Fiică a domnitorului cel Sfânt, Constantin Brâncoveanu, Domniţa Bălaşa stă ascunsă în spatele unui brâu înalt de blocuri cernite. Stă şi îşi spune povestea mistuitoarelor ei tristeţi - tăcută şi împietrită de durere.
Dârză ca toţi cei din neamul Brâncovenilor, Bălaşa continuă să ne privească de la înălţimea soclului ridicat de Karl Storck, singurul pământean în stare să-i surprindă resemnarea princiară a ochilor ei adânci şi nostalgici, de om născut parcă anume să sufere toată viaţa. Om demn şi integru. Om al mântuirii, ce va fi biruit într-un târziu şi teama, şi slăbiciunea de a nu avea dreptul să fie slab niciodată.
Rar întâlneşti o poveste mai amară şi mai plină de ciudăţenii ca cea a Bălaşei. Ceva s-a arătat a fi împotriva ei de la bun început - poate căsătoria impusă de părinţi, când nu avea nici 15 ani; poate insistenţa familiei de a pleca, încărcată cu giuvaere şi bani mulţi la Stambul, pentru a pregăti nunta fratelui său, cu fiica lui Antioh Cantemir. Oricum, semne de luare-aminte au fost, dar nimeni nu le-a luat în seamă: nici că o cometă a traversat cerul Valahiei trei nopţi la rând; nici că la nunta Bălaşei a fost adus un cocoş fript întreg, cu tot cu pene pe el, iar cineva dintre rudele mirilor s-a ascuns sub masă şi a început a cânta "cucuriguuuu", fără să ştie că asta însemna ghinion şi piază rea asupra familiei şi a celor prezenţi. Întâmplare sau nu, imediat după nuntă, fiica cea mare a lui Constantin Brâncoveanu, Stanca, s-a îmbolnăvit grav. În câteva ore, era deja în agonie, începând să aiureze că-l vede pe Brâncoveanu în lanţuri, pe drumul spre Stambul, în timp ce familia lui e decapitată rând pe rând. Nimeni nu a vrut să asculte sau să ia în seamă vedenia fetei. O săptămână mai târziu, în chiar Săptamâna Patimilor, Mustafa Aga, trimisul sultanului la Bucureşti, intra în Palatul Domnesc, cu eşarfa neagră a morţii în mână. Soarta lui Constantin Brancoveanu şi a familiei era pecetluită la modul cel mai tragic cu putinţă.
Aşa cum stă ascunsă între blocurile de pe cheiul Dâmboviţei, biserica Domniţa Bălaşa e frumoasă şi plină de nostalgii, ca o zi minunată de toamnă. O zi păstoasă şi bine pârguită. O zi de echilibru plenar, cu un soare galben ca mierea, ce se strecoară prin filtrul superbelor vitralii neoclasice, plasate chiar în punctul în care lumina răsare şi apune zi de zi. Nimic nu transpare din drama Domniţei, care se afla la Stambul, fără să ştie că tatăl şi fraţii ei erau la doar câteva străzi distanţă, torturaţi şi ucişi unul sub privirea celuilalt, în ordinea crescătoare a vârstei şi a rangului domnesc, într-o succesiune dramatică, apăsătoare şi fără de sfârşit.
A doua zi, va veni rândul ei să fie închisă cu lanţuri la picioare, în Ceauş Emini, temniţa femeilor, pentru a mărturisi ce comoară a mai ascuns, în afara celor 100 de pungi cu galbeni şi juvaere găsite asupra ei. Nu e greu de imaginat durerea Domniţei; uluiala şi neputinţa de a înţelege coşmarul prin care trecea. Într-un târziu, va fi aruncată în aceeaşi celulă şi mama ei, Doamna Marica, de la care va afla despre drumul durerii, făcut de Brâncoveni până la Stambul, aşa cum va afla întreaga oroare a decapitării fraţilor şi a iubitului ei tată. Până să treacă prin iatacurile Seraiului şi apoi să fie vândută ca roabă în Caucaz, Domniţa va mai trăi o ultimă umilinţă - aceea de a vedea pe fereastra temniţei, cum trupurile Brâncovenilor erau batjocorite cu huiduieli şi râsete, într-o sinistră procesiune purtată pe străzile Stambulului.
Eliberată într-un târziu din robie, va reveni la Bucureşti, dar fără ca liniştea să mai coboare vreodată asupra ei. Răul fusese deja făcut. Domniţa Bălaşa pierduse tot ce putea fi mai de preţ pentru ea: iubirea, inocenţa, duioşia şi, mai ales, încrederea în oameni. De acum, nimic nu o mai putea face fericită - nici renumele familiei, nici faptul că mama ei va reuşi cu mult zbucium să îngroape în pridvorul bisericii "Sf Gheorghe cel Nou", din Bucureşti, osemintele martirului domnitor. Domniţa îşi va căuta alinarea în singurătatea şi în liniştea paradisiacă a livezii din prundul Dâmboviţiei - un loc de grădină, cu flori şi stupi forfotind de albine; un loc pe care va ridica pentru sine un paraclis, iar pentru oameni, un spital şi un azil de bătrâni - toate pecetluite sub un blestem greu, ce va ajunge până spre zilele noastre. Blestem cumplit, ca nimeni să nu se atingă în vreun fel de zidurile Spitalului Brâncovenesc ori de biserica Domniţei, iar de nu va asculta aceasta şi va mişca din locul ei măcar o cărămidă, "să fie ucis cu tot neamul lui, grabnic şi nemilos, într-o zi de mare sărbătoare", ceea ce s-a şi întâmplat în 25 decembrie 1989, cu cei din familia Ceauşescu.
joi, 30 octombrie 2014
miercuri, 29 octombrie 2014
Berea românească de lux care făcea furori în Germania, Austria şi Ungaria
La berărie se făceau şi se desfăceau lucrurile în România epocii interbelice. Mărci de bere renumite au străbătut timpurile şi încă se caută secretul lor. Una dintre ele, cu o reţetă astăzi dispărută, a fascinat generaţii întregi de băutori, povestitori şi boemi din România, Germania, Ungaria sau Austria. Este vorba de o bere fabricată în Botoşaniul interbelic şi care se servea doar la „Calul Balan“ al Moldovei.
Botoşaniul sfârşitului de secol XIX şi început de secol XX, era un adevărat hub economic al Moldovei. Plin cu târgoveţi, bancheri, negustori şi meştesugari, armeni, evrei şi români târgul ajunsese la o dezvoltare economică care îl plasa în primele patru urbe ale ţării.
Pe strada principală, plină de case ridicate de meşteri austrieci sau vienezi la comanda bogaţilor nesgustori evrei sau armeni, se aflau cel puţin începând cu anul 1900, magazine de lux, librării, alimentare cu produse exotice, târguri de maşini (o raritate la acea vreme) şi bineînţeles hoteluri şi restaurante de lux. ”Botoşaniul începutului de secol XX, era foarte prosper.
Negustorii armeni, evrei sau români, alături de familiile boiereşti de viţă veche care trăiau aici, au ridicat un oraş situat la standarde europene. Şi vorbim aici de clădiri cu arhitectură deosebită, magazine aprovizionate cu produse de lux.”, spune istoricul Gheorghe Median. Totodată oraşul oferea pe bandă rulantă genii şi oameni de cultură de referinţă, precum Mihai Eminescu în secolul al XIX lea, George Enescu, Octav Onicescu, Grigore Antipa sau Nicolae Iorga. Locul de întâlnire favorit atât al boierilor, al negustorilor, ziariştilor dar şi al oamenilor de cultură rămâneau însă restaurantele şi berăriile.
O marcă de bere din Botoşani a reuşit însă să devină un brand de lux al târgului. Este vorba despre berea de lux numită simplu ”Cişmea”. Produsă în fabrica de bere cu acelaşi nume, situată la începutul secolului XX pe Calea Naţională a Botoşaniului, berea ”Cişmea” devenise o delicatesă. Cel care îi crease reţeta era un bogat negustor evreu, Leon Spodheim.
Umblase mult prin Germania, acolo unde îşi făcuse numeroase legături economice. În patria berii, a studiat mai multe reţete. Acelaşi lucru l-a făcut şi în Austria. A venit înapoi la Botoşani şi împreună cu reţetele locale a făcut o bere de senzaţie. ”Leon Spodheim, a fost un reprezentat de elită al comunităţii evreieşti. Avea multe contacte în străinătate. A reuşit o reţetă deosebită. Bineînţeles i-a păstrat secretul. Se putea spune că era o combinaţie între berea germană, puţin din cea englezească şi care avea bineînţeles şi ceva balcanic. Gustul era atât de deosebit, din câte spun contemporanii, că Spodheim nici nu s-a chinuit să îi găsească un nume pompos. I-a spus simplu, cum se numea şi fabrica ”Cişmea”, povestea într-un interviu din anul 2006, regretatul specialist în istoria Botoşaniului, istoricul Ionel Bejenaru.
Autor: Cosmin Zamfirache
sursa: www.historia.ro
luni, 27 octombrie 2014
duminică, 26 octombrie 2014
Trista poveste a Domnitei Balasa, printesa marilor patimiri brancovene
Am simtit nevoia unei continuari a postarii de vineri si asta pentru ca povestea acestei biserici merita sa fie cunoscuta ca sa-i fie mai bine inteleasa existenta si poate chiar si rezistenta.
(fragment)
Statuia Domniţei Bălaşa, realizată de Karl Storck (detaliu)
(fragment)
sursa:www.formula-as.ro
joi, 23 octombrie 2014
miercuri, 22 octombrie 2014
Orice...
Orice defectiune sufleteasca
poate fi reparata- striga duhovnicul;
Orice anvelopa poate fi facuta sa nu mai rasufle - spuse vulcanizatorul; Orice ogor batut de grindina poate fi reisamantat - spuse fermierul;
Pot face din Orice cel putin un ce- -spuse decis reconditionerul;
Vacile sunt un bun teren de investitie- spuse bancherul veterinar Si toti, in afara de primul, aveau perfecta dreptate...
Lucian Avramescu
Orice anvelopa poate fi facuta sa nu mai rasufle - spuse vulcanizatorul; Orice ogor batut de grindina poate fi reisamantat - spuse fermierul;
Pot face din Orice cel putin un ce- -spuse decis reconditionerul;
Vacile sunt un bun teren de investitie- spuse bancherul veterinar Si toti, in afara de primul, aveau perfecta dreptate...
Lucian Avramescu
marți, 21 octombrie 2014
"Femeile iubesc uneori imperfecţiunile..."
"Îmi dau foarte bine seama că o femeie poate gusta un dans cu un partener
imperfect, dacă acesta nu e cu desăvârşire un imbecil.
Stângăciile, ca
şi timiditatea, au un farmec discret prin surprizele care le provoacă,
prin panica naivă care o răspândesc. Femeile iubesc uneori
imperfecţiunile acestea atât de calde..."
Mircea Eliade - Nunta in cer
luni, 20 octombrie 2014
Cea mai emoționantă și mai controversată poveste de dragostea din lumea artei contemporane.
Este prima poveste de iubire expusă, în timp real, consumatorilor de artă. O poveste devorată de public (și devorată public!) în muzee și galerii de artă, de la extazul îndrăgostirii la agonia unei despărțiri marcate prin parcurgerea pe jos a Marelui Zid Chinezesc și copleșitoarele secunde de revedere după mai bine două decenii de neuitare.
30 noiembrie 1976: artista Marina Abramovic, și-a întâlnit marea dragoste: artistul german Ulay.
“Am fost invitată la televiziunea din Amsterdam în cadrul unui program despre body art. Am fost printre primele femei din Europa de Est care au făcut body art, așa că, într-un fel, eram privită ca prima femeie care a călătorit pe Lună. Am ajuns acolo de ziua mea și îmi amintesc foarte bine că bunica mea mi-a spus odată că tot ceea ce primești de ziua ta este important. Este ca destinul. Iar prima persoană pe care am întâlnit-o a fost Ulay. În aceeași seară ne-am îndrăgostit cu adevărat. A fost cu adevărat o etapă foarte importantă din viața mea. Care a durat 12 ani.”
Din acel an Marina și Ulay au început să lucreze împreună, comportându-se asemeni unei “ființe cu două capete”, îmbrăcându-se la fel și împrumutând gesturile celuilalt, într-o încercare de contopire totală.
În 1976, în cadrul Bienalei de la Veneția au pus în scenă primul lor spectacol public – Relation in Space – cei doi artiști, alergând goi unul spre celălalt, ciocnindu-se cu viteză din ce în ce în ce mai mare, timp de o oră.
Un an mai târziu, a urmat Relation in Time:
“Am dorit să încep totul fără prezența publicului. Așa că ne-am legat părul și am stat spate în spate, timp de 16 ore, doar noi și personalul galeriei, iar la fiecare oră, am făcut câte trei minute de înregistrări video și fotografii. După 16 ore, când eram foarte aproape de epuizarea totală, publicul a fost invitat să intre. Am vrut să aflăm cum putem folosi energia publicului pentru a ne forța limitele. Așadar, întregul art artistic a durat 17 ore.”
Și, în același an, Relations in Movement:
“Am cumpărat un autobuz de la poliția franceză. Am trăit în acel autobuz, iar atunci când nu aveam spectacole, mergem să petrecem perioade lungi de timp în natură. Am folosit acel autobuz în 1977, în cadrul Bienalei din Paris, în fața muzeului: în timp ce Ulay conducea în cercuri, eu, printr-un megafon, strigam numărul de cercuri parcurse. Am vrut să aflăm cine va ceda mai întâi: noi sau mașina. După 16 ore, motorul autobuzului a cedat.”
Și, tot în 1977, în cadrul unui festival organizat de Muzeul din Bologna, Imponderabilia: “Am decis să reconstruim intrarea principală și ne-am așezat în prag, complet dezbrăcați, astfel încât publicul venit să vadă spectacolul să fie nevoit să aleagă de care dintre noi se va șterge cu fața. Intenționam să stăm așa pentru șase ore, însă, după trei ore, a venit poliția și ne-a cerut actele. Pe care, firesc, nu le aveam”.
