Nichita Stanescu - A mea

Singurateca ea mă asteapta să-i vin acasa,   

In lipsa mea ea se gindeste numai la mine,
ea cea mai draga si cea mai aleasa
dintre roabele sublime.

Ei i se face rău de singuratate
ea sta si spala tot timpul podeaua
până o face de paisprezece carate
si tocmai să calce pe dinsa licheaua.

Ea spala zidul casei cu mâna ei
si atirna pe dinsul tablouri
ca să se bucure derbedeul, e-hei
cazut de la usa-n ecouri.

Ea isi asteapta barbatul betiv
Ca să-i vina acasa
si degetele albe si le misca lasciv
pentru ceafa lui cea frumoasa.

Pregatindu-i-le de dezbatat
ea tine în boluri si zeama acra,
parul lung si negru si-l intinde de la usa spre pat
să nu greseasca barbatul niciodata                     Nichita Stanescu si Dora
drumul predestinat.

“Closer to the Moon” - Mai aproape de luna...

...mai aproape de o realitate pe care multi au trait-o fara sa o cunoasca.
Poate parea un paradox dar nu este, iar filmul regizat de Nae Caranfil aduce la lumina o intamplare reala, foarte putin spre deloc cunoscuta chiar si de catre cei care au trait in acea perioada de timp.
Personal nu sunt fan al filmelor a caror actiune se petrece in perioada comunista pentru ca am trait acea perioada si nu simt nevoia sa o mai vad chiar si sub forma de act artistic.
Filmul lui Caranfil surprinde o farama din acea perioada pe care din fericire eu nu am prins-o decat in cea de a doua ei parte, o surprinde cu luciditatea lui talentata, dandu-i o tusa de umor mai mult amar decat dulce...
Dar mai bine il las pe Sebastian S. Eduard, editor sef la Jurnalul National sa va spuna cateva cuvinte depre acest film.
Eu o sa adaug doar ca acest film merita vazut.
Acei oameni care au avut curajul unui gest inutil pentru a arata inutilitatea unui sistem, merita emotia noastra... 

"Despre ce vorbim? Despre jaful din 1959, când un spectaculos atac asupra unei furgonete a Băncii Naţionale a pus întreaga ţară pe jar.
Scenariul filmului poartă semnătura lui Nae Caranfil şi este inspirat din fapte reale petrecute în Bucureştiul anului 1959. În România comunistă, un astfel de atac gangsteresc era de neconceput atât pentru autorităţile statului, cât şi pentru orice om normal: ce să faci cu lei neconvertibili, într-un regim politic şi economic ce limita drastic utilitatea banilor? Autorii loviturii: patru bărbaţi şi o femeie, toţi comunişti situaţi la vârful ierarhiei de Partid, departe de orice lipsuri materiale. O lună mai târziu erau arestaţi, judecaţi şi condamnaţi la moarte; dar în aşteptarea execuţiei au fost “invitaţi” să-şi joace propriile roluri într-o reconstituire cinematografică a acţiunii lor, menită să devină un film educativ şi de propagandă, destinat oamenilor muncii din întreaga ţară! De-a lungul celor câteva zile în care eroii jafului erau scoşi dimineaţa din celulele închisorii Jilava şi transformaţi în “staruri de cinema” într-un Bucureşti însorit şi plin de viaţă, toată lumea din jurul lor – miliţieni, securişti, anchetatori, echipă de filmare – căuta cu disperare răspunsul unei singure întrebări: de ce au făcut-o? "

 

Arta uitata a marilor iubiri

Oare am uitat să iubim cu intensitate sau doar am uitat cum să ne arătăm adevăratele emoții?

Fotografia este realizată în Londra anului 1935, în gara Feltham, în momentul în care soldații britanici plecau pe frontul din Egipt. Nimic regizat. Și, evident, nimeni care să se gîndească la faptul că “imaginea lor” va fi văzută și de alții. Oare astăzi, omniprezentul gând că imaginile noastre sunt un bun al comunității (fie că noi suntem cei care alegem să le “împărtășim” comunităților virtuale de pe facebook sau twitter, fie că o fac alții în locul nostru – și nu neapărat cu știrea noastră) ne determină să pozăm mai mult și să simțim mai puțin? În loc de răspuns, vă invit să priviți și alte câteva fotografii.

Londra, 1940: un sărut la întoarcerea iubitului acasă.

Seattle, 1948: pe scara autobuzului, un sărut care ne spune o întreagă poveste.

Londra, 1940: un soldat britanic își ia rămas bun de la iubita lui.

sursa: webcultura.ro

Reflexii in Oglinda - Japonezii danseaza

Momentul de dans care urmează a fost prezentat în cadrul festivalului japonez Kasou Taishou. Veți avea impresia că este vorba despre cinci copii care dansează, cu talent, în fața unei oglinzi. Priviți însă până la final pentru că nu este deloc așa: de fapt este vorba despre 10 copii, împărțiți în grupuri de câte doi și sincronizându-și perfect mișcările, dansând în fața unei pânze de culoarea scenei și lăsând astfel impresia că ar fi o oglindă.

mai multe "Reflexii in Oglinda" gasiti la Sorin

Testul celor 4 usi

Testul celor 4 usi - un test de dezvoltare personala.

Imagineaza-ti ca vrei sa intri intr-o incapere si ai de ales una dintre cele 4 usi exact ca in imagine.
In alegerea usilor este necesar sa fii sincer cu tine si sa o alegi pe cea care te atrage. Alegerea o faci asa cum simti si nu neaparat in functie de culoarea hainelor pe care obisnuiesti sa le porti. Pur si simplu asa cum te atrage.

Noteaza apoi pe o foaie de hartie ordinea in care doresti sa deshizi cele 4 usi. Pentru ca rezultatele sa fie reale este important sa nu trisezi tragand cu ochiul la explicatiile de mai jos.
Care este prima usa pe care o deschizi?
Care este cea de-a doua?
Cea de-a treia?
Cea de-a patra?
Noteaza-le ordinea in care le deschizi pe o foaie de hartie.
Dupa ce ai raspuns cerintelor testului, treci la pasul urmator si citeste interpretatile testului.
Daca nu doresti sa alegi toate usile sau nicio usa, ai acest drept.
Interpretare:
Usa albastra reprezinta munca ta, profesia.
Usa roz reprezinta dragostea, relatia ta de dragoste.
Usa alba reprezinta viata personala (dar si stima de sine si felul in care te percepi).
Usa neagra reprezinta moartea in sens simbolic, demonii interiori pe care trebuie sa-i invingi, vulnerabilitatile tale pe plan emotional.


