Ieri am sarbatorit "Mica Unire",un moment deosebit de important in istoria moderna a Romaniei...
Alexandru Ioan-Cuza domnitorul Principatelor Romane, este foarte cunoscut prin ceea ce a facut pentru romani ca si pentru faptul ca era un barbat fermecator,inteligent si cu adevarat iubitor al acestei tari...
Dar despre ea,despre femeiea care i-a stat alaturi ce stim? Mult prea putin...nedrept de putin...
Am gasit un articol interesant scris de Valentina Roman (www.cenusadetrandafir.ro)...va las sa-l cititi...
Se spune că Elena Cuza era o fire retrasă, cumpătată şi lipsită de
încredere în forţele proprii, lucru accentuat și de faptul că Al. Ioan
Cuza nu era un soț statornic. Deși a dorit de foarte multe ori să
întrerupă căsnicia care o lega de acesta, ea a reușit de fiecare dată să
se resemneze fiindu-i alături în cele mai dificile momente. Numirea
acestuia ca domn al Principatelor a fost o schimbare pe care a
recunoscut-o într-o scrisoare adresată mamei sale: „Mâne dau o serată
şi-ţi mărturisesc că nu-mi mai văd capul. Am trăit mai totdeauna departe
de societate şi nu ştiu nici eticheta, nici îndatoririle pe care pe
care trebuie să le am, acum. Sper totuşi că vor fi generoase cu mine
compatrioatele şi-mi vor ierta naivitatea şi simplitatea.“
Legătura extraconjugală a soţului cu Maria Obrenovici a determinat-o
pe prima doamnă să părăsească Bucureştiul şi să rămână mai bine de 3 ani
la Paris, loc unde a a frecventat spectacole, expoziţii şi saloane
culturale, primită fiind chiar şi de împăratul Napoleon III.
Din 1862 ea s-a reîntors să își revendice locul în societatea
românească și a început să se preocupe preponderent de organizarea
balurilor de caritate, a dineurilor, răspândindu-și convingerile despre
rolul femeii în societate. Elena Cuza a militat profund pentru educaţia
femeilor şi mai puţin pentru emanciparea politică a acestora. Astfel a
reușit să își uluiască soțul și să o îndepărteze pe rivala sa, care s-a
retras într-o casă din mahalaua Amzei. Deși jignită la propunerea de a
înfia copii domnitorului cu Maria Obrenovici, ea a acceptat, gestul
întărind și mai mult căsnicia sa cu Al. Ioan Cuza. A devenit încetul cu
încetul o mamă desăvârșită, deși nu putea avea copii. Rolurile s-au
schimbat, iar Maria era primită acum de către Elena Cuza cu milă şi
înţelegere pentru a-și vedea cei 2 copii: „Nu cobora la nici o
intimitate cu ea, dar era mai îngăduitoare, era doar mama copiilor care
îi aduceau bucurie prin drăgălăşenia lor şi rost vieţii“.
Elena
Cuza a fost prietena și susținătoarea multor personalități din cultura
românească (Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Grigore
Alexandrescu, Theodor Aman), încurajând permanent dezvoltarea
literaturii şi artei naţionale.
A murit în 1909, supravieţuindu-le tuturor celor dragi ei, fiind
îmormântată la moşia părintească din Soleşti – Vaslui. Nicolae Iorga
nota despre moartea acesteia: „A murit, la Piatra Neamţ, femeia ideal de
bună şi modestă care a fost Măria-sa Doamna Elena, soţia lui Cuza-Vodă.
Orice laudă, orice semn de durere par nepotrivite faţă de măreaţa
simplitate a fiinţei pămînteşti care, trăind printre noi, cei plini de
neajunsuri şi păcate, a dus curată viaţă cerească, asemenea îngerilor”.