Au urmat o mulțime de alte acte artistice. Dar, când o relație arde cu o asemenea intensitate, ea mistuie și se mistuie…
În 1988, după o perioadă tensionată, Marina și Ulay au decis să se despartă prin intermediul unei călătorii inițiatice: fiecare dintre ei a pornit de la un capăt opus al Marelui Zid Chinezesc – văzut nu doar ca un zid de apărare, ci “mai mult ca o structură metafizică, o replică a Căii Lactee pe Pământ” – pentru a se întâlni, după aproape trei luni de mers pe jos, la mijlocul acestuia. Și a-și lua rămas bun. Și, pentru că viața se dovedește mereu ironică: cei doi plănuiseră această călătorie cu mult timp în urmă. Și, în planul inițial, întâlnirea lor trebuia să se finalizeze printr-o cerere în căsătorie. Însă, în cei opt ani în care au trebuit să aștepte pentru ca guvernul chinez să le aprobe cererea, iubirea lor nu a mai avut răbdare să aștepte.
“Acea călătorie a devenit în totalitate o experiență personală. Ulay a pornit din Deșertul Gobi, iar eu de la Marea Galbenă. După ce fiecare dintre noi a mers 2500 de kilometri, ne-am întâlnit la mijloc pentru a ne spune rămas bun”.
În martie 2010, Muzeul de Artă Modernă din New York avea să organizeze The artist is present, o expoziție retrospectivă a carierei Marinei Abramovic. Și, pentru ca spațiul celor cinci încăperi care i-au fost puse la dispoziție să nu fie doar o rememorare prin poze, obiecte și elemente multimedia, Marina s-a expus și pe sine, șezând pe unul dintre cele două scaune așezate la capetele unei mese, cu scopul de a dărui câte o privire fiecărei persoane care s-ar fi așezat în fața ei.
Și, la un moment dat, pe acel scaun gol, fără ca nimeni să o fi anunțat în prealabil, s-a așezat Ulay. S-au revăzut astfel pentru prima dată după 22 de ani în care nu se mai întâlniseră deloc.
sursa: http://webcultura.ro
joi, 16 octombrie 2014
miercuri, 15 octombrie 2014
Kopi Luwak, istoria celei mai scumpe cafele din lume
Culeasă bob cu bob din excrementele unui animal nocturn asemănător zibetei din Indonezia, kopi luwak (cafeaua pisicii sau cafeaua din excremente) a cunoscut o ascensiune demnă de un star de cinema american. Cel care a pus-o pe hartă a fost englezul expert în cafea, Tony Wild. Acesta a citit o notiţă apărută în „National Geographic Magazine”, în 1981, şi aşa a început totul.
Zece ani mai târziu, în 1991, ca manager al departamentului de cafea de la Taylors of Harrogate, Tony Wild a fost prima persoană care a importat kopi luwak în Vest – un singur kilogram. „Nu l-am vândut prin intermediul companiei, crezând, poate cu naivitate, că această cafea ale cărei origini sunt în fundul unui animal indonezian va fi un subiect interesant doar pentru ziarele locale şi radioul din Yorkshire, unde compania îşi avea sediul”, declara acesta.
Avea să fie însă mult mai mult de-atât. Cafeaua a stârnit interesul posturilor naţionale de ştiri, televiziunilor şi radiourilor care s-au întrecut în a relata subiectul. Kopi luwak era pus pe hartă împreună cu descoperitorul ei occidental. Câteva decenii mai târziu, acesta îşi mărturisea în „The Guardian” regretul de a fi făcut acest pas: „Sunt astăzi în situaţia de a lansa o campanie împotriva industriei pe care am creat-o!”.
Motivele pentru care Wild a luat această decizie sunt bine argumentate, dar să vedem mai întâi ce face această cafea atât de specială...
Animalele, ţinute în cuşti şi puse să „producă” zeci de tone de cafea pe an
Cafeaua indoneziană kopi luwak este obţinută din colectarea căcărezelor unui animal sălbatic, nocturn şi solitar, de genul dihorului, care înghite boabe de pe plantaţiile de cafea pentru a avea o digestie mai bună. Cum boabele nu pot fi digerate, ele sunt eliminate împreună cu materiile fecale care sunt culese apoi de fermieri. Spălate şi curăţate, se pare că au o aromă unică, dată de trecerea prin sistemul digestiv al luwak-ului şi prin intestinul gros, unde se află glandele cu care acesta îşi marchează teritoriul. „Provenind de la un animal sălbatic, greu de colectat, de o calitate variabilă, acest tip de cafea nu poate fi viabilă din punct de vedere comercial, ci doar o curiozitate în materie de cafea”, susţine Wild.
Astăzi însă este imposibil să determini cafeaua originală decât dacă urmăreşti tu noaptea un luwak. Animalele sunt ţinute acum în cuşti şi puse să „producă” zeci şi chiar sute de tone pe an. Nu doar fermierii indonezieni o produc (un singur fermier putând să obţină 7.000 de kilograme de cafea de la 240 de animale ţinute în cuşcă), dar şi cei din India, Vietnam şi China. Este inutil să spunem că aceste animale sunt forţate să înghită cafeaua, uneori sunt hrănite cu forţa, pentru a fi silite să dea un randament mai bun, crescând, desigur, conturile producătorilor. Apelul lui Wild nu se adresează doar producătorilor, ci şi cumpărătorilor, întrucât kopi luwak a devenit un indicator de status social. Piaţa de desfacere se extinde pe zi ce trece şi cererea măreşte numărul crescătoriilor (Wild le numeşte închisori) în care sunt ţinute civetele.
Preţul unui kilogram de cafea variază între 200 şi 400 de dolari SUA, uneori chiar mai mult, cafeaua fiind cea mai scumpă din lume. De vreo 20 de ani, acest tip de cafea a devenit ultima modă în materie, aspiraţia oricărui retailer, subiect de ştiri la CNN, de bârfă la Oprah, ba chiar şi obiect de recuzită în filmul „The Bucket List”, a cărui distribuţie îi include pe nu mai puţini celebri Jack Nicholson şi Morgan Freeman.
Autor: Daniela Şerb
sursa: http://www.historia.ro
luni, 13 octombrie 2014
Jurjac...
O sa postez acum o scurta povestioara care imi aminteste de o carte citita in copilarie...
Mi-a fost draga atmosfera acelei carti....mi-ar fi placut sa fiu acolo si sa ascult....
Casa miroase frumos a mere şi a busuioc. E linişte.Se aude doar tic‐tacul ceasului de perete.Deodată uşițele se deschid şi un cuc ,cât o alună, iese grăbit să‐şi spună poezia:
‐Cu‐cu, cu‐cu, cu‐cu, cu‐cu.
Copilul cu ochi mari şi limpezi stă cu privirea țintă la ceas şi numără concentrat: ‐Una, două, trei, patru…
Cu‐cu, cu‐cu, eu mă duc la lucru…
Jurjac, puiule, unde eşti?Unde te‐ai ascuns? Vino să mănânci !
Îmbrăcat cu cămaşă albă şi cu pantaloni albaştri de catifea , copilul aleargă tropăind mărunțel spre vocea care‐l cheamă, cântând încetişor acelaşi refren despre cuc.
Mama, râzând înveselită în vreme ce‐i dă să mănance,îi răspunde jucăuş cu alte versuri:
‐“Cucule cu pană sură/Cuc !/ Cucule cu pană sură/Cuc !/ Cu‐cu…
Ce tot cânți la noi pe şură…/” .