In cazul in care PRIMA USA pe care ai ales sa o deschizi este:
Usa alba – esti o persoana care are incredere in sine si isi cunoaste propriile capacitati. Tii suficient de mult la tine incat sa stii cat valorezi.
Usa roz – esti indragostita si iubesti sau iti doresti sa iti gasesti sufletul pereche si sa fii intr-o relatie.
Usa albastra – aspectul vietii care are cea mai mare prioritate pentru tine la momentul actual este cariera. Fie ca este ceea ce iti doresti si te face fericita, fie ca urmaresti sa te realizezi pe plan financiar, investesti cel mai mult in cariera ta in detrimentul celorlalte aspecte ale vietii tale.
Usa neagra – esti o fire introspectiva ce are uneori tendinta de a se inchide in sine. Trebuie sa inveti sa iti stapanesti demonii interiori deoarece cazi adesea in bratele negativismului si ale depresiei, ceea ce iti poate influenta negativ starea ta sufleteasca.
In cazul in care CEA DE-A DOUA USA pe care ai ales sa o deschizi este:
Usa alba – chiar daca ai tendinta de a te pune uneori pe un plan secundar, ai stima de sine. Te accepti asa cum esti si tii la propria persoana.
Usa roz – Sentimental vorbind, ai reusit sa atingi starea de echilibru. Esti impacata si in armonie cu tine insati. Acest lucru se datoreaza fie faptului ca te afli intr-o relatie armonioasa si placuta, fara probleme, fie faptului ca esti o persoana echilibrata.
Usa albastra – Investesti suficient de mult timp in munca si in latura profesionala a vietii tale in detrimentul celorlalte aspecte ale vietii, poate la fel de importante. Posibil ca te-ai refugiat in munca pentru a-ti umple timpul si golurile din viata ta.
Usa neagra – Desi tendinta nu este la fel de pronuntata ca in cazul in care usa neagra ar fi fost prima usa pe care ai deschis-o, cateodata tinzi sa te retragi din lumea exterioara, indepartandu-te de cei din jur.
In cazul in care CEA DE-A TREIA USA pe care ai ales sa o deschizi este:
Usa alba – Stima de sine nu este ridicata si acest lucru, in ciuda faptului ca esti un om deosebit si ai abilitati speciale, te poate trage mult inapoi. Iti adresezi in permanenta intrebari si te incearca adesea un sentiment de singuratate si de vulnerabilitate. Cateodata lasi impresia ca ai renuntat sa participi la propria viata.
Usa roz – Este foarte posibil sa te afli intr-o relatie care stagneaza si in care nu te simti 100% implinita. La fel de posibil este sa-ti fi negat tie insati dreptul de a iubit si de a fi iubita.
Usa albastra – te afli intr-un job in care te simti confortabil si care iti aduce satisfactie si implinire.
Usa neagra – fie ca o realizezi sau nu, in unul din domeniile vietii tale esti nefericita si suferi. In acest domeniu, ai sentimentul puternic ca iti lipseste ceva. Ca sa afli care este acest domeniu, gandeste-te care este cea de-a patra usa pe care ai ales sa o deschizi. Ultima usa deschisa iti arata care este aspectul vietii in care te simti incompleta, neimplinita.

In cazul in care CEA DE-A PATRA USA pe care ai ales sa o deschizi este:
Usa alba – Ai renuntat la viata personala si la multe din visurile si dorintele tale. Stima ta de sine este scazuta si uneori te simti vulnerabila. Adesea, femeile care aleg usa alba drept ultima usa pe care o deschid sunt cele care au renuntat la ele insele, pierzandu-se pe sine in favoarea responsabilitatilor legate de familie, casa si camin.
Usa roz - Nu esti deloc fericita din punct de vedere sentimental. Acest lucru poate fi cauzat fie de faptul ca te afli intr-o relatie complet stagnanta, care nu progreseaza deloc, fie de faptul ca nu ai acordat suficienta atentie acestui aspect al vietii tale.
Usa albastra – Te afli intr-un job pe care nu il faci cu placere, ci doar pentru ca “trebuie” si pentru ca iti furnizeaza posibilitatea de a te intretine si de a obtine anumite venituri.
Usa neagra – Esti o fire optimista si deschisa, careia ii place sa priveasca partile pozitive ale vietii. Ai o mare dorinta de a trai si de a te bucura de viata asa cum este ea. 

Sursa: http://www.garbo.ro/articol/Psihologie/15398/testul-celor-4-usi.html

"Miţa, curtezana pe biţiclu...."

Am repostat acest articol ca raspuns la o "reteta" solicitata de Mucegai Ales. Sigur, retetele pot fi imbunatatite dar important, cred eu, e pastrezi ingredientele de baza :)
Sper ca iti va placea articolul, pur si simplu :)

Născută în anul 1885 la Diţeşti, în judeţul Prahova, Miţa Biciclista, pe numele ei real Maria Mihăescu s-a dovedit a fi o tânără ambiţioasă care ştia ce vrea. Fiică a unei spălătorese care lucra la un instalator neamţ, tânăra de vreo 14- 15 ani a fost remarcată şi luată cu voia ei în începerea „carierei de curtezană”. Devenită o tânără cultă şi învăţată la pension în străinătate, Maria Mihăescu l-a avut ca prim amant pe Regele Leopold al Belgiei. „A fost un tip de femeie care a vrut să fie altfel. Miţa era mult mai versată!”, spune Adrian Majuru, istoric. Ieşea pe străzi de bunăvoie şi îşi alegea singură clienţii, care, de obicei erau persoane cunoscute sau cu mulţi bani. „Era o demimondenă, mă rog, hai să-i spunem în mod vulgar, o curvă de mare lux. Lucru rar la vremea aceea, în anii ‘20, făcea ciclism prin Bucureşti pentru a-şi menţine silueta. Făcuse avere şi una din casele ei era cea în care am locuit noi”, povesteşte istoricul Neagu Djuvara, în cartea „Un secol cu Neagu Djuvara”.Între cele două veacuri, bicicleta era încă o raritate, iar Miţa a fost prima femeie ce pedala pe marile străzi ale Capitalei. Era o femeie frumoasă, nu prea înaltă, cam de un metru şaizeci, cu părul blond tuns scurt şi cu ochii verzi-albaştri. Se spune că a fost curtată de bărbaţi celebri precum Nicolae Grigorescu, Octavian Goga şi chiar de Regele Ferdinand despre care se vorbea că i-ar fi făcut cadou casa care se află şi astăzi în apropiere de Piaţa Amzei şi care îi poartă şi numele. „Când apărea pe Calea Victoriei, aristocraţii de la Capşa, burghezii de la Oteteleşanu şi boemii de la Kubler abandonau politica şi svartul ca să admire superbul exemplar ciclist. Bicicleta cu ghidon de argint era a unei suple şi elegante fiice a Evei, cu zulufi negri, cu pantaloni de catifea mov strânşi pe picior, cu bluza corai din care fluturau mâneci înflorate, cu ghete înalte şi cu o caschetă de mătase albă, înfăşurată în voal alb, din care răsăreau încrucişate două ace mari a la Madame Butterfly”, o descrie Alexandru Predescu în „Vremuri vechi bucureştene”.Era o femeie avută pentru acea avreme. Deţinea o trăsură, o maşină coupe şi servitori din Polonia. Mânca numai la Athenee Palace şi mergea la cel mai scump coafor de pe Calea Victoriei. A trăit o perioadă la Paris, iar când s-a întors în ţară a continuat să cocheteze cu acel stil de viaţă şi le vorbea tuturor în franceză. Când se afla la Paris a câştigat şi o bătaie cu flori pe Champs-Elysees, unde a concurat alături de una din frumoasele parizience. A câştigat prin faptul că pielea de pe biciul de la trasură era împodobit cu flori. A devenit cunoscută drept Miţa Biciclista prin anul 1898, când a fost văzută de ziaristul George Ranetti plimbându-se cu bicicleta pe Calea Victoriei. Se spunea că acesta era îndrăgostit de ea, dar pentru că îl respingea acesta a poreclit-o „Miţa Biciclista”. O altă extravaganţă de-a Miţei Biciclista era şi scăldatul în mare în costum de baie sumar, în perioada în care toată lumea făcea baie în public în halat. Acest lucru a stârnit şi un mic incident.Un şef de post a somat-o pe Miţa să iasă din apă. Acesta a şuierat ca aceasta să îl audă, iar Miţa a ieşit nervoasă din apă şi l-a lovit cu umbrela.Pe la mijlocul anilor '40 s-a căsătorit cu generalul Alexandru Dimitrescu, vremuri în care au început şi problemele financiare.Deşi a trăit ani la rând în lux, Miţa se vede nevoită în închirieze câteva camere din casa pe care o deţinea, iar ea se mută în mansardă.Cu toate acestea, nu avrut să renunţe la lux, mai ales când se ştia văzută pe stradă.Se zvonea că îşi îmbrăca soţul în haine vechi şi îl trimitea la cerşit, iar cu banii de pe chirie îşi satisfăcea obiceiurile de a frecventa localuri de lux.Se mai vorbea pe-atunci că Regele Manuel al Portugaliei ar fi cerut-o în căsătorie, ea refuzând pentru că îl iubea pe doctorul Nicolae Minovici. Curtezana celebră a dus o viaţă extravagantă şi fără lipsuri până la sfarşitul vieţii. 

sursa: http://www.historia.ro

Miercurea fara cuvinte - Pui si Puiuti

Postare inscrisa la "Miercurea fara cuvinte"

Eva - "Je ne suis pas une princesse"

Eva Ionescu a fost fotografiata nud de catre mama sa la varsta de 9 ani. La 11 ani, copila aparea intr-un pictorial, tot nud, pentru revista Playboy.
Celebra fotografa Irina Ionescu a pozat-o pe fiica sa aproape goala, cu sanii abia dezvoltati. In 1976, editia italiana a revistei Playboy a facut un pictorial cu fetita si Eva a devenit un star. Au urmat aparitii la fel de provocatoare in Penthouse si Der Spiegel, dar si roluri importante in filme din categoria "softporn". Cu timpul, Eva Ionesco, care astazi are 46 de ani, s-a indepartat de mama ei si, odata cu maturizarea, a inceput sa-si aleaga roluri in filme serioase.
Irina Ionesco (76 de ani) spune ca intre ea si fiica ei nu mai exista o relatie: "Nu as putea explica o relatie, este dificil. Daca i-am facut poze in copilarie nu este necesar sa explicam o relatie. A crescut, are viata ei si eu mi-o continui pe a mea".
Eva Ionesco a ales sa-si spuna povestea in filmul "Je ne suis pas une princesse" ("Nu sunt o printesa"), pe care l-a regizat ea insasi si care a avut premiera pe 18 mai 2011.

sursa: stiri.rol.ro

Părinții Irinei Ionescu erau emigranți români. Și-a petrecut tinerețea în Romania, la Constanta, înainte de a se stabili definitiv în Franța. Înainte de a descoperi fotografia a călatorit și a pictat. Lucrările sale sunt descrise ca erotice. Expoziția sa de la Nikon Gallery (Paris), din 1974, a atras puternic atenția. Din acest moment este publicată în numeroase magazine și albume și expune în galerii din întreaga lume. Irina Ionescu este cunoscută mai ales datorită fotografiilor sale care o au ca protagonistă pe fiica sa Eva Ionesco. Nudurile pe care le-a creat cu aceasta au provocat numeroase controverse artistice dar mai ales datorită posturilor erotice în care a pus-o pe fiica sa neaflată încă la vârsta maturitații.Cea mai mare parte a operelor Irinei reprezintă femei savant îmbracate, încarcate de bijuterii, mănusi și alte accesorii, însoțite de obiecte simbolice ca eșarfe, coliere și alte simboluri fetișiste, pozând într-o manieră provocatoare, seminude, oferindu-se ca obiecte sexuale.

sursa:Wikipedia

(repostare din martie 2012)

Pink Mondays - Povestirile trupului

Blue Eyed Sailor, o melodia compusă și interpretată de Mia Maestro și un videoclip care a fost realizat cu ajutorul specialistei în body painting Cecilia Paredes.



