra un bilet la teatrul de marionete. Din păcate are o întâlnire nefericită cu o pisică şi o vulpe care îi fură banii şi încearcă să-l spânzure. Lucrurile se îndreaptă după ce îl salvează pe Gepetto de rechin (balena din film), când Pinocchio învaţă să se poarte frumos şi se preface într-un băieţel adevărat. În mod surprinzător, partea cu copiii transformaţi în măgari şi vânduţi la circ ajunge să facă parte din film...
Frumoasa din pădure adormită. Într-o versiune mai veche, a lui Giambattista Basile, întâmplător trece un rege pe lângă castelul prinţesei şi bate la uşă. Cum nu-i răspunde nimeni, pătrunde înăuntru printr-o fereastră şi o găseşte, încearcă să o trezească, dar în zadar. Şi ce face apoi? Ei bine, o violează. Apoi pur şi simplu pleacă. Se trezeşte abia după ce naşte pentru că unul din gemenii săi îi suge degetul unde se înţepase în caier. Regele se întoarce şi cei doi, în ciuda episodului cu violul, se îndrăgostesc. Dar mai există o problemă: regele era însurat. Soţia lui, când află de mica escapadă, nu numai că încearcă să omoare şi să gătească pruncii, ci şi să o ardă pe rug pe prinţesă. Dar până la urmă totul se termină cu bine. O altă variantă complică mult povestea prin apariţia mamei regelui, o căpcăună care vrea să-i mănânce copiii, dar şi frumoasa adormită. Versiunea lui Perrault, mai blândă, a fost probabil inspiraţia pentru reprezentarea Disney.
Rapunzel. Sau “O poveste încâlcită”, care este de fapt o adaptare foarte îndepărtată de ce ne povestesc fraţii Grimm. Şi anume? Rapunzel, înainte să scape din turn, poartă în pântec copilul prinţului care o vizita. Când află, vrăjitoarea îi taie părul şi o aruncă în sălbăticie. Când vine rpinţul să o vadă, ea îl ademeneneşte cu părul lui Rapunzel şi apoi îi spune ce a făcut cu fata. De disperare, prinţul se aruncă pe fereastră şi cade într-un tufiş cu ţepi care îl orbesc. Pe când se plimbă fără ţel, aude vocea lui Rapunzel care îl ghidează la ea şi îşi recapătă vederea atunci când îl ating lacrimile sale. Se întorc în regat şi trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi. Sunt aşadar şi finaluri fericite, chiar şi cu copiii din flori...
Albă ca Zăpada. In basmul fraţilor Grimm, malefica mamă vitregă îi ordonă unui vânător să o ducă pe Albă ca Zapada într-o pădure şi s-o omoare, dar şi să-i aducă înapoi inima şi ficatul. Neputând să comită fapta, vânătorul îi aduce în schimb inima şi ficatul unui mistreţ, pe care vrăjitoarea le consumă. În carte încearcă să o ucidă de trei ori, iar a treia oară, când îi dă mărul, Albă ca Zăpada leşină şi este pusă într-un siciriu de sticlă. Prinţul vrea să o ia, iar piticii acceptă după ezitări. Împiedicându-se pe drum, impactul îi dislocă mărul din gât şi fata îşi revine. La nunta Albei ca Zăpada participă şi vrăjitoarea, fortată să poarte cizme de fier încins şi să danseze până cade fără suflare.
Scufiţa Roşie. Cam greu de crezut, dar fraţii Grimm au îndulcit mult versiunea lui Perrault din secolul al XVII-lea, în care nu apare niciun vânător salvator. Scufiţa Roşie pur şi simplu se dezbracă, se intinde pe pat şi apoi o mănâncă lupul, fără nicio salvare miraculoasă. Într-o altă versiune lupul îi găteşte bunica şi Scufiţa, neştiutoare, o mănâncă şi îi bea sângele. Aluziile sexuale ale poveştii nu sunt greu de detectat, Scufiţa Roşie putând fi considerată şi o victimă a seducţiei. De altfel, expresia franceză “avoir vu le loup” înseamnă şi a-şi pierde virginitatea...
Hansel şi Gretel. Versiunea cu care suntem familiarizaţi şi-aşa şi este destul de macabră: abandonul copiilor în codru, găsirea lor de către vrăjitoarea canibală, evadarea şi omorârea acesteia. Într-o variantă franceză mai veche, numită Copiii Pierduţi, vrăjitoarea este chiar diavolul, care vrea să-i tortureze pe copii pe o capră de tăiat lemne. Ei se fac că nu ştiu cum să se urce pe ea, aşa că diavolul o îndeamnă pe soţia sa să le arate. Cu promptitudine, copiii îi taie gâtul acesteia, fură toţi banii diavolului şi o iau la sănătoasa.
Prinţul fermecat. Povestea frumoasă a prinţesei care îl transformă pe broscoi într-un prinţ printr-un sărut, reciclată şi de Disney într-o variantă destul de originală (acţiunea se desfăşoară în epoca jazzului, în New Orleans, prinţesa este de fapt o chelneriţă cu un vis, şi ea, ca şi prinţul, va fi vrăjită o vreme), nu are nici ea cele mai inocente origini. În variantele vechi, broscoiul o păcăleşte pe prinţesă, o urmăreşte, se ascunde în perna ei, o deranjează până ce, enervată, aceasta îl azvârle de perete. Gestul violent reuşeşte însă să-l transforme în prinţ. Şi nici măcar nu este varianta cea mai violentă. Alteori prinţesa este nevoită să-l decapiteze. Cam departe de sărutul tradiţional, nu?
Fluierul fermecat. In germană, der Rattenfänger von Hampeln, în engleză the Pied Piper. Ni se povesteşte despre un sat infestat cu şobolani. Un muzicant în veşminte colorate se oferă să-i scape pe săteni în schimbul unei sume de bani. Şi chiar o face: muzica sa alungă rozătoarele. Dar când îşi cere răsplata şi află că sătenii i-o refuză, îi alungă şi pe copii din sat. In variantele mai moderne, îi trimite într-o peşteră şi îi ţine acolo până ce îşi primeşte banii. Dar în cele mai vechi, îi ghidează spre un râu unde mor înecaţi. Unele voci afirmă că povestea are şi unele conotaţii pedofile...
Cocoşatul. Rumpelstilzchen în germană, Rumpelstiltskin în engleză. Povestea diferă puţin de celelalte în sensul că urmează calea inversă. Dacă la început era ceva mai blândă, pe parcurs a fost modificată pentru a oripila. Basmul vechi ne spune că era odată un cocoşat care torcea aur din paie pentru a ajuta o fată care ar fi suferit pedeapsa capitală dacă nu împlinea sarcina. În schimb, Rumpelstilzchen îi cere primul său născut. Când vine sorocul, fata nu se îndură să-şi dea pruncul, iar cocoşatul îi spune că va renunţa la pact dacă îi ghiceşte numele. Auzindu-l cântând de mai multe ori, îl ghiceşte şi cocoşatul fuge de furie. În varianta mai nouă, Rumpelstilzchen este atât de mâniat încât îşi înfige piciorul drept în pământ. Apoi îşi prinde piciorul stâng şi singur îşi despică trupul. Cam macabru.

autor: Irina Marina - Manea
sursa: http://www.historia.ro