‐Mamă, ce mult mi‐ar plăcea să învăț să cânt! Ştii,aşa cum cântă păsările şi cum cânți tu.Dar şi mai mult mi‐ar plăcea să cânt cum cânta un moş la târg. Ținea în mâini ceva,nu ştiu cum să‐ți spun , ceva ca o pară, şi cânta aşa de frumos, ca toată lumea se oprea!Tata mi‐a spus că e o vioară.
Mamă…mamă ! Mă auzi ?Vreau şi eu o vioară…
Cum mama era deja în altă odaie prinsă de treburi, Jurjac luă o scandurică , legă trei fire de ață de ea şi ,cu un bețişor în loc de arcuş, începu să‐l imite pe bătrânul de la târg...
…Apoi făcu un țambal şi‐un nai şi, cu mica orchestră pregătită, porni să cânte cântecele auzite.Tatăl intră în casă tocmai atunci şi, zâmbind ,îi spuse:
‐Mai voinicule, îți place să cânți ? O să‐ți ia tata o vioară… Chiar mâine ți‐o aduc.
Fericit , Jurjac, nu reuşi să adoarmă până târziu , atât era de emoționat.Visa cu ochii deschişi şi i se părea că atinge cu degetele corzile unei viori cu totul şi cu totul din aur…
...A doua zi , Jurjac nu se dezlipi de la poartă până când nu sosi tatăl său.Cu băiatul în brațe, tatăl se aşeză pe un scaun în bucătărie.Îşi desfăcu geanta cea mare , scoase mai multe pachete învelite în hârtie maronie şi , la urmă ,cu gesturi delicate, o vioară. Jurjac privea uimit la bucățica aceea din lemn cafeniu şi aşa de lucios , că‐i alunecară palmele când încercă s‐o apuce....
Atunci făcu ceea ce văzuse la bătrânul din târg: o sprijini sub bărbie şi, ținând în mâna dreaptă arcuşul, încercă să‐şi plimbe degetele pe cele trei strune şi să mişte în acelaşi timp arcuşul.Vioara însă, în locul sunetelor vrăjite ,scoase un scârțâit jalnic, care numai a cântec nu semăna. Copilul, neînțelegând ce se întâmplă depărtă vioara de sine şi‐o privi cu atenție.
Deodată se făcu roşu la față şi cu priviri înflăcărate începu să strige:
‐Asta nu‐i adevărată !Asta nu-i o vioară adevărată, e o jucărie ! M‐ați mințit!
Şi, până să apuce părinții să facă vreun gest, se îndreptă spre cămin şi, cu un gest hotărât o aruncă în foc…
După puțină vreme tatăl său îi aduse o vioară adevărată la care micul Jurjac începu deîndată să cânte. Aşa începe povestea celui mai de seamă compozitor al neamului românesc ,
muzicianul George Enescu.
Si tot el a adus cantecul
ciocirliei in salile elegante de spectacol pentru ca a iubit de mic
copil natura simpla in mijlocul careia a trait si nu a uitat ritmurile
populare...atat de ale noastre...
textul si fotografiile apartin http://www.lalinguasalvata.com/lingua/14-Romeno
autor:
prof. Mirela Corina Chindea
Mi-a fost draga atmosfera acelei carti....mi-ar fi placut sa fiu acolo si sa ascult....
Casa miroase frumos a mere şi a busuioc. E linişte.Se aude doar tic‐tacul ceasului de perete.Deodată uşițele se deschid şi un cuc ,cât o alună, iese grăbit să‐şi spună poezia:
‐Cu‐cu, cu‐cu, cu‐cu, cu‐cu.
Copilul cu ochi mari şi limpezi stă cu privirea țintă la ceas şi numără concentrat: ‐Una, două, trei, patru…
Cu‐cu, cu‐cu, eu mă duc la lucru…
Jurjac, puiule, unde eşti?Unde te‐ai ascuns? Vino să mănânci !
Îmbrăcat cu cămaşă albă şi cu pantaloni albaştri de catifea , copilul aleargă tropăind mărunțel spre vocea care‐l cheamă, cântând încetişor acelaşi refren despre cuc.
Mama, râzând înveselită în vreme ce‐i dă să mănance,îi răspunde jucăuş cu alte versuri:
‐“Cucule cu pană sură/Cuc !/ Cucule cu pană sură/Cuc !/ Cu‐cu…
Ce tot cânți la noi pe şură…/” .
‐Mamă, ce mult mi‐ar plăcea să învăț să cânt! Ştii,aşa cum cântă păsările şi cum cânți tu.Dar şi mai mult mi‐ar plăcea să cânt cum cânta un moş la târg. Ținea în mâini ceva,nu ştiu cum să‐ți spun , ceva ca o pară, şi cânta aşa de frumos, ca toată lumea se oprea!Tata mi‐a spus că e o vioară.
Mamă…mamă ! Mă auzi ?Vreau şi eu o vioară…
Cum mama era deja în altă odaie prinsă de treburi, Jurjac luă o scandurică , legă trei fire de ață de ea şi ,cu un bețişor în loc de arcuş, începu să‐l imite pe bătrânul de la târg...
…Apoi făcu un țambal şi‐un nai şi, cu mica orchestră pregătită, porni să cânte cântecele auzite.Tatăl intră în casă tocmai atunci şi, zâmbind ,îi spuse:
‐Mai voinicule, îți place să cânți ? O să‐ți ia tata o vioară… Chiar mâine ți‐o aduc.
Fericit , Jurjac, nu reuşi să adoarmă până târziu , atât era de emoționat.Visa cu ochii deschişi şi i se părea că atinge cu degetele corzile unei viori cu totul şi cu totul din aur…
...A doua zi , Jurjac nu se dezlipi de la poartă până când nu sosi tatăl său.Cu băiatul în brațe, tatăl se aşeză pe un scaun în bucătărie.Îşi desfăcu geanta cea mare , scoase mai multe pachete învelite în hârtie maronie şi , la urmă ,cu gesturi delicate, o vioară. Jurjac privea uimit la bucățica aceea din lemn cafeniu şi aşa de lucios , că‐i alunecară palmele când încercă s‐o apuce....
Atunci făcu ceea ce văzuse la bătrânul din târg: o sprijini sub bărbie şi, ținând în mâna dreaptă arcuşul, încercă să‐şi plimbe degetele pe cele trei strune şi să mişte în acelaşi timp arcuşul.Vioara însă, în locul sunetelor vrăjite ,scoase un scârțâit jalnic, care numai a cântec nu semăna. Copilul, neînțelegând ce se întâmplă depărtă vioara de sine şi‐o privi cu atenție.
Deodată se făcu roşu la față şi cu priviri înflăcărate începu să strige:
‐Asta nu‐i adevărată !Asta nu-i o vioară adevărată, e o jucărie ! M‐ați mințit!
Şi, până să apuce părinții să facă vreun gest, se îndreptă spre cămin şi, cu un gest hotărât o aruncă în foc…
După puțină vreme tatăl său îi aduse o vioară adevărată la care micul Jurjac începu deîndată să cânte. Aşa începe povestea celui mai de seamă compozitor al neamului românesc ,
muzicianul George Enescu.
textul si fotografiile apartin http://www.lalinguasalvata.com/lingua/14-Romeno
autor:
prof. Mirela Corina Chindea
duminică, 12 octombrie 2014
Topul celor mai scumpe strazi din lume: tu unde ai alege sa te plimbi sau sa iti faci cumparaturile?
Fie ca este vorba despre plaje cu nisip alb, priveliste spectaculoasa in preajma valurilor sau deasupra muntilor, boutique-uri faimoase, shopping de lux sau cine fastuoase, aceste strazi le inglobeaza pe toate. Resedinte ale celor mai influenti oameni din lume, constructiile acestor strazi gazduiesc cele mai scumpe magazine de pe planeta, potrivit The Richest.
10. Situata in cartierul Champs-Elysees din Paris, Avenue Montaigne are o reputatie aparte: aici se plimba numai oameni influenti. Aceasta strada
pariziana a devenit cunoscuta in secolul al XIX-lea imediat dupa faimosul bal de la Mabille. Astazi gazduieste cele mai mari case de moda, Dior, Chanel, Louis Vuitton si Ralph Lauren, iar pretul per metru patrat este de 26,000 de dolari.
9. Fifth Avenue din Manhattan, New York a fost mereu clasata ca fiind una dintre cele mai scumpe strazi din lume in ultimii ani. Aici se afla numeroase magazine ale designerilor, precum Saks Fifth Avenue, Bergdorf-Goodman, Louis Vuitton si Prada precum si casele de bijuterii Bulgari si Tiffany si Company. Muzeul Mile aflat pe aceasta strada are una dintre cele mai opulente vile din tot orasul New York. Multe dintre fostele resedinte au devenit muzee - precum The Met sau muzeul Guggenheim. Aici se afla si sediul central al Rockefeller Center si Empire State Building. Pretul mediu este 28,000 de dolari pentru un metru patrat.
8. Ostozhenka, Moscova, destul de obscura in comparatie cu celelalte doua strazi mentionate, aceasta este cunoscuta drept Mila de Aur a Moscovei, denumire atribuita in anii 1990 de cand Ostozhenka a devenit un "cuib" al activitati financiare, cu apartamente luxoase ridicate aici si cu birouri
construite de-a lungul strazii. Find "gazda" multor magazine, boutique-uri si resedinte ale celor mai influenti oameni din Rusia, nu e de mirare ca are un pret mediu de pornire de 29,000 de dolari pentru fiecare metru patrat.
7. Dealul Romazzino si toata zona care il inconjoara a fost locul perfect pentru imobiliare inca din 1961, cand dezvoltarea zonei a fost grabita si de consortiul de companii condus de magnatul britanic Aga Khan IV. Totusi, locul a ajuns pe prima pagina a stirilor in 2012 cand miliardarul italian Carlo de Benedetti si-a vandut vila Rocky Ram pentru 110 milioane de dolari. Mai multe celebritati si oameni de afaceri au fost atrasi aici de hotelurile luxoase, precum Cala di Volpe si Romazzino precum si de plajele cu nisip alb si cluburile exclusiviste de iachturi. Acest paradis de pe coasta Sardiniei are un pret mediu de pornire de 32,900 pentru un metru patrat.
6. Chemin de Ruth, cu o priveliste spectaculoasa spre Lacul Geneva si Alpii Elvetieni si cu un standard ridicat de viata, este usor sa ne dam seama de ce preturile resedintelor de pe Chemin de Ruth sunt atat de mari - 37,000 de dolari pentru un metru patrat. Multe dintre vilele din Cologny, Geneva au gradini sculptate, piscine enorme si fatade arhitecturale superbe. Cinci proprietati de pe aceasta strada s-au vandut cu mai mult de 13,1 milioane de dolari intre 2008 si 2010, in timp ce pretul record a fost de 36 de milioane de dolari.
5. Dealul Paterson, aceast paradis rezidential este cunoscut in Singapore drept Strada Miliardarilor si a avut cresteri masive de pret in ultimul an datorita fluctuatiilor financiare. Localizata in Districtul 9, unul exclusivist si respectat, Dealul Paterson este aproape de lantul de magazine Orchard Road, o zona plina de magazine ale caselor de moda si a restaurantelor cu stele Michelin. Cel mai scump ansamblu de apartamente de aici este stilatul si elegantul Marq, care are o piscina privata cu vedere deasupra orasului pentru fiecare apartament in parte precum si un design interior realizat de Hermes. Cofondatorul Facebook, Eduardo Saverin, traieste aici, asa ca nu ne miram de ce pretul de pornire pentru un metru patrat este 42.500 de dolari.
4. Cap Ferrat este cea mai scumpa locatie non-urbana din lume, cu preturi care depasesc 79,000 de dolari metrul patrat. Localizata de-a lungul Coastei de Azur, Cap Ferrat a fost la un moment dat resedinta Regelui Leopold al
II-lea al Belgiei, dar acum este intesata cu vile si hoteluri impunatoare, precum superbul Grand Hotel du Cap-Ferrat. Bulevardul General de Gaulle in mod particular are cele mai mari preturi, cu vederea sa panoramica asupra Marii Mediteraneene. Aceasta zona a fost vanata de celebritati si magnati, Brad Pitt si Angelina Jolie au o vila aici, la fel si cofondatorul Microsoft, Paul Allen.
3. Monaco, resedinta Grand Prix-ului Formula 1 si a concursului de vase maritime, este locul de joaca pentru elita Europei. Preturile proprietatilor sunt exclusiviste, mai ales pe Strada Printesa Grace care e situata de-a lungul coastei. La apogeul lor, preturile atingeau 135,000 de dolari pe metru patrat, astazi, totusi au ajuns la un nivel de 86,000 de dolari. Andreea Bocelli, Roger Moore, Lewis Hamilton si Helena Christensen au resedinte aici.
2. Kensington Palace Gardens, acest bulevard luxos este privit ca fiind cea mai exclusivista adresa din Londra, cu locatari precum William si Kate, ducele si ducesa de Cambridge. Nu este greu sa ne dam seama de ce este atat de scumpa. Preturile pentru aceasta strada, in medie pornesc de la 107,000 de dolari pentru fiecare metru patrat. Multe ambasade sunt localizate aici, precum si resedinta magnatului din industria otelului, Lakshmi Mittal, la un moment al saselea cel mai bogat om din lume, precum si resedinta oligarhului rus Roman Abramovich.
1. Pollock’s Path, The Peak, cea mai scumpa strada din lume - cu vedere panoramica asupra Portului Victoria, insulei Hong Kong si a intregului oras - a fost locul de petrecere pentru cei mai influenti oameni. Noile proiecte dezvoltate aici, luxoase si impunatoare, au ridicat preturile, iar in 2011 toate recordurile au fost depasite in Hong Kong cand apartamentul nr. 10 a fost
vandut cu 103 milioane de dolari. Aceste trenduri par sa continue in timp ce dezvoltarea orasului este mult mai dificila din cauza lipsei de spatiu, asa ca preturile mai mult ca sigur vor depasi valoarea de 120,000 de dolari pentru fiecare metru patrat.
sursa: http://www.wall-street.ro
joi, 9 octombrie 2014
Reflexii in Oglinda - "Iarta-ma daca nu te pot iubi...."
Mi-ai spus o data ca
doua iubiri mici
nu fac una mare.
Ele nu se însumeaza
ci din contra se pierd.
De atunci mi-e mereu frica
sa iubesc putin, mic, înghesuit.
Aspir spre grandoare.
Sa iubesc o iubire mare.
Iarta-ma daca nu te pot iubi.
versuri: Delia Oprea
mai multe gasiti la SorinN
doua iubiri mici
nu fac una mare.
Ele nu se însumeaza
ci din contra se pierd.
De atunci mi-e mereu frica
sa iubesc putin, mic, înghesuit.
Aspir spre grandoare.
Sa iubesc o iubire mare.
Iarta-ma daca nu te pot iubi.
versuri: Delia Oprea
mai multe gasiti la SorinN
miercuri, 8 octombrie 2014
Vulturul Ilie - mascota aerodromului de la Buzău
Zilele trecute am primit de la Rudolph Aspirant un link catre un articol foarte interesant, ca parte dintr-un comentariu la unul dintre articolele mele.
Va las si pe voi sa-l cititi...
În anul 1994, ziua de 20 iulie, Sfântul Ilie, ziua tradiţională Aviaţiei Române, a căzut chiar într-o miercuri, ziua când aviatorii veterani din Galaţi se întâlnesc, tot prin tradiţie, la clubul lor. În această zi, în depănarea amintirilor din vremurile bune ale tinereţii şi zborulilor lor, a venit vorba, firesc, şi despre Vulturul Ilie - mascota aviatorilor de la Buzău.
De obicei, aviatorii se feresc de vulturi, şi în general de orice pasăre care ar putea să le perturbe zborul. Dar pe Ilie... nu l-au întâlnit în cer, ci - culmea - pe pământ. Pentru că Ilie, vulturul, era şi el pământean, ca toţi pământenii... Mergea pe stradă, prin piaţă, prin restaurante, prin gară, pe aerodrom, se amesteca cu trecătorii, era un obişnuit al locului. O apariţie ciudată. Oamenii îl ocroteau, îl hrăneau. Era... de-al lor.
Era un vultur mare, cam de statura unui om, spun cei care l-au cunoscut. Venise, nu se ştie de unde, şi se pripăşise la frizeria din spatele gării. Se familiarizase cu aerodromul, cu avioanele, cu aviatorii, îi cunoştea pe cei care îi dădeau de mâncare. Ştia, chiar, când vine la aterizare avionul prietenului său şi îi ieşea în întâmpinare. Mai ştia, de asemenea, când sosea acceleratul de Bucureşti. Venea pe peronul gării şi se posta chiar în dreptul vagonului restaurant, pentru că... mai avea acolo un prieten, chelnerul care-i arunca întotdeauna ceva de mâncare. Lumea era obişnuită cu el, şi el cu lumea.
Până într-o zi, când a apărut pe peron un neamţ cu un câine lup. Câinele s-a repezit la vultur, vulturul a dat din aripi, s-a apărat şi până la urmă i-a spart câinelui ţeasta cu ciocul. Era să-l omoare şi pe neamţ, ce-a fost acolo, panaramă mare... În această încăierare pe viaţă şi pe moarte, neamţul a scos pistolul şi l-a împuşcat...
Nimeni nu ştia de unde a venit. Aviatorii îi spuneu Ilie, fiindcă Ilie este patronul aviaţiei, cel care s-a suit la cer cu un car de foc...
Aşa a murit Vultulul Ilie, victimă a unui glonte pătimaş, într-una din zilele războiului, în gara din Buzău, fără ca prietenii lui, aviatorii, să-i poată sări în ajutor (după relatarea adj. av.(r) Mihai Guneş din Galaţi).
autor: Violeta IONESCU
sursa:http://www.aviatori.ro
Va las si pe voi sa-l cititi...
În anul 1994, ziua de 20 iulie, Sfântul Ilie, ziua tradiţională Aviaţiei Române, a căzut chiar într-o miercuri, ziua când aviatorii veterani din Galaţi se întâlnesc, tot prin tradiţie, la clubul lor. În această zi, în depănarea amintirilor din vremurile bune ale tinereţii şi zborulilor lor, a venit vorba, firesc, şi despre Vulturul Ilie - mascota aviatorilor de la Buzău.
De obicei, aviatorii se feresc de vulturi, şi în general de orice pasăre care ar putea să le perturbe zborul. Dar pe Ilie... nu l-au întâlnit în cer, ci - culmea - pe pământ. Pentru că Ilie, vulturul, era şi el pământean, ca toţi pământenii... Mergea pe stradă, prin piaţă, prin restaurante, prin gară, pe aerodrom, se amesteca cu trecătorii, era un obişnuit al locului. O apariţie ciudată. Oamenii îl ocroteau, îl hrăneau. Era... de-al lor.
Era un vultur mare, cam de statura unui om, spun cei care l-au cunoscut. Venise, nu se ştie de unde, şi se pripăşise la frizeria din spatele gării. Se familiarizase cu aerodromul, cu avioanele, cu aviatorii, îi cunoştea pe cei care îi dădeau de mâncare. Ştia, chiar, când vine la aterizare avionul prietenului său şi îi ieşea în întâmpinare. Mai ştia, de asemenea, când sosea acceleratul de Bucureşti. Venea pe peronul gării şi se posta chiar în dreptul vagonului restaurant, pentru că... mai avea acolo un prieten, chelnerul care-i arunca întotdeauna ceva de mâncare. Lumea era obişnuită cu el, şi el cu lumea.
Până într-o zi, când a apărut pe peron un neamţ cu un câine lup. Câinele s-a repezit la vultur, vulturul a dat din aripi, s-a apărat şi până la urmă i-a spart câinelui ţeasta cu ciocul. Era să-l omoare şi pe neamţ, ce-a fost acolo, panaramă mare... În această încăierare pe viaţă şi pe moarte, neamţul a scos pistolul şi l-a împuşcat...
Nimeni nu ştia de unde a venit. Aviatorii îi spuneu Ilie, fiindcă Ilie este patronul aviaţiei, cel care s-a suit la cer cu un car de foc...
Aşa a murit Vultulul Ilie, victimă a unui glonte pătimaş, într-una din zilele războiului, în gara din Buzău, fără ca prietenii lui, aviatorii, să-i poată sări în ajutor (după relatarea adj. av.(r) Mihai Guneş din Galaţi).
autor: Violeta IONESCU
sursa:http://www.aviatori.ro
marți, 7 octombrie 2014
Un porc sălbatic a furat 18 beri, s-a îmbătat şi a intrat în conflict cu o vacă
Un porc sălbatic a dat recent un adevărat spectacol într-un camping din Australia: animalul dat iama în proviziile excursionştilor, a băut vreo 18 beri, a devenit agresiv şi a intrat în conflict cu alt animal. Autorităţile din Australia au avertizat excursioniştii să îşi pună în siguranţă proviziile de mâncare şi băutură, pentru a evita incidente de acest fel.
Descris de privitori, spectacolul pare să fi fost mai curând amuzant: porcul a furat 3 baxuri a câte 6 cutii cu bere şi a fost văzut bând din acestea; a răvăşit apoi pungile cu gunoaie din camping, căutând mâncare, după care, sub efectul alcoolului, a devenit agitat şi a intrat în conflict cu o vacă: unii dintre excursionişti au declarat că au văzut cum vaca l-a alergat pe porc în jurul unei maşini.
Ulterior, porcul a fost văzut zăcând sub un copac, probabil aflându-se tot sub efectul alcoolului.
Incidentul s-a petrecut în zona de camping DeGrey River, din Australia.
Deşi, pentru spectatori, incidentul a fost distractiv şi nu s-a întâmplat nimic grav, lucrurile ar fi putut lua o întorsătură neplăcută, deoarece, sub influenţa alcoolului, animalele pot deveni periculoase şi se pot manifesta agresiv faţă de oameni. Autorităţile au avertizat excursioniştii să îşi depoziteze în siguranţă proviziile, pentru a evita ca ele să fie devastate de animale.
Aceşti porci - care provin din porci domestici scăpaţi din captivitate şi sălbăticiţi - sunt consideraţi, în Australia, animale invazive şi dăunătoare, pentru că distrug recoltele, intră în competiţie cu speciile native pentru resursele de hrană şi sunt purtători de boli care se pot transmite animalelor domestice.
Foto: Shutterstock.com
sursa: www.descopera.ro
duminică, 5 octombrie 2014
Câinii parașutiști din Al Doilea Război Mondial
Ieri a fost celebrata Ziua Mondiala a animalelor. Conventia ecologistilor din Florenta a avut aceasta intiativa incepand cu anul 1931.
Scopul acestei zile este acela de a creste gradul de constientizare al populatiei fata de riscurile disparitiei a numeroase animale, din cauza actiunilor pe care omul le face, dar reprezinta si un tribut fata de necuvantatoare si fata de oamenii care iubesc si respecta animalele.Legat de acest subiect am gasit pe Historia un articol care m-a emotionat in mod deosebit.Chiar daca este mai lung merita sa-l parcurgeti.
În timpul pregătirii pentru Ziua Z și lupta împotriva Germaniei naziste, Batalionul 13 de parașutiști al armatei britanice a dezvoltat o nouă armă: câinii parașutiști. Dintre acești eroi neobișnuiți, unul va câștiga chiar o medalie pentru serviciile sale. Publicația germană Spiegel spune povestea lor.
Brian era un parașutist dur. S-a pregătit mult pentru misiunea sa alături de armata britanică. În timpul antrenamentelor a învățat să identifice câmpuri minate; în bătălie, a făcut tot posibilul pentru a-și proteja camarazii. Apoi, în Ziua Z, a fost parașutat pe continent și, în ciuda tirului antiaerian intens, a supraviețuit și și-a continuat misiunea. A fost acolo când Aliații au eliberat Normandia. Câteva luni mai târziu, a fost parașutat și în Germania de Vest. În 1945 s-a întors acasă.
La mai puțin de doi ani după război, Brian a primit o medalie care i-a recunoscut vitejia. Insă această medalie de bronz nu era singurul lucru care-l deosebea pe acest soldat de camarazii săi: parașutistul Brian... era un câine.
În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, batalionul 13 de parașutiști a început acest experiment îndrâzneț: recrutarea și antrenarea câinilor. Așa-zișii „para-câini” (paradogs, varianta prescurtată de la parachuting dogs) erau pregătiți special pentru sarcini precum localizarea minelor sau pază. Andrew Woolhouse, istoric amator, crede că batalionul 13 a luat primul câine la începutul anului 1944. Bailey a cercetat istoria batalionul timp de cinci ani și a adunat scrierile membrilor săi atât de dinainte, cât și de după Ziua Z, și spune că ofițerul Ken Bailey, cel care a inițiat programul, avea experiență în domeniul medicinii veterinare.
Cum a pornit totul? În primii ani de război, Bailey a condus școala de antrenament pentru câini de război din Hertfordshire, după ce guvernul britanic făcuse apel la proprietarii de câini din întreaga țară să-și ofere voluntar câinii, pentru contribuirea la efortul de război. Așa au ajuns primii căței la școală, unii oferiți voluntari, alții adoptați după ce stăpânii lor i-au abandonat. Brian, eroul nostru, avea atunci doi ani; era metis de collie și ciobănesc alsacian, două rase cunoscute pentru inteligență. În ianuarie 1944, Bailey nota în carnețelul său: „unul dintre câinii selectați de la școala de pregătire din Hertfordshire e Bing, un metis de ciobănesc și collie. Bing a fost numit Brian de proprietarul său civil, Betty Fetch, și a fost cel mai mic dintre pui; din cauza raționalizării impuse de război, stăpâna sa a renunțat la el.”
Pe lângă Brian, numit acum Bing, Bailey a mai ales doi câini: Monty și Ranee, doi ciobănești germani. Cei trei se vor număra printre câinii parașutiști ai armatei britanice.
La începutul antrenamentului, câinii trebuiau obișnuiși cu zgomotele puternice specifice frontului. La baza din Larkhill Garrison, dresorii țineau câinii ore în șir în avioane de transport cu elicele pornite. Apoi, îi antrenaupentru identificarea mirosului de explozibili sau praf de pușcă; îi învățau și ce să facă dacă stăpânul era capturat, cum să urmărească soldații inamici sau cum să se comporte în timpul luptei. Acest antrenament dura în mod obișnuit circa două luni. Urma apoi antrenamentul special, pentru care doar anumiți câini erau selectați: manevrele de parașutare.
În timpul salturilor de antrenament, câinii erau echipați cu parașute destinate inițial bicicletelor. Pentru a face mai ușoară manevra pentru căței, înainte de zbor nu li se dădea nimic de băut sau de mâncare, urmând ca soldații să le dea după aterizare o bucată de carne drept recompensă.
Pe 2 aprilie 1944, cățeaua Ranee a efectuat prima săritură alături de Bailey, care spune că Ranee a stat cuminte lângă el cât timp primii soldați au sărit din avion. Când a venit rândul lor, câinele a părut ușor surprins, dar nu a dat semne de frică. „Am strigat-o și imediat s-a întors spre mine și a început să dea din coadă. Câinele a aterizat înaintea mea. Era complet relaxată și n-a făcut nicio încercare de a rezista aterizării; s-a rostogolit o dată, s-a ridicat în picioare și s-a uitat în jur. Am aterizat la 12 metri de ea și imediat am alergat spre ea, am eliberat-o [de parașută] și i-am dat mâncarea.” Cu fiecare săritură, câinilor a început să le placă ce făceau; uneori nici nu mai așteptau nimic de la stăpân pentru a sări din avion.
A venit apoi ziua pentru care acești câini s-au antrenat atât de mult: 6 iunie 1944. Cele trei avioane care au transportat spre continent batalionul 13 a decolat la ora 23.00 pe 5 iunie; două ore mai târziu, la ora 1.10, erau deasupra Normandiei. În fiecare avion se aflau 20 de soldați și un câine. Totul părea să meargă conform planului, cel puțin până la deschiderea trapei avionului. Soldații s-au trezit înconjurați de zgomote puternice și șuierături de gloanțe. Bailey și Bing erau în același avion și erau ultimii care trebuiau să sară; ofițerul a sărit fără nicio ezitare, dar câinele s-a întors și s-a ascuns în spatele avionului.
Potrivit înregistrările batalionului, ofițerul care coordona săriturile a fost obligat să plece de la stația radio, să prindă câinele și să-l arunce din avion. Mai mult decât atât, săritura lui Bing n-a mers atât de lin precum săriturile de la antrenament: parașuta i s-a prins într-un copac, iar cățelul a rămas blocat și a așteptat două ore până când camarazii săi l-au găsit.
Potrivit memoriilor unui membru al batalionului, câinii s-au dovedit a fi foarte utili, mai ales în localizarea minelor și capcanelor și detectarea pozițiilor inamicului. Astfel, cățeii au salvat mulți soldați, chiar și cu prețul vieții: Monty a fost rănit grav în ziua de 6 iunie, în timp ce Ranee s-a pierdut de batalionul ei la scurt timp de la aterizare și nu a mai fost văzută.
Bing a supraviețuit războiului și a primit Medalia Dicken, cea mai înaltă distincție britanică destinată animalelor. Medalia n-a fost oferită numai câinilor folosiți în război, dar și unor porumbei, cai, precum și unei pisici. Bing a mai primit un ultim onor: când a murit, în 1955, el a fost îngropat într-un cimitir de onoare pentru animale, undeva la nord-est de Londra, iar astăzi, în Muzeul Regimentului de Parașutiști și al Forțelor Aeriene din Duxford se află o statuie a câinelui erou, reprezentat alături de parașuta și medalia de onoare, pe care sunt gravate cuvintele „Pentru onoare” și „Și noi slujim”.
sursa: www.historia.ro
sâmbătă, 4 octombrie 2014
vineri, 3 octombrie 2014
miercuri, 1 octombrie 2014
Supermarket Love
Dragostea nu are nevoie doar de oameni potriviti, are nevoie si de locuri potrivite.
In acest caz, de ce un Supermarket nu ar putea fi un astfel de loc?
Raspunsul la aceasta intrebare l-am primit luni seara la Teatrul Nottara, urmarind premierea piesei Supermarket Love.
Cele zece scurte dar concentrate scene care compun acest spectacol, ne dezvaluie mai multe fatete ale iubirii si asta nu pentru ca nu le-am cunoaste.
Cunoasterea nu inseamna insa obligatoriu si intelegere :)
Aici a intervenit daruirea si emotia cu care actorii care au urcat pe scena ne-au facut sa simtim, sa traim sau sa retraim sentimente, temeri, dorinte, sperante, dezamagiri...din dragoste.
Aceste senzatii, tratate cu un umor usor picant, usor dulceag, uneori intepator dar absolut nonsalant, ne-au adus zambetul pe buze sau nu, dupa caz, ne-au facut sa radem cu gura pana la urechi sau ne-au facut sa ne simtim asa putin urzicati pe dinauntru :)
Teama de responsabilitatile unei relatii, instrainarea si regasirea, dragostea si inselatoria, dezamagirea si speranta ca dragostea exista, tuturor acestor trairi le-au dat viata pe scena actorii Gratiela Popa, Iulian Babulea, Diana Dumbrava, Bogdan Stroe, Dana Roman, Ionut Gurgu, Alina Pietrareanu, Alexandra Chicos, Mihai Badoi, Cora Manole, Claudia Ene, Ilie Nae, Ioana Maria Visan, Cosmin Ferent, in regia lui Cristian Bajora.
V-am spus oare ca toti acesti sufletisti sunt actori amatori? Nu, nu v-am spus pentru ca si eu, privindu-i, cu greu am crezut ca despre un spectacol de amatori este vorba.
Determinarea, emotia bine controlata, dictia frumoasa, intreaga lor prestatie nu avea legatura cu amatorismul ci cu, fara indoiala, profesionalismul acestei ocupatii care este, cu siguranta, un microb.
Doar un microb al carui leac cu certitudine nu va fi gasit te poate face ca pe langa job-ul de fiecare zi sa vrei sa arzi frumos urcand pe scena.
Scoala de actorie Teen Media Academy a aniversat cu acest spectacol cinci ani de existenta, de experienta.
Pe toti acesti oameni curiosi si curajosi si nu doar pe ei, ii puteti urmari in spectacolele care se deruleaza la Teatrul Pub In culise.
Si ca sa revin la seara de luni, la Supermarket Love, pot spune doar ca, spre deosebire de un magazin real, in cazul acestui supermarket "marfa" nu mai poate fi returnata si nici schimbata.
Pentru sentimente nu exista retur...dar exista speranta :)
In acest caz, de ce un Supermarket nu ar putea fi un astfel de loc?
Raspunsul la aceasta intrebare l-am primit luni seara la Teatrul Nottara, urmarind premierea piesei Supermarket Love.
Cele zece scurte dar concentrate scene care compun acest spectacol, ne dezvaluie mai multe fatete ale iubirii si asta nu pentru ca nu le-am cunoaste.
Cunoasterea nu inseamna insa obligatoriu si intelegere :)
Aici a intervenit daruirea si emotia cu care actorii care au urcat pe scena ne-au facut sa simtim, sa traim sau sa retraim sentimente, temeri, dorinte, sperante, dezamagiri...din dragoste.
Aceste senzatii, tratate cu un umor usor picant, usor dulceag, uneori intepator dar absolut nonsalant, ne-au adus zambetul pe buze sau nu, dupa caz, ne-au facut sa radem cu gura pana la urechi sau ne-au facut sa ne simtim asa putin urzicati pe dinauntru :)
Teama de responsabilitatile unei relatii, instrainarea si regasirea, dragostea si inselatoria, dezamagirea si speranta ca dragostea exista, tuturor acestor trairi le-au dat viata pe scena actorii Gratiela Popa, Iulian Babulea, Diana Dumbrava, Bogdan Stroe, Dana Roman, Ionut Gurgu, Alina Pietrareanu, Alexandra Chicos, Mihai Badoi, Cora Manole, Claudia Ene, Ilie Nae, Ioana Maria Visan, Cosmin Ferent, in regia lui Cristian Bajora.
V-am spus oare ca toti acesti sufletisti sunt actori amatori? Nu, nu v-am spus pentru ca si eu, privindu-i, cu greu am crezut ca despre un spectacol de amatori este vorba.
Determinarea, emotia bine controlata, dictia frumoasa, intreaga lor prestatie nu avea legatura cu amatorismul ci cu, fara indoiala, profesionalismul acestei ocupatii care este, cu siguranta, un microb.
Doar un microb al carui leac cu certitudine nu va fi gasit te poate face ca pe langa job-ul de fiecare zi sa vrei sa arzi frumos urcand pe scena.
Scoala de actorie Teen Media Academy a aniversat cu acest spectacol cinci ani de existenta, de experienta.
Pe toti acesti oameni curiosi si curajosi si nu doar pe ei, ii puteti urmari in spectacolele care se deruleaza la Teatrul Pub In culise.
Si ca sa revin la seara de luni, la Supermarket Love, pot spune doar ca, spre deosebire de un magazin real, in cazul acestui supermarket "marfa" nu mai poate fi returnata si nici schimbata.
Pentru sentimente nu exista retur...dar exista speranta :)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)