 sursa:webcultura.ro
mai multe gasiti la karma police

Dolorosa, concubina Sfântului Augustin

Cel mai îndurerat chip de concubină redat în scrierile istorice este cel al femeii pe care eu am numit-o Dolorosa, căci, în Confesiunile sale, bărbatul ce avea să devină Sfântul Augustin nici măcar o dată nu o identifică pe femeia alături de care a trăit cincisprezece ani de viaţă şi care i-a dăruit pe unicul lui fiu, Adeodatus. Această omisiune nu vădeşte, însă, indiferenţa lui Augustin. Într-adevăr, chiar şi mamei sale, Monica, îi spune pe nume doar o dată, cu toate că numele prietenilor săi, Alypius şi Nebridius, precum şi ale altor bărbaţi le menţionează adesea. În societatea lui Augustin, bărbaţii contau, pe când femeile, subordonate pe toate planurile şi considerate fiinţe inferioare, erau insignifiante. Cu toate acestea, Augustin şi-a petrecut prima jumătate din viaţă alături de Monica şi de Dolorosa, iar profunzimea şi fervoarea ataşamentului său faţă de ele au fost cruciale în dezvoltarea lui în calitate de creştin, profesor şi teolog.
Nu ştim nimic despre copilăria şi adolescenţa Dolorosei. Existenţa ei, atestată documentar, datează din anul 370 d.Hr. În Cartagina, ea l-a întâlnit pe tânărul student Augustin, care pe atunci avea doar optsprezece ani. El a iubit-o profund mai mult de cincisprezece ani, cât au trăit împreună. Din păcate, nu putem decât să deducem din copilăria lui Augustin câteva din faptele cu care s-a confruntat mai târziu Dolorosa.
Tatăl lui Augustin, Patricius, era un membru păgân al aristocraţiei civile din Thagaste, în Tunisia de azi. Ducea o existenţă plină de prestanţă, dar fără mari câştiguri financiare, aşa că el şi Monica îşi făceau griji în permanenţă în legătură cu finanţarea educaţiei fiului lor, Augustin, o mică vedetă a şcolii din satul natal, căci tânărul era mult mai înzestrat intelectual decât fratele său, Navigius, sau decât sora sa, Perpetua.
În 371, după un an de studiu la universitatea din provincie şi după alt an petrecut în aşteptare, ca tatăl său să adune banii necesari pentru a-şi continua studiile, Augustin a ajuns în cetatea Cartaginei spre a-şi desăvârşi educaţia. Pentru tânărul student şi colegii săi care se adunaseră din toată Africa în marele oraş, Cartagina era un creuzet cosmopolit, licenţios şi periculos, care respira libertate prin toţi porii. Augustin s-a alăturat unei aşa-numite fraternităţi demonice, pe nume Eversors, care îi chinuia pe noii veniţi şi pe profesori cu festele sale răutăcioase. Obişnuia să cutreiere teatrele, în căutarea unor tragedii la care să verse lacrimi pentru a-şi exorciza tristeţea.
Augustin era chinuit şi de dorinţe trupeşti, căci la şaptesprezece ani era „îndrăgostit de dragoste” şi mânat de o „foame ascunsă“. Căuta aventurile sexuale, amintindu-şi mai târziu cum „se aruncase cu capul înainte în iubire, gata să se lase prins în capcană.” Era, de asemenea, gelos, suspicios şi temător, ceea ce îl împingea în pragul furiei, făcându-l să se certe cu însoţitorii săi.
După câteva luni de viaţă libertină, el o întâlni pe supusa Dolorosa. Cam pe atunci a murit şi Patricius, lăsând-o pe Monica singură să se descurce cu finanţarea educaţiei fiului. La acea dată, Augustin era deja recunoscut drept cel mai bun student la retorică şi, ca alte celebrităţi academice fără avere, începuse să se concentreze asupra unei cariere – în cazul lui, un post în administraţia juridică imperială – şi asupra ungerii mecanismelor sociale care puteau să îl ajute în acest sens. Dolorosa se încadra perfect în acest scenariu.
Chiar şi în secolul al IV-lea, când creştinismul prindea rădăcini, studenţii ţineau adesea concubine, pe care apoi le abandonau, când găseau femeia potrivită pentru a se căsători. Nici secolele, nici creştinismul nu au schimbat acest obicei. Concubinajul era o uniune pe termen lung şi, pentru femeie, reprezenta o relaţie monogamă. Concubinele erau fie sclave, fie aveau rang social inferior iubiţilor lor, ceea ce îi împiedica pe aceştia să le ia în căsătorie, o perspectivă elitistă, pe care părinţii Bisericii timpurii o îngăduiau. De fapt, aceştia propovăduiau că alungarea unei concubine (şi a copilului ei) reprezenta o faptă meritorie din punct de vedere moral. Totuşi, concubinele aveau dreptul la titlul de „matroană” şi, deşi nu deţineau vreo putere în relaţia lor cu bărbatul respectiv, nu erau deloc privite ca paria ale societăţii. Dolorosa era atât de devotată şi de dreaptă, încât văduva Monica n-a ezitat să se mute cu ea şi cu Augustin.
Mai târziu, Augustin şi-a descris anii petrecuţi împreună cu Dolorosa: „Pe atunci aveam o femeie. Nu era partenera mea în ceea ce aş numi o căsătorie legală. O găsisem într-una din accesele mele de dorinţă nestăvilită şi de lipsă de prudenţă.” Dolorosa a acceptat situaţia, dedicându-şi viaţa lui Augustin.
Între Augustin şi Dolorosa au existat şi neînţelegeri. Deşi amândoi erau foarte preocupaţi de viaţa spirituală, nu împărtăşeau aceeaşi credinţă. Ca şi Monica, Dolorosa era creştin ortodoxă, iar convertirea lui Augustin la maniheism, o sectă pe care Biserica a condamnat-o ulterior drept eretică, trebuie s-o fi tulburat profund. La fel, pe Augustin îl chinuia lupta continuă cu convingerea că dorinţa lui era păcătoasă şi că fiecare împlinire a dorinţelor trupeşti reprezenta o mărturie a puterii pe care femeia o exercita asupra lui şi o întinare a purităţii morale. După actul sexual, Augustin se dojenea profund pe sine însuşi pentru pofta sa de nestăvilit, pentru „boia cărnii” care îl afecta. Această durere exprimată cu glas tare, probabil că o făcea să sufere enorm şi, în acelaşi timp, o speria pe Dolorosa, care credea că sexualitatea monogamă trebuia trăită ca pe un dar de la Dumnezeu. Augustin insista că starea de concubinaj reprezenta un pact reciproc prin care era îngăduită plăcerea fizică, aşa că nu trebuia să ducă la naşterea de copii, în timp ce Dolorosa nu era de acord şi, cel puţin la început, se pare că s-a împotrivit folosirii metodelor de contracepţie.
Consecinţa a fost că, pe când Augustin avea doar nouăsprezece ani, ea a născut un fiu, pe Adeodatus, „Dăruit de Dumnezeu”, un nume popular printre creştinii cartaginezi. Adeodatus era un copil nedorit (după cum avea să spună mai târziu Augustin), dar, de îndată ce s-a născut, a devenit un băieţel foarte iubit. În următorii treisprezece ani, Augustin, Dolorosa şi Adeodatus au trăit fericiţi împreună.
Spre deosebire de Patricius, care nu îşi ascundea iubirile extraconjugale, Augustin a fost monogam, o performanţă considerabilă într-o epocă în care infidelitatea masculină era la ordinea zilei. Se însoţise cu Dolorosa, spune el, într-o perioadă de emoţie sălbatică şi apetit sexual nestăvilit, dar, cu toate astea, „ea a fost singura femeie, şi i-am rămas credincios”.
Ca şi Monica, Dolorosa probabil nu era educată, dar era inteligentă, fiind nevoită să facă faţă multor provocări: intelectului superior al lui Augustin, prieteniei cu tovarăşii săi bărbaţi, pe care el o considera mai valoroasă decît relaţia lui cu ea, văicărelilor lui perpetue că senzualitatea ei reprezenta o stavilă în calea încercărilor lui de a studia filozofia, maniheismului lui, luptei sale interioare în timp ce se gândea la viitorul lor; creşterii micului Adeodatus şi mutarea Monicăi la ei în casă. La vremea aceea, lui Dolorosa îi mergea bine din multe puncte de vedere. Augustin excela ca profesor de retorică şi câştiga suficient ca să le asigure un trai decent, deşi se plângea de indisciplina studenţilor cartaginezi. Nu o înşela niciodată cu alte femei şi era înnebunit după Adeodatus, un copil talentat şi ascultător.
Când Monica sosi în casa lor, se dovedi foarte prietenoasă, împărtăşind convingerile religioase ale Dolorosei şi neliniştea ei în legătură cu calea eronată pe care apucase Augustin. Şi, mai presus de orice, Monica îşi adora nepotul care era extrem de inteligent. Totuşi, viaţa celor patru era adesea tulburată. Maniheismul predica faptul că lipsa copiilor reprezenta cea mai puţin păcătoasă dintre formele de concubinaj, aşa că, după naşterea lui Adeodatus, Augustin a insistat asupra contracepţiei. Şi, deşi îşi iubea fiul, Augustin se simţea vinovat fiindcă îl concepuse în păcat. Nu se referea niciodată la Dolorosa ca la o mamă, ci numai ca la o concubină. Uneori discuta cu prietenii şi cu mama sa, uneori, şi în prezenţa Dolorosei, despre necesitatea căsătoriei cu o altă femeie ca un pas înainte în carieră.
Iubirea Monicăi era obsesivă, această mamă atât de pioasă îşi urmărise fiul peste mări şi ţări ca să locuiască împreună cu el, spune însuşi Augustin, şi, prin urmare, devenise o povară. Deşi raţiunea îi spunea să accepte situaţia, tânjea după independenţă, sau măcar după un scurt răgaz fără prezenţa ei copleşitoare. În 383, la peste un deceniu de la uniunea lui cu Dolorosa, Augustin trecu la fapte. Fugi la ceas de noapte în secret, cu Dolorosa şi Adeodatus, şi navigă până la Roma. Pentru Dolorosa, complicea sa, evadarea lor trebuie să fi avut conotaţii nu tocmai plăcute.
Roma se dovedi dezamăgitoare. Augustin atrase o mulţime de adepţi, dar curând află că nici studenţii romani nu erau îngeri, învăţau cât puteau de la un profesor, apoi se transferau în masă la altul. Frustrat şi copleşit de dificultăţile sale financiare, Augustin făcu uz de relaţiile lui în mediul maniheist pentru a obţine poziţia de orator public în Milano, unde călătorise şi îl ascultase pe marele Ambrosie (care avea să devină mai târziu Sfântul Ambrosie). Acesta nu îl încurajă pe tânărul orator cu accent african; totuşi, retorica impresionantă a lui Ambrosie îl convinse pe Augustin că viitorul lui era la Milano. Curând, el se converti de la maniheism la curentul creştin dominant. Apoi Monica veni din Cartagina şi se instala în noul lor cămin. Fără îndoială că Dolorosa se bucură împreună cu Monica văzând că Augustin dobândise aceleaşi convingeri religioase care stăteau la temelia spiritualităţii ei, dar următorul stadiu al dezvoltării lui personale o mâhni profund.
Mai întâi apărură discuţiile interminabile despre posibilitatea ca o căsătorie cu o moştenitoare bogată să îl lanseze pe talentatul, dar săracul Augustin, într-o carieră strălucită. Augustin oscilă între argumentul celui mai bun prieten al său, Alypius, care spunea că o căsătorie le-ar fi distrus proiectul de a forma o comunitate monastică dedicată căutării înţelepciunii, şi propria lui convingere, că o căsătorie ar fi fost elementul esenţial pentru alimentarea succesului său profesional. Monica îl asigură că o căsătorie l-ar fi făcut apt pentru un botez care să îi spele toate păcatele şi se implică trup şi suflet în proiect, încercând să-i găsească o soţie.
Oare Dolorosa a ridicat obiecţii? Sau, cu inima zdrobită de durere, a fost de acord cu Monica? Augustin avea să o portretizeze mai târziu ca pe o femeie care se supunea voinţei lui şi îi accepta deciziile fără să protesteze. Dar trebuie să fi suferit, după cincisprezece ani de convieţuire, probabil că a regretat şi a plâns amarnic, chiar şi în tăcere, văzând cum i se destramă viaţa.
Între timp, Augustin şi Monica căutau o soţie potrivită. Au găsit o fată, încă un copil pe care Augustin o consideră „suficient de bună” pentru a o cere în căsătorie. Părinţii s-au înţeles, iar cei doi au fost uniţi, deşi vârsta ei impunea o perioadă de aşteptare de aproape doi ani. Dar prezenţa Dolorosei sub acoperişul şi în patul lui Augustin şi, ceea ce ei nu ştiau, adânc în inima lui, îi îngrijora pe viitorii socri. Brusc, Dolorosa deveni proverbiala muscă în lapte, care trebuia îndepărtată. Augustin, sau poate Monica, i-a dat vestea proastă. Supusă, fără să facă o scenă, Dolorosa acceptă situaţia. De dragul bunăstării materiale şi spirituale a lui Augustin, plecă de bunăvoie din casă. Oare ce a simţit, în afară de durere chinuitoare, când şi-a luat adio de la iubitul Augustin şi de la unicul său copil? Spre deosebire de alţi bărbaţi care îşi alungau concubinele, Augustin a decis să-şi păstreze fiul (nelegitim) la el. Oare ce cuvinte de mângâiere şi-a smuls Dolorosa din inimă pentru Adeodatus, în timp ce îşi strângea lucrurile?
Dolorosa navigă înapoi în patria ei africană, singură, jurându-se să nu se mai dăruiască vreodată unui alt bărbat. Plecarea ei i-a sfâşiat inima lui Augustin, transformându-i-o, după cum el însuşi spune, într-un organ sângerând de durere. Şi, deşi dorinţa sa nestăvilită l-a făcut să-şi ia altă concubină în timp ce aştepta permisiunea de a face sex marital cu mireasa lui copilă, nu şi-a revenit niciodată după despărţirea de Dolorosa. Apoi Dumnezeu îi vorbi şi îi porunci să se abţină de la relaţii sexuale cu o concubină, îndemnându-l să îşi regândească planurile maritale. Augustin se conformă imediat şi optă pentru celibat.
Putem presupune că destrămarea poveştii lor de dragoste a avut urmări cel puţin la fel de dureroase pentru Dolorosa ca şi pentru Augustin, care nu şi-a mai revenit niciodată cu adevărat. Rupse logodna şi se dedică Bisericii, unde deveni treptat o figură proeminentă. Dar continuă să îşi plângă iubita pierdută. Relaţia lor ar fi putut dura o viaţă, dacă dispreţul lui Augustin pentru sexualitatea sa puternică, împreună cu ambiţiile lui personale nu l-ar fi făcut să renunţe la concubina sa de condiţie inferioară. Viaţa solitară a Dolorosei a continuat, altfel, Augustin ar fi consemnat moartea ei. Totuşi, el continuă să scrie numai despre propria agonie, despre propriile regrete, despre propria suferinţă. Nu menţionează nicăieri dacă s-a interesat vreodată de ea, dacă i-a trimis vreodată bani sau dacă a anunţat-o despre moartea lui Adeodatus, care a survenit când acesta a împlinit şaisprezece ani. Ea trebuie totuşi să fi aflat în 389 că Augustin s-a întors în Africa şi că, doi ani mai tîrziu, a fost hirotonit preot, devenind, în 396, episcop de Hippo. Probabil s-a simţit foarte mândră că fusese hirotonit în propria ei religie şi că urcase mult în ierarhia bisericească. Peste secole, convertirea lui Augustin la creştinismul ortodox avea să fie pe nedrept pusă pe seama lui Ambrosie, nu a femeii care l-a îndemnat să îmbrăţişeze această religie timp de cincisprezece ani. În loc să fie onorată pentru imensa ei contribuţie la dezvoltarea spirituală a iubitului său, Dolorosa a trecut prin istorie neobservată şi neidentificată. S-a spus despre ea doar că avea statutul legal şi sexual de concubină a lui Augustin. 




sursa:www.historia.ro
sursa: http://istoriiregasite.wordpress.com/2012/08/30/dolorosa-concubina-sfant...

Reflexii in Oglinda - Balea Lac

Ca sa inchid ciclul de amintiri netraite din alte timpuri, am ales o fotografie deosebita...
Fotograf: Moriz von Déchy, (1851-1917). Sursa : Bibliothèque nationale de France, département Société de Géographie, SG WC-249 Fotografia este preluata de pe pagina Istorie romaneasca in fotografii https://www.facebook.com/IRIFadmin

"langa munte-i o oglinda
sarutata de-al lui chip
fire albe de zapada
nu se mai clintesc in timp...."

versurile ii apartin lui erys

sursa:www.historia.ro 

mai multe "Reflexii in Oglinda" gasiti la Sorin

Teatre, cinematografe şi vedete, agenda spectacolelor acum 80 de ani!

Am gasit un alt articol interesant semnat Clement Peter, de data asta despre viata artistica a Bucurestiului interbelic...
Articolul este lung dar merita parcurs...


Bucureşti, Micul Paris al anilor interbelici îşi merita din plin numele şi renumele şi spunem asta şi pentru viaţa culturală ce se derula alert şi-n pas cu moda şi noile tendinţe din marea metropolă franceză. Ziarele de atunci etalau în pagini întregi ofertele şi afişele teatrelor, cinematografelor (45 la o numărătoare sumară!!!) şi a tot ce era divertisment.
Dacă privim reproducerile după presa vremii vedem şi ce autori faimoşi se jucau pe scenele bucureştene, ce filme la zi şi-n mare vogă rulau, ce spectacole de toate genurile aveau loc şi ce vedete evoluau, deja nume mari atunci, dar şi tineri promiţători deveniţi vedete mai târziu şi care până în zilele noastre au fost cap de afiş la noi şi la…Hollywood!

Era război dar lumea se şi distra. Prea mult n-avea să se mai distreze, ruşii erau deja prezenţi, dar încă se mai respira! Ziarele şi ele apăreau încă după model occidental.
Mai mult de jumătate de pagină din ziarul Rampa (foto 1) e dedicată reclamelor la spectacolele de teatru ce aveau loc în ziua de Crăciun(!) a anului 1944. Nimeni nu avea vacanţă! Cel puţin 12 teatre îşi prezentau ofertele din acele zile de sărbătoare şi aici descoperim printre autorii pieselor pe Bernard Shaw, John Steinbeck, Mihail Sebastian sau Daphnee du Maurier cu a sa “Rebecca” având cap de afiş pe marele George Vraca, piesă jucată la teatrul Victoria, scenă amenajată pe terasa Cercului Militar.
La Teatrul Comedia, reclădit după bombardament, unde director era Sică Alexandrescu se juca Medicul în dilemă de G.B.Shaw în regia lui Sică Alexandrescu, cu Tanţi Cocea, Ion Manolescu şi tânărul Radu Beligan. Alte nume grele pe afişul teatrelor erau Maria Tănase, Ion Dacian, Beate Fredanov sau Al. Giugaru. Calitate găseai în toate planurile, alegerea repertoriului, regie, interpretare.
Autoritatea supremă în divertisment era Constantin Tănase, care cu ale lui spectacole de revista, deja cu mesaj în acei ani, atrăgea un public imens. Că să facă faţă cererilor, jucau şi  câte două şi trei spectacole pe zi, chiar şi-n zilele Sărbătorilor de Crăciun aşa cum se vede şi-n reproducerea de mai jos (Foto2).

foto 2

Ne întoarcem cu vreo 9 ani în urmă şi găsim în ultima zi a anului 1935, într-o altă publicaţie, (foto 3) un şirag de ştiri culturale cu repertoriile teatrelor Majestic, Excelsior, Roxy, Comedia, Alhambra,  un articol dedicat Luciei Sturdza Bulandra care urma să fie omagiată pentru “activitatea artistică şi profesorală” şi mai găsim o invitaţie pentru acea seară, de petrecerea “unui revelion sensational la Bomboniera Lafayette”, spaţiu amenajat pentru astfel de ocazii în incinta actualului magazin Victoria, unde-şi vor da întâlnire “artiştii cei mai de frunte ai scenelor noastre”.

Reproducerea de mai sus (foto 4) nu mai are nevoie de niciun comentariu, e lista cu cele 45 (patruzeci şi cinci !!!) de cinematografe funcţionale în acei ani!

În reproducerile foto 5 şi 6 e vorba de acelaşi personaj, frumoasă actriţă de cabaret Lisette Verea, născută în 1914 şi care a făcut parte din trupa faimosului Constantin Tănase în intervalul anilor ’30-’40, când alături de colegele sale Lulu Savu, Mia Steriadi şi Lulu Nicolau provocau adevărate isterii la aparitiile lor pe scena de la Alhambra.
Prima fotografie ne-o arată pe Lisette Verea la vârstă de 22 de ani când lucra cu un celebru duo umoristic de mare succes, Stroe şi Vasilache.
Consacrarea însă a venit odată cu intrarea în trupa lui Tănase, dar şi cu cele două filme pe care le-a făcut în acei ani, Trenul fantomă şi Chemarea dragostei, filme care au atras atenţia producătorilor de la Hollywood, aceştia au profitat de faptul că Lisette a emigrat în America la începutul războiului şi au soliciatat-o să lucreze pentru ei. Accentul cu care vorbea engleză nu era unul dintre aliaţii ei şi din acest motiv începutul în platourile americane n-a fost cel mai favorabil, dar Lisette Verea rămâne în istoria cinematografului pentru rolul principal feminin din “O noapte în Casablanca “ când a fost partenera celebrului Groucho Marx.

 sursa: www.eva.ro

Miercurea fara cuvinte - Par-fumul...timpurilor...

Postare inscrisa la "Miercurea fara cuvinte"

Retete de acum...80 de ani! :)

Ca sa pastrez linia pe care am pornit acum cateva zile, linie a farmecului perioadei interbelice, revin cu un articol al lui Clement Peter despre ce si cum se prepara mancarea in idilicele vremuri de altadata :)
Azi vă invităm la masă, vă invităm să cunoaşteţi cam ce mâncau bunicii noştri acum 80-90 de ani, cum arătau prânzurile şi mesele de seară atunci, cam ce reţete şi meniuri ne erau recomandate şi nu ne rămâne decât să constatăm că peste decenii, bucătăria tradiţională s-a păstrat, prea multe noutăţi nu i s-au adus, ba din contră, multe dintre preparatele obişnuite şi frecvente atunci, ca vânatul , peştele calcan, sau salata de raci, azi sunt rarităţi, specialităţi, lux!
Oricând reţetele de atunci, prezente aici în reproduceri din publicaţiile vremii, pot fi şi azi surse de inspiraţie şi răspuns la întrebarea ”azi, ce mai gătesc?” Deci, poftă bună!

O pagină întreagă de ziar (foto 1) e consacrată deliciilor culinare pentru luna octombrie. Luna în care sezonul de vânătoare e deschis şi preparatele de vânat erau la mare preţ.
Amatorii de specialităţi din carne de iepure sunt sfătuiţi “să desprindă blana, trăgând-o de la coadă spre cap, întorcând-o pe dos ca o mănuşă şi cu un cuţit se scot dinţii şi ochii”, se fezandează carnea cu tot felul de mirodenii şi legume, se lasă la rece câteva ore şi astfel pregătită şi împănată cu usturoi e numai bună de friptură.
Pregătirea prealabilă a cărnii de iepure ajută şi la prepararea altor apetisante feluri cum ar fi iepure cu măsline sau papricaş de iepure, reţetele fiind detaliate chiar şi la sosul pentru vânat.
Toamna se fac şi dulceţuri, gutuia fiind de bază, dulceaţa şi pelteaua au şi ele reţetele lor, inedită fiind cea pentru dulceaţă de gogonele!
Cum arată un meniu zilnic şi cum poate puţini şi-l permiteau, dar în fond destul de simplu, aflăm dintr-o rubrică în care ni se sugerează o masă de prânz compusă din: primul fel-jumări cu pătlăgele, vinete şi roşii, felul doi-friptură la tavă, desert-papanaşi prăjiţi.
La cină avem bame greceşti şi soufle de conopidă.

Un meniu cu adevărat modern şi sănătos e cel prezentat în reproducerea de mai sus (foto 2), unde pentru un prânz avem: salată de orez, calcan rasol cu sos de capere, crochete de ţelină, brânză, tartelete de dulceaţă. E remarcabilă minuţiozitatea cu care sunt prezentate reţetele pentru rasolul de calcan şi sosul de capere, oricând aceste recomandări fiind valabile şi astăzi.
Mai e şi farmecul formulărilor, exprimarea  poate azi ni se pare uşor arhaică, dar sigur inedită!

Prânzul, considerat masa principală a zilei, avea întotdeauna felul unu, felul doi şi desert, chiar se respecta această regulă iar cei mai în vârstă pot confirma acest lucru.
La ocazii, o mostră de dejun simplu şi accesibil multora e şi cel redat în foto 3, unde carnea de miel nu credem că era neapărat un lux atunci, iar reţeta pentru cornurile de migdale e bine s-o reţinem.

Nu putem vorbi de bucătărie, de preparate culinare, de reţete, fără să nu amintim de Sanda Marin, cea care a scris faimoasa “Carte de bucate” lucrare apărută în anii  ‘30, mai precis în 1936 şi care cu siguranţă a inspirat pe autorii rubricilor gastronomice din acei ani, iar noi îi reluăm pe acest blog aşa cum foarte multă lume  din ziua de azi deschide paginile celebrei cărţi, apărută între timp în multe alte ediţii. Autoarea, Sanda Marin (foto 4) pe numele ei adevărat Cecilia Maria Simionescu provenea dintr-o familie distinsă, de autentici intelectuali, poseda o educaţie deosebită şi în momentul când s-a hotărât să scrie acest veritabil tratat de gastronomie,  n-a avut în minte decât un singur lucru, să demonstreze că a găti e o artă, artă culinară!

Foto 5, reproducerea unei alte pagini de revistă, vă lăsăm plăcerea să descoperiţi singure farmecul bucătăriei de odinioară, bucătărie tradiţională şi actuală în acelaşi timp.

sursa: www.eva.ro/nostalgia-news

Pink Mondays - "Clujeanca ideala" :)

mai multe gasiti la karma police

Povestea unui brand de la 1878 „La Vulturul de mare cu peştele în ghiare“

Dintr-o prăvălie înghesuită, pe strada Bazaca, în anul 1878, „La vulturul de mare cu peştele în ghiare“ a devenit, în anii interbelici, unul dintre cele mai elegante şi cunoscute magazine ale Bucureştilor. Pânzeturile multe, felurite, preţurile pentru toate buzunarele, depozitul spaţios mărginit de trei străzi

centrale – toate au contribuit la transformare. Dar, mai presus de toate, a fost ampla campanie publicitară desfăşurată de magazin, prin intermediul graficianului H. Furch.În 1878, când a ales pentru prăvălia deschisă în centrul comercial al Capitalei o denumire colorată şi stufoasă, Theodor Atanasiu putea foarte bine să dea chix. Exista posibilitatea ca „La Vulturul de mare cu peştele în ghiare“ să nu reuşească să intre în conştiinţa bucureştenilor amatori de pânzeturi, mai cu seamă că numele n-avea nimic de-a face cu profilul negoţului. Pe de altă parte însă, am putea considera că exista în epocă o modă a denumirilor sprinţare: târgul Bucureştilor era doldora de cârciumi, bodegi şi prăvălii cu firme gen „La trei ochi sub plapomă“, „La trei chiftele“, „La Cămila de Aur“, „La Balonul Naţional“ etc.
Şi dacă numele firmei a fost, poate, cea mai bună reclamă în primele decenii de viaţă ale prăvăliei de pe strada Bazaca, în anii interbelici, Atanasie Th. Atanasiu (fiul fondatorului) şi asociaţii săi s-au dat pe mâna graficianului H. Furch. Un nume al genului, acesta realizase încă din anul 1923 afişe publicitare ingenioase pentru un alt magazin cunoscut în perioadă, „La Ruleta“ din Piaţa Sf. Gheorghe.„Veniţi la noi, Doamnă“. Potrivit lui Marian Petcu, în lucrarea O istorie ilustrată a publicităţii româneşti, graficianul H. Furch a realizat, între anii 1925-1935, foarte multe casete publicitare pentru magazinul „La Vulturul de mare cu peştele în ghiare“. A fost, însă, o campanie de promovare în toată regula, cu calendare editate de administraţia magazinului, cu anunţuri, cu foi volante, cu reclame plasate pe cutiile cu chibrituri şi, mai cu seamă, cu machete publicitare care au împânzit publicaţiile timpului. Le găseşti mai ales în săptămânalul modern „Realitatea ilustrată“ – afişe diverse, atrăgătoare, cu linii elegante, bogate în informaţii

necesare potenţialilor clienţi.Aici, o tânără japoneză purtând un chimono, învăluită în ramuri de cireş (cu informaţia-cheie că metrul de crepon japonez costă 39 de lei), dincolo, o corabie cu pânze albe, impecabile (cu mesajul: „Albituri dela 1878 mare specialitate a magazinului“), în alt afiş, o doamnă înaltă, suplă, îmbrăcând⁄dezbrăcând un furou în spatele unui paravan, pe care se străduieşte să-l dărâme un căţel (cu informaţia utilă: „Albituri pentru lingerie şi trusouri“), în apropierea Crăciunului, un Moş Crăciun făcând cu ochiul şi transmiţând „doamnei“ – oricărei doamne – un mesaj important: „Veniţi la noi, şi vă veţi convinge Doamnă, că în toate raioanele noastre puteţi găsi cele mai fermecătoare şi practice cadouri. Întotdeauna complect asortat cu ultimele noutăţi: Pânzeturi, chiffoane, stofe, mătăsuri, cretoane, perdele de reţea, storuri, covoare, preşuri, dantele, ciorapi, articole de mercerie etc. – într-un cuvânt tot ce pretinde gospodăria, reputaţia magazinului nostru este cea mai bună garanţie că, calităţile (sic!) şi preţurile sunt ne’ntrecute“.   
Ameninţat cu demolarea, magazinul se mută. Oferta magazinului cu nume îndrăzneţ era cu-adevărat bogată şi redată potrivit regulilor (franţuzite) ale epocii: „flanelete călduroase“, „eponjuri“, „poplinuri şi zefiruri“, „percal“, „tissu anglais“, „rochiţe albe pentru tennis“, „americă, pânză vultur, olanduri, picheturi fine“, „crêpe de Chine, musulin princess, kascha de lână“. Semnătura artistului grafic era plasată, mic, fără să deranjeze, într-o laterală a afişului, alături de anul realizării, iar partea de jos a machetelor publicitare arăta la fel, indiferent de produsul promovat, cuprinzând sigla magazinului, numele stilizat al societăţii, „Theodor Atanasiu&Co“ şi adresa: strada Bazaca 1, strada Carol 76-78-80-82, strada Halelor 21. Magazinul cu pânzeturi era, aşadar, suficient de spaţios, de vreme ce era plasat pe un teren cuprins între trei străzi.
Când a fost clar că zona Carol-Bazaca-Moşilor urma să fie demolată, în

conformitate cu planurile de sistematizare ale urbei (Primăria iniţiase formele de expropriere a 111 imobile, pentru a putea prelungi Bulevardul Colţei), principalii acţionari ai societăţii „La Vulturul de mare cu peştele în ghiare“ s-au repliat şi au prezentat Primăriei o propunere care să fie pe placul ambelor părţi. Potrivit „Gazetei Municipale“ din 17 mai 1936, firma ceda clădirile care cădeau sub incidenţa exproprierii în schimbul unui teren din apropiere, pe care se afla atunci Piaţa Sf. Anton. Cerea, de asemenea, un termen de 8 luni, necesar pentru construirea noului sediu al magazinului „La Vulturul...“, astfel încât firma să nu-şi înceteze activitatea. Sediul nou – şi astăzi în picioare, la intersecţia străzii Bărăţiei cu Calea Moşilor – a funcţionat până după Al Doilea Război Mondial, la naţionalizare, iar vechea firmă a fost actualizată şi resuscitată în anii ’70-’80.

   
sursa: www.historia.ro


De la Mucegai Ales am aflat ca sigla "La Vulturul de mare...", nu este chiar originala.El mi-a spus ca asa arata si stema Histriei. Am scormonit putin si am aflat ca lucrurile stau chiar asa, stema Histriei fiind reprezentata de un vultur cu un delfin in gheare :)

Reflexii in Oglinda - Primul Selfie

Pe scurt: “selfie” a fost declarat de Oxford Dictionaries cuvântul anului 2013. Ce este un selfie? Tot o fotografie autoportret doar că realizată cu telefonul mobil (sau un aparat foto digital). Iar acestea fiind spuse…
Primul selfie din istorie a fost realizat de Robert Cornelius, unul dintre pionierii fotografiei, în 1839. O fotografie realizată în fața magazinului deținut de familia sa. Pe spatele fotografiei, Cornelius a notat: “prima fotografie realizată vreodată în aer liber”.

Preimul selfie realizat in fata oglinzii 

A fost realizată în anul 1900. Numele autoarei sale nu este cunoscut.

sursa : http://webcultura.ro

mai multe "Reflexii in Oglinda" gasiti la Sorin

Radu Beligan in "Lectia de violoncel"...

Luni seara am avut sansa de a ma emotiona privindu-l, ascultandu-l, admirandu-l pe Radu Beligan pe scena Teatrului Metropolis in "Lectia de viloncel" a Monei Radu (cadoul prietenului meu cu ocazia zilei de 8 Martie).
Ce as putea sa va spun?
Ca e minunat? Ca timbrul lui vocal a ramas nealterat? Ca vraja pe care o emana prin intermediul personajului pe care il interpreteaza, personaj atat de om, putin haios, putin intelept, putin crud, putin indragostit, a ramas intacta?
M-a tulburat grija celorlalti actori pentru el, o grija atat de dragastoasa, pentru ca Radu Beligan se misca foarte greu, in cea mai mare parte a piesei el jucand asezat...
Cu acelasi respect a salutat publicul care l-a ovatinat la sfarsit stand foarte drept in picioare...
Eu multe nu va pot spune, cuvintele mele sunt nepricepute...mergeti sa vedeti cu ochii vostri, mergeti sa-l vedeti!
Despre "Lectia de violoncel" o sa adaug cateva cuvinte de pe www.port.ro:
"După 20 de ani de căsnicie, Eva (Lamia Beligan) o fostă vedetă de film, trăieşte suspiciunea că soţul ei, politicianul George Popa (Radu Beligan), îi este infidel.Rănită profund în orgoliu, participă la un casting unde obţine un rol într-un film american, dar pentru interpretarea lui, ea trebuie să înveţe să cânte la violoncel doar în trei luni. În felul acesta, îl cunoaşte pe tânărul profesor Radu Manoliu (Marius Manole) care este însurat cu Gabi (Tania Popa/Rodica Ionescu) şi au doi copii.
Dacă la început profesorul de violoncel i se pare Evei dezagreabil, treptat se îndrăgosteşte de acesta, şi fără scrupule îl seduce, negândindu-se la consecinţele care nu întârzie să apară. Despre alegerea Evei, între rolul pe care şi-l doreşte cu disperare, bărbatul de care s-a îndrăgostit şi actualul soţ, veţi vedea în comedia "Lecţia de violoncel".
Nu mai e pentru nimeni o noutate ca pentru fiecare dintre noi viata este o lectie...depinde de noi pe ce instrument ne invatam lectia si cat de bine il facem sa sune...

Cu talent ne nastem prea putini dintre noi, asa ca nu ne ramane decat sa repetam...sa repetam...
)

Miercurea fara cuvinte - Fii mai caine!

Postare inscrisa la "Miercurea fara cuvinte"

Pink Mondays - Priceputa!

mai multe gasiti la karma police

“Imi pare rău”, “iartă-mă”, “te rog”...

“Ziua de mâine nu-i este asigurată nimănui, tânăr sau bătrân. Azi poate să fie ultima zi când îi vezi pe cei pe care-i iubeşti. De aceea, nu mai aştepta, fă-o azi, întrucât, dacă ziua de mâine nu va ajunge niciodată, în mod sigur vei regreta ziua când nu ţi-ai făcut timp pentru un surâs, o îmbrăţişare, un sărut, şi că ai fost prea ocupat ca să le conferi o ultimă dorinţă. Să-i menții pe cei pe care-i iubești aproape de tine, spune-le la ureche cât de multă nevoie ai de ei, iubește-i și tratează-i bine, ia-ți timp să le spui “îmi pare rău”, “iartă-mă”, “te rog” și toate cuvintele de dragoste pe care le știi.”

Gabriel García Márquez

Reflexii in Oglinda - Alexandra Kirievskaya

foto: Alexandra Kirievskaya

mai multe "Reflexii in Oglinda" gasiti la Sorin

Centura "florentina"...

.....sau centura de castitate este un articol de lenjerie desemnat sa impiedice actul sexual si posibila masturbare. Scopul centurii de castitate poate fi si acela de a proteja de viol sau tentatii.Legendele spun ca centurile de castitate erau folosite in timpul Cruciadelor, atunci cand cavalerii erau departe de tinerele lor sotii si ca femeile ar fi fost fortate sa poarte centura de castitate zi si noapte. Dar nu exista nici o dovada istorica a acestui fapt: de altfel centura de castitate este cunoscuta abia din secolul 15, la mai mult de 100 de ani de la ultima Cruciada.Ceea ce este mai putin cunoscut este ca centura de castitate a fost folosita ca mijloc anti-masturbare pentru copii intre anii 1700 si 1930.Se pare ca in Evul Mediu utilizarea centurii de castitate a fost foarte limitata, datorita limitarilor tehnologice ale epocii. Prima centura de castitate cunoscuta dateaza din anul 1400 si a fost utilizata in Florenta. De asemenea a fost descoperit in Austria scheletul unei tinere purtand o centura de castitate, datat in jurul anului 1600.La muzeul de Cluny din Paris sunt expuse doua centuri de castitate, una despre care se presupune ca a apartinut Catherinei de Medicis si cealalta Annei de Austria.Contrar credintelor populare principalul scop al centurii de castitate nu a fost acela de a impiedica femeile sa aiba activitate sexuala in lipsa sotilor, ci ca metoda anti-masturbare la copii. In perioada 1700-1930 masturbarea era considerata daunatoare. Multe reviste medicale din perioada respectiva descriu centurile de castitate ca mijloc de preventie al masturbarii la copii si adolescenti. Abia in 1930, cand masturbarea nu a mai fost considerata o problema de sanatate mentala, s-a renuntat la centurile de castitate.In zilele noastre centura de castitate este folosita ca joc in relatiile dintre parteneri, ca mijloc de control al comportamentului sexual in timpul preludiului, sau uneori ca mijloc de impiedicare a infidelitatii sau masturbarii, fiind vandute in magazine specializate.Desi nu exista statistici clare, se pare ca cele mai multe centuri de castitate vandute in Europa si SUA sunt pentru barbati si nu pentru femei.

sursa: www.psihosexologie.nlp.com.ro
foto: Alina Morar (Muzeul torturii San Marino)

M-am gandit sa re-postez acest articol tocmai pentru ca ne apropiem de ziua de 8 martie cand femeile sunt, teoretic si chiar practic, mai rasfatate ca de obicei...
Perioada cand femeile erau "rasfatate" cu acest obiect de "vestimentatie" chiar a existat...
Evident ca totul are legatura cu blamatul sex...
Sexul,dincolo de actul in sine, tine de educatie dar si de modul in care societatea il percepe...
Este drum lung de la centura de castitate la libertatea - transformata mai mult sau mai putin - in libertinaj in zilele noastre...sau poate ca drumul nu este chiar atat de lung :) 
Oricum, intotdeauna am fost de parere ca restrictiile nu te fac decat sa iti doresti ceea ce in mod normal poate nu ai face, gandi, experimenta...
Dar e posibil sa ma insel :)