Cea mai emoționantă și mai controversată poveste de dragostea din lumea artei contemporane.

 

Este prima poveste de iubire expusă, în timp real, consumatorilor de artă. O poveste devorată de public (și devorată public!) în muzee și galerii de artă, de la extazul îndrăgostirii la agonia unei despărțiri marcate prin parcurgerea pe jos a Marelui Zid Chinezesc și copleșitoarele secunde de revedere după mai bine două decenii de neuitare.

30 noiembrie 1976: artista Marina Abramovic, și-a întâlnit marea dragoste: artistul german Ulay.

“Am fost invitată la televiziunea din Amsterdam în cadrul unui program despre body art. Am fost printre primele femei din Europa de Est care au făcut body art, așa că, într-un fel, eram privită ca prima femeie care a călătorit pe Lună. Am ajuns acolo de ziua mea și îmi amintesc foarte bine că bunica mea mi-a spus odată că tot ceea ce primești de ziua ta este important. Este ca destinul. Iar prima persoană pe care am întâlnit-o a fost Ulay. În aceeași seară ne-am îndrăgostit cu adevărat. A fost cu adevărat o etapă foarte importantă din viața mea. Care a durat 12 ani.”
Din acel an Marina și Ulay au început să lucreze împreună, comportându-se asemeni unei “ființe cu două capete”, îmbrăcându-se la fel și împrumutând gesturile celuilalt, într-o încercare de contopire totală.
În 1976, în cadrul Bienalei de la Veneția au pus în scenă primul lor spectacol public – Relation in Space – cei doi artiști, alergând goi unul spre celălalt, ciocnindu-se cu viteză din ce în ce în ce mai mare, timp de o oră.


Un an mai târziu, a urmat Relation in Time:

“Am dorit să încep totul fără prezența publicului. Așa că ne-am legat părul și am stat spate în spate, timp de 16 ore, doar noi și personalul galeriei, iar la fiecare oră, am făcut câte trei minute de înregistrări video și fotografii. După 16 ore, când eram foarte aproape de epuizarea totală, publicul a fost invitat să intre. Am vrut să aflăm cum putem folosi energia publicului pentru a ne forța limitele. Așadar, întregul art artistic a durat 17 ore.”

Și, în același an, Relations in Movement:

“Am cumpărat un autobuz de la poliția franceză. Am trăit în acel autobuz, iar atunci când nu aveam spectacole, mergem să petrecem perioade lungi de timp în natură. Am folosit acel autobuz în 1977, în cadrul Bienalei din Paris, în fața muzeului: în timp ce Ulay conducea în cercuri, eu, printr-un megafon, strigam numărul de cercuri parcurse. Am vrut să aflăm cine va ceda mai întâi: noi sau mașina. După 16 ore, motorul autobuzului a cedat.”
Și, tot în 1977, în cadrul unui festival organizat de Muzeul din Bologna, Imponderabilia: “Am decis să reconstruim intrarea principală și ne-am așezat în prag, complet dezbrăcați, astfel încât publicul venit să vadă spectacolul să fie nevoit să aleagă de care dintre noi se va șterge cu fața. Intenționam să stăm așa pentru șase ore, însă, după trei ore, a venit poliția și ne-a cerut actele. Pe care, firesc, nu le aveam”.

 

Rest Energy, actul artistic din 1980 a demonstrat încrederea totală pe care o aveau unul în celălalt: “Cu greutatea trupurilor noastre ținteam o săgeată care era îndreptată spre inima mea. Aveam fiecare câte un microfon atașat în dreptul inimilor, astfel încât ni se auzeau bătăile inimilor. Și, în timp timpul trecea, inimile noastre se auzeau bătând tot mai tare…”

Au urmat o mulțime de alte acte artistice. Dar, când o relație arde cu o asemenea intensitate, ea mistuie și se mistuie…
În 1988, după o perioadă tensionată, Marina și Ulay au decis să se despartă prin intermediul unei călătorii inițiatice: fiecare dintre ei a pornit de la un capăt opus al Marelui Zid Chinezesc – văzut nu doar ca un zid de apărare, ci “mai mult ca o structură metafizică, o replică a Căii Lactee pe Pământ” – pentru a se întâlni, după aproape trei luni de mers pe jos, la mijlocul acestuia. Și a-și lua rămas bun. Și, pentru că viața se dovedește mereu ironică: cei doi plănuiseră această călătorie cu mult timp în urmă. Și, în planul inițial, întâlnirea lor trebuia să se finalizeze printr-o cerere în căsătorie. Însă, în cei opt ani în care au trebuit să aștepte pentru ca guvernul chinez să le aprobe cererea, iubirea lor nu a mai avut răbdare să aștepte.



“Acea călătorie a devenit în totalitate o experiență personală. Ulay a pornit din Deșertul Gobi, iar eu de la Marea Galbenă. După ce fiecare dintre noi a mers 2500 de kilometri, ne-am întâlnit la mijloc pentru a ne spune rămas bun”.

În martie 2010, Muzeul de Artă Modernă din New York avea să organizeze The artist is present, o expoziție retrospectivă a carierei Marinei Abramovic. Și, pentru ca spațiul celor cinci încăperi care i-au fost puse la dispoziție să nu fie doar o rememorare prin poze, obiecte și elemente multimedia, Marina s-a expus și pe sine, șezând pe unul dintre cele două scaune așezate la capetele unei mese, cu scopul de a dărui câte o privire fiecărei persoane care s-ar fi așezat în fața ei.
Și, la un moment dat, pe acel scaun gol, fără ca nimeni să o fi anunțat în prealabil, s-a așezat Ulay. S-au revăzut astfel pentru prima dată după 22 de ani în care nu se mai întâlniseră deloc.


 sursa: http://webcultura.ro