Secretul nepastrat al inghetatei

Cea mai populară istorie a îngheţatei începe la un banchet de-al regelui Charles I al Angliei. Masa fusese delicioasă, dar lovitura de graţie a apărut abia la desert. După multe pregătiri, bucătarul francez al regelui le-a prezentat musafirilor noul fel de mâncare.

Era rece şi semăna ca textură cu zăpada proaspăt căzută, dar era mai cremoasă şi mai dulce decât orice alt desert. Invitaţii au fost încântaţi, precum a fost şi Charles, care i-a poruncit bucătarului să nu divulge reţeta pentru crema sa îngheţată. Regele a vrut că această delicatesă să fie servită doar la masa sa şi i-a oferit bucătarului 500 de lire pe an pentru păstrarea secretului. Ceva mai târziu, totuşi, bietulCharles a decăzut în faţă oamenilor săi şi a fost decapitat în 1649. Dar, până la acea vreme, secretul cremei îngheţate nu mai era un secret. Bucătarul, pe nume DeMirco, nu-şi ţinuse promisiunea.
Această poveste este una dintre multele istorii fascinante ale unuia dintre cele mai populare deserturi, îngheţată. E posibil ca îngheţată să nu fi fost, totuşi, inventată, ci să se fi dezvoltat, ca reţetă, de-a lungul a sute de ani.

sursa: www.gustos.ro

Gin, vodca sau tequila?

Cine și-ar fi imaginat că băuturile alcoolice sunt o artă în sine?

Priviți imaginea de mai jos. Titlul acestei lucrări abstracte este simplu: Gin. Pentru că imaginea asta și reprezintă: o particulă de gin văzută la microscop.

Chimiștii de la Bevshots au pus câte o picătură din cele mai cunoscute băuturi pe câte o lamelă, le-au lăsăt într-un container vidat până când alcoolul s-a evaporat și apoi le-au fotografiat. Iar rezultatele au o calitate artistică pe care, să o recunoaștem, nu am fi bănuit-o.

Vodca tonic

Tequila

Whiskey

Șampanie

White Russian

sursa: webcultura.ro

25 dintre cele mai ciudate legi europene

Printre lucrurile bune care ni se pot întâmpla în viaţă se numără şi gândul la o binemeritată vacanţă, plănuită cu grijă, undeva departe de casă.

Suficient de departe cât să anticipăm dorul de meleagurile natale, dar în acelaşi timp suficient de aproape cât să nu avem de-a face cu vreo atrofie musculară care vine la pachet cu un zbor de peste 7 ore. Ne alegem deci o ţară europeană. Stabilim trasee, ne punem puţin la punct cu obiectivele turistice, facem liste cu bagaje, liste cu acte fără de care nu fiinţăm, ne luăm pantofii cei mai comozi cu care putem bate oraşul în lung şi-n lat fără grija bătăturilor, însă aproape niciodată nu ne gândim că poate mergem într-o ţară în care e interzis să tragem apa după ora 22 sau o ţară în care nu poţi să mănânci dulciuri într-un mijloc de transport în comun. Deşi nu contenim să ne mirăm de propriile noastre legi de sorginte kafkiană, se prea poate ca o simplă călătorie în alte state să ne demonstreze că bietul Kafka era doar un simplu amator, un novice în ale absurdului. Iată câteva dintre legile ciudate ale unor ţări europene pe care s-ar putea să dorim să le vizităm.

Danemarca
- Ești obligat prin lege să claxonezi înainte de a porni autoturismul pentru a verifica dacă nu se ascund copii sub el.

Elveţia
- Consumul de absint este legal. Producerea şi comercializarea acestuia sunt interzise.
- Este interzisă spălarea maşinii în zilele de duminică.
- Este ilegal să tragi apa după ora 22.

Franţa
- E ilegal să numeşti un porc “Napoleon”.
- E ilegal să te săruţi cu cineva pe şinele unui mijloc de transport.
- Între ora 8 dimineaţa şi ora 8 seara, radiourile trebuie să difuzeze muzică franţuzească în proporţie de 70% .
- E ilegal să faci fotografii ofiţerilor de poliţe sau maşinilor de poliţie, chiar dacă aceştia / acestea se află pe fundal.
- Scrumiera este considerată armă mortală.

Grecia
- E ilegal să dansezi dezbrăcat pe acropola din Atena.
- E ilegal să porți pantofi cu toc când vizitezi vestigiile arheologice
- În Atena poți fi arestat dacă polițiștii constată că nu ești îmbrăcat decent sau nu te-ai spălat.

Germania
- E interzisă prin lege menţionarea anului 1966 pe orice teren de fotbal.
- E ilegal să rămâi fără benzină pe autostradă.
- Purtarea măştilor în timpul unei greve este interzisă.

Italia
- Un bărbat poate fi arestat dacă poartă fustă.
- Lovirea cuiva cu pumnul este considerată o încălcare a legii.
- În Veneția este interzisă hrănirea păsărilor.
- În Milano este ilegal să nu zâmbești tot timpul în locurile publice (cu excepția înmormântărilor și vizitelor la spital).

Portugalia
- Este o încălcare a legii dacă urinezi în ocean.

Regatul Unit
- Este ilegal să cazi de pe Blackpool Tower indiferent de situaţie.
- E ilegal ca o femeie să mănânce dulciuri într-un mijloc de transport în comun.
- Femeilor gravide le este permis să nască în orice spaţiu public, şi chiar să folosească la nevoie casca unui ofiţer de poliţie.

Suedia
- Deşi prostituţia este legală, e interzisă prin lege apelarea la serviciile unei prostituate.
- Este interzis să-ți jignești sau să îți faci de rușine copiii.

sursa:http://webcultura.ro

Nu stiu daca asa stau lucrurile sau nu, daca voi stiti sau daca stiti altele in plus...povestiti-ne! :)

Miercurea fara cuvinte - Tiparele feminitatii

foto: Bela Borsodi

Postare inscrisa la "Miercurea fara cuvinte"

Cum arătau ospetele domneşti şi boiereşti de odinioară (fragment partea I )

Cronicarii nostri au amintit adeseori de ospetele desfasurate la Curtile domnilor români, fara sa acorde însa vreo atentie speciala elementului descriptiv, poate si din cauza ca, la acestea, ei asistau zilnic si le îndeplineau conform obiceiului transmis.
Comparând totusi istoriografia munteana cu cea moldoveana, se observa o bogatie mai mare de amanunte legate de protocol în cronicile muntene. În schimb, cronicarii moldoveni erau mai interesati de evenimentele politice. În linii generale, însa, ceremonialul ambelor tari este înfatisat la fel.

Notiuni scrise despre ceremonial la români îsi fac aparitia în operele parenetice, prima de acest gen fiind "Învataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie", unde gasim elemente referitoare la recrutarea dregatorilor, la savârsirea ospetelor, la receptia solilor etc. Desi sunt mai multe pagini cu referiri la regulile mesei, acestea nu ne arata de exemplu cum se desfasura servitul mesei ori modul de a mânca.

Cafeaua cu dulceata

Cea mai simpla forma de tratatie la Curte era servirea cafelei, care se facea cu o ceremonie deosebita, dupa obiceiul turcesc. Cafeaua se oferea uneori numai cu dulceata: în Joia Mare, dupa împartasanie, în Duminica lasatului secului de brânza, în ziua Sfintei Parascheva. De cele mai multe ori însa ea încheie o masa copioasa. Cafeaua se bea uneori cu "vutca" (un fel de liqueur) pe care o servea marele cupar, întâi Domnului, apoi la beizadele si în urma celorlalti. "...Îndata vel cupar, cu tipsia cea de argint stând înaintea Domnului, pune vutca în doao pahare si întâi cuparul ia credinta, apoi Domnul sângur ia paharul de-l pune la gura si ia confeturi; si copiii cei din casa, ce sântu rânduiti de vel camaras, dau vutca mitropolitului..., la arhierei si la boieri." Dupa confeturi, vel cafegiu pune pe dinaintea Domnului peschirul cel rânduitu, ce se chiama fota, da Domnului cafea, si copiii din casa la mitropolitul, la arhierei si la boieri. Dupa consumarea cafelei, mitropolitul facea plecaciuni în fata Domnului, apoi iesea, ceremonia fiind repetata de fiecare oaspete în parte. Obiceiul tratatiei cu cafea nu apare în izvoadele noastre din secolul al XVI-lea, fiind însa des pomenit în memoriile lui Paul de Alep sau al altor calatori straini din secolul urmator. Pe la 1667, chiar se vorbea pentru prima data în Bucuresti de o "cahvenea" tinuta de un fost seimen al palatului din Constantinopol. Localul se afla în apropriere de Biserica Doamnei. Mai târziu documentele pomenesc si de "cahveneaua" din Podul Beilicului (Calea Serban Voda), care functiona non-stop, era aproape de Casa Beilie - locul de adapost al tuturor musafirilor veniti de la Tarigrad.

Serbetul - delirul europenilor

În secolul al XVIII-lea, servirea cafelei la Curtea domneasca devenise, asa cum s-a vazut, ceva obisnuit. Marele camaras avea în subordinea sa toti slujitorii (platiti lunar), care serveau cafeaua cu accesoriile ei: serbetul si ciubucul. Câteodata însa, combinatia de dulceturi, cafele si serbeturi, servite celor veniti din Occident, punea la grea încercare respectarea protocolului de catre oaspeti. În acest sens, un exemplu amuzant îl constituie relatarea baronului François de Tott, care, fiind primit în Moldova în 1767, de Grigore Calimachi (1767 - 1769), "... a trebuit sa îndure toate ceremoniile turcesti". El ne povesteste ca "cea mai însemnata, cea care sadeste cea mai mare consideratie, este oferirea "serbetului", ea este întotdeauna urmata de stropirea cu apa de trandafiri si cu parfum de aloes. Acest serbet, de care se vorbeste atât de des în Europa si care este asa de putin cunoscut, este facut din paste de fructe cu zahar, topite apoi în apa si care sunt atât de parfumate, încât abia poti sa gusti aceasta bautura ....M-am servit deci cu tot atâta discretie, ca si din dulceturile care însotesc cafeaua...". Nu acelasi lucru s-a întâmplat însa cu valetul baronului, care a mâncat tot gingimbrul zaharisit, ce i s-a înfatisat, apoi a înghitit dintr-o data tot vasul de serbet (care fiind atât de dulce se consuma cam într-o saptamâna), lasându-i pe cei de la curte muti de admiratie. Se pare ca cei mai multi europeni nu stiau sa consume serbetul.
Astfel, polonezul Adam Golarlowski, secretarul soliei condusa de Iosif Podoski, aflata în trecere spre Poarta, în 1759, povesteste ca, fiind în vizita la pasa de Hotin, dupa ce au fost tratati cu cafea si tamâiati cu "fum înmiresmat", la urma li s-a adus serbet de struguri, pe care Golarlowski l-a baut "dintr-o singura sorbitura ca rachiul". Cu acelasi protocol sunt primiti oaspetii si de domnul Moldovei, Ioan Teodor Callimachi (1758 - 1761), si ceea ce este interesant, a doua zi, când domnul înapoia vizita solului, era tratat, la rându-i, cu dulceata, cafea si tamâiat cu parfum.
Tratatiile erau foarte dese, pentru ca, de "cându era giugul tarii" mai greu, ele înlocuiau mesele bogate de odinioara. "Au fost obiceiu la domnii cei mai vechi, cându era giugul tarai mai usor, de nu lipsiia masa cea domneasca si masa safaciia în divanul cel mic, cu cheltuiala visteriei...", ne confirma logofatul Gheorgachi la 1762.
Documentele interne si externe consemneaza într-adevar din vechime, multe mese si ospete organizate întotdeauna cu un anumit ceremonial si fast la Curtea domneasca, la primirea domniei, sau prilejuite de unele sarbatori religioase de peste an: Craciun, Anul Nou, Boboteaza, Pasti. Alte prilejuri fiind evenimentele din familia domnului (nunti, botezuri) sau grandioase festinuri oferite în cinstea solilor sau ambasadorilor straini.

Autor: Dorina TOMESCU
sursa: http://www.historia.ro 

Balada motanului

Citind ce a postat azi Zinnaida, mi-am amintit de aceasta poezie a lui Nichita Stănescu si cu un nod in gat, mi-am amintit si de motanasul meu care vara asta ar fi implinit...dar ce sens mai are sa ma gandesc ce varsta ar fi implinit?
Probabil ca sunt eu intr-o dispozitie mai melancolica azi, lunea e o zi care nu ma prea face fericita, dar imi este tare, tare dor de dragul meu drag...

Motan m-as fi dorit sã fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare si mustete lungi,
c-un ochi verzui si-un ochi caprui.

La ora când tiris-grapis
zapada noptii se aduna
eu, cocotat pe-acoperis,
sã urlu a pustiu la luna.

Si-atuncea, sapte gospodine
sã dea cu bolovani în mine
si sã mã-njure surd, de Domnul,
ca le-am stricat, urlind, tot somnul.

De sus, din virful saptaminii,
sã le rinjesc urlat, scirbos:
iubesc doar locul nu stapinii,
precum fac ciinii pentr-un os.

Si iarasi sapte gospodine
sã dea cu bolovani în mine,
iar eu sã urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna.

Motan m-as fi dorit sã fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare si mustete lungi
c-un ochi verzui si-un ochi caprui.

Când zorii ziua o deznoada
sã mã tot duc, sã mã tot duc
si tinicheaua prinsa-n coada
s-o zdranganesc pe strazi, nauc.

Jegos si obosit, apoi,
cu matele în liturghie,
sã mã adun, sã mã-ncovoi
prin albiturile-n fringhie.

Ca-n fata unui sobolan
spinarea sã mi-o fac colan
sã scuip, sã scuip si-n urma iar
hai-hui sã plec pe strazi, hoinar.

Pisicile de prin vecini
sã le gonesc pe la pricini,
sã-mi fete fiecare-un pui
c-un ochi verzui si-un ochi caprui.

Iar când o fi uitat sã mor
la circiuma din mahala
sorbita-n calea pumnilor
posirca acra viu sã stea.

"Hei... viata, viata... iesi din cort
hai, pune-mi-te iar pe dant...
te uita... zace colo-n sant
motanul mort, motanul mort..."

Dragoste şi sex la Auschwitz (fragment)

Cei care au trăit deja sfârşitul lumii, şi în Germania nazistă, şi în Uniunea Sovietică, şi-au amintit: acolo, lângă moarte, omul fie se întoarce la animal, fie se ridică prin dragoste.

Helena şi Franz

Ştiţi ce înseamnă Auschwitz, cunoaşteţi anatomia urii pe care o cuprinde acest cuvânt care ar putea ţine loc de sinonim morţii în toate dicţionarele lumii. Rândurile care urmează nu sunt un omagiu patetic adus credinţei că iubirea poate totul, fiindcă nu poate. Rândurile care urmează spun o poveste de dragoste. Faceţi cunoştinţă cu Helena Citronova(foto). Această femeie fusese aleasă să moară devreme, dar a murit târziu, în 2005, bătrână, dar încă foarte frumoasă. A ajuns până la urmă în Ţara Făgăduinţei.

Diavolul sau poate un înger

Inima unei femei este un cufăr de secrete, scriu scenariştii peliculelor romantice, şi poate că au dreptate. Şi iat-o pe Helena Citronova, bătrână, dar încă foarte frumoasă, împăcată cu viaţa şi cu moartea, cum îşi deschide inima. Laurence Rees, jurnalistul BBC care şi-a dedicat deceniile sale memoriei altora, a ascultat, a notat şi a înţeles: iubirea s-a strecurat, diavolul ştie cum, sau poate doar un înger al lui Dumnezeu ştie cum, şi la Auschwitz.

Mai exact: trenul Helenei Citronova, evreică din Slovacia, a oprit în gara Iadului în martie 1942. Mai făceau oamenii dragoste în martie, în război? Helena Citronova îi explică limpede lui Laurence Rees ce a fost viaţa ei la început la Auschwitz: „o istorie a foamei şi a abuzului”.

O zi în „Canada”

Exista chiar şi acolo o zonă mai liberă, o speranţă de viaţă – sectorul acela se numea „Canada”. Cine ajungea în „Canada” muncea mai puţin (tria bunurile noilor sosiţi) şi mânca mai bine. Femeilor care lucrau în „Canada” li se permitea să îşi păstreze hainele şi – un lux între acele orori – nu erau rase pe cap. O altă evreică din Slovacia i-a oferit Helenei Citronova rochia cu dungi a unei prizoniere care tocmai murise, o femeie care lucrase în „Canada”. Viaţa Helenei Citronova ca „intrusă” în „Canada” n-a durat decât o zi. A fost prinsă şi ameninţată că va fi trimisă la un detaşament disciplinar, la muncă. Numai că ziua aceea era chiar ziua de naştere a unui SS-ist, Herr Franz Wunsch. Helena Citronova a fost aleasă să îi cânte ceva, fiindcă ştia limba germană. Iată: „Colegele m-au silit să cânt. Aşa că am cântat pentru Wunsch, cu capul plecat – nu puteam să mă uit la uniforma sa. Plângeam când cântam şi, pe neaşteptate, când am terminat de cântat l-am auzit spunând «Bitte». Pe un ton scăzut, mi-a cerut să cânt din nou... Iar fetele mi-au spus: «Cântă, cântă – poate-ţi va permite să rămâi aici!». Aşa că am cântat din nou, un cântec în limba germană pe care îl învăţasem la şcoală. Atunci m-a remarcat, atunci s-a îndrăgostit de mine”.

Acolo era mai mult

Franz Wunsch a salvat-o de detaşamentul disciplinar, şi tot el a început să facă toate acele gesturi pe care le fac bărbaţii îndrăgostiţi. