Jurjac...

O sa postez acum o scurta povestioara care imi aminteste de o carte citita in copilarie...
Mi-a fost draga atmosfera acelei carti....mi-ar fi placut sa fiu acolo si sa ascult....

Casa miroase frumos a mere şi a busuioc. E linişte.Se aude doar tic‐tacul ceasului de perete.Deodată uşițele se deschid şi un cuc ,cât o alună, iese grăbit să‐şi spună poezia:
‐Cu‐cu, cu‐cu, cu‐cu, cu‐cu.
Copilul cu ochi mari şi limpezi stă cu privirea țintă la ceas şi numără concentrat: ‐Una, două, trei, patru…
Cu‐cu, cu‐cu, eu mă duc la lucru…
Jurjac, puiule, unde eşti?Unde te‐ai ascuns? Vino să mănânci !
Îmbrăcat cu cămaşă albă şi cu pantaloni albaştri de catifea , copilul aleargă tropăind mărunțel spre vocea care‐l cheamă, cântând încetişor acelaşi refren despre cuc.
Mama, râzând înveselită în vreme ce‐i dă să mănance,îi răspunde jucăuş cu alte versuri:
‐“Cucule cu pană sură/Cuc !/ Cucule cu pană sură/Cuc !/ Cu‐cu…
Ce tot cânți la noi pe şură…/” .
‐Mamă, ce mult mi‐ar plăcea să învăț să cânt! Ştii,aşa cum cântă păsările şi cum cânți tu.Dar şi mai mult mi‐ar plăcea să cânt cum cânta un moş la târg. Ținea în mâini ceva,nu ştiu cum să‐ți spun , ceva ca o pară, şi cânta aşa de frumos, ca toată lumea se oprea!Tata mi‐a spus că e o vioară.
Mamă…mamă ! Mă auzi ?Vreau şi eu o vioară…
Cum mama era deja în altă odaie prinsă de treburi, Jurjac luă o scandurică , legă trei fire de ață de ea şi ,cu un bețişor în loc de arcuş, începu să‐l imite pe bătrânul de la târg...
…Apoi făcu un țambal şi‐un nai şi, cu mica orchestră pregătită, porni să cânte cântecele auzite.Tatăl intră în casă tocmai atunci şi, zâmbind ,îi spuse:
‐Mai voinicule, îți place să cânți ? O să‐ți ia tata o vioară… Chiar mâine ți‐o aduc.
Fericit , Jurjac, nu reuşi să adoarmă până târziu , atât era de emoționat.Visa cu ochii deschişi şi i se părea că atinge cu degetele corzile unei viori cu totul şi cu totul din aur…
...A doua zi , Jurjac nu se dezlipi de la poartă până când nu sosi tatăl său.Cu băiatul în brațe, tatăl se aşeză pe un scaun în bucătărie.Îşi desfăcu geanta cea mare , scoase mai multe pachete învelite în hârtie maronie şi , la urmă ,cu gesturi delicate, o vioară. Jurjac privea uimit la bucățica aceea din lemn cafeniu şi aşa de lucios , că‐i alunecară palmele când încercă s‐o apuce....
Atunci făcu ceea ce văzuse la bătrânul din târg: o sprijini sub bărbie şi, ținând în mâna dreaptă arcuşul, încercă să‐şi plimbe degetele pe cele trei strune şi să mişte în acelaşi timp arcuşul.Vioara însă, în locul sunetelor vrăjite ,scoase un scârțâit jalnic, care numai a cântec nu semăna. Copilul, neînțelegând ce se întâmplă depărtă vioara de sine şi‐o privi cu atenție.
Deodată se făcu roşu la față şi cu priviri înflăcărate începu să strige:
‐Asta nu‐i adevărată !Asta nu-i o vioară adevărată, e o jucărie ! M‐ați mințit!
Şi, până să apuce părinții să facă vreun gest, se îndreptă spre cămin şi, cu un gest hotărât o aruncă în foc…
După puțină vreme tatăl său îi aduse o vioară adevărată la care micul Jurjac începu deîndată să cânte. Aşa începe povestea celui mai de seamă compozitor al neamului românesc ,
muzicianul George Enescu.

Si tot el a adus cantecul ciocirliei in salile elegante de spectacol pentru ca a iubit de mic copil natura simpla in mijlocul careia a trait si nu a uitat ritmurile populare...atat de ale noastre...

textul si fotografiile apartin http://www.lalinguasalvata.com/lingua/14-Romeno
autor:
prof. Mirela Corina Chindea