Bucureştii de altădată - Hanul Roşu şi Podul Rahova

Acest articol reprezinta un fel de raspuns pentru Mucegai Ales :)

El ma citeste de foarte putin timp si nu stie ca iubesc definitiv si total Bucurestiul de altadata, Bucuresti ale carui ramasite le-am mai prins (din pacate mult prea devreme ca sa le inteleg frumusetea) si nu stie ca sectorul si zona in care locuiesc sunt slabiciunea mea :).

Acest fermecator articol este scris de Ecaterina Pop si prinde in cuvinte si imagini o zona din Bucuresti care completeaza tabloul unui oras care a avut farmec pentru ca reprezenta un intreg.
Acum este doar un oras cu amintiri frumoase si blocuri urate.

Cu sute de ani în urmă, capitala ţării noastre arăta cu totul diferit faţă de astăzi. Imaginea Bucureştiului era de o frumuseţe uimitoare şi se alcătuia din case, hanuri, pivniţe şi tot felul de prăvălii, toate acestea întregindu-se într-un tablou pictat parcă de un pictor iscusit.

În acest tablou de vis, îşi avea odinioară locul bine stabilit un edificiu cu o istorie bogată, pe numele său Hanul Roşu. Astăzi, dacă vă aflaţi la intersecţia străzilor Franceză cu Şelari din Bucureşti, în apropiere de Curtea Domnească, veţi putea observa o clădire simplă şi vopsită în grena, care nu atrage prea mult atenţia trecătorilor. Şi este evident şi de ce.

Tot aici, în capătul străzii Şelari, exista odinioară un pod care făcea legătura între Centrul Vechi al Bucureştiului şi zona unde se afla Curtea Judecătorească şi Biserica „Domniţa Bălaşa”. La vremea respectivă, podul purta denumirea de Podul Calicilor şi se întindea până în afara oraşului, trecând în drumul său printre vechilecase negustoreşti.

Podul Calicilor a fost unul dintre cele mai vechi dintre cele care s-au construit peste Dâmboviţa. După Războiul de Independenţă, mai exact după anul 1878, Podul Calicilor şi-a schimbat denumirea în Podul Rahovei, iar zona adiacentă a devenit cunoscută sub numele de Calea Rahovei.

Hanul Roşu – locul de întâlnire al vieţii publice de odinioară



Hanul Roşu a fost construit cândva pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Povestea sa continuă la Mănăstirea Cotroceni, în subordinea căreia hanul fusese dat în al doilea deceniu al următorului secol. Însă aici nu a avut „mult de stat”, căci părintele Hariton de la mănăstire a vândut hanul unei jupânese pe nume Zamfira, pentru suma de 50.000 de lei.

După câţiva ani, soţul jupânesei se stingea din viaţă, iar Hanul Roşu a fost iarăşi vândut, întrucât Zamfira nu mai făcea faţă cu datoriile rămase şi împrumuturile necugetate ale soţului ei.

Hanul Roşu a avut mulţi proprietari de-a lungul timpului. Astfel, jupâneasa Zamfira vindea hanul, iar acesta ajungea acum în proprietatea văduvei marelui logofăt Dinicu Golescu, care se numea Zoe.

Din păcate, în anul 1838, din Hanul Roşu s-a ales doar scrumul, întrucât a ars complet în urma unui incendiu. O parte din locul pe care fusese construit hanul a fost luată în arendă de un anume Dimitrie Bola, iar Zoe Golescu vindea în următorii ani ultimele parcele ale locului.

Acest personaj, Dimitrie Bola, se pare că a refăcut Hanul Roşu în stil neogotic, construind un balcon foarte frumos din metal, în formă semicilindrică, chiar pe colţul clădirii, deasupra intrării.



Clădirea a început să arate atât de bine, încât Hanul Roşu a devenit astfel un simbol şi o bijuterie pentru centrul vechi al capitalei, ca urmare a frumuseţii sale izbitoare. La parterul hanului exista un fel de casino, unde ofiţerii austrieci veneau foarte des.

Hanul era locul de întâlnire al vieţii publice de la acea vreme din Bucureşti, punctul unde se adunau bucureştenii cu mic cu mare şi unde timpul avea o altă dimensiune. Dacă ar fi să facem o comparaţie cu zilele noastre, Hanul Roşu era ca un mall, unde viaţa publică a Bucureştiului se desfăşura necontenit, dar într-o cu totul altă dimensiune faţă de astăzi.

Tot aici, la minunatul Han Roşu, a fost adusă într-una din prăvăliile sale prima râşniţă de cafea, o premieră la vremea respectivă, care scotea într-un ceas „10 oca de cafea pisată”.

Astăzi, din vechiul han de altădată nu a mai rămas nimic, decât clădirea vopsită în grena. Doar locul pe care zace a rămas acelaşi, dar nimeni nu-i mai acordă vreo importanţă. Nici măcar nu mai iese în evidenţă, din han a rămas doar o clădire urâtă şi sordidă.

Podul Rahovei nu mai există în Bucureştiul de astăzi



Podul Rahovei, care se afla în apropiere de Hanul Roşu, a dispărut total şi el din peisajul Bucureştiului, şi cu siguranţă şi din amintirea celor mai bătrâni, în anii ’30. Regele Carol al II-lea iniţiase o acţiune de curăţare a Pieţei 8 Iunie (astăzi Unirii), de sistematizare şi reamenajare a spaţiului urban.

Din aceste motiv, Dâmboviţa a trebuit să fie acoperită cu un planşeu de beton care se întindea de la Piaţa Senatului până la Piaţa 8 Iunie. Astfel, Splaiul Independenţei a devenit un bulevard în toată regula, iar podul Rahova a fost distrus.

Podul impresiona prin frumuseţea şi lungimea sa, iar trecerea pe Podul Rahovei era cu atât mai impresionantă cu cât panorama era dominată de Palatul Justiţiei.

Din nefericire, Hanul Roşu şi Podul Rahovei nu mai există astăzi. Dar merită să ştim măcar povestea acestor construcţii care au dăruit Bucureştiului de altădată o frumuseţe aparte.

sursa: www.financiarul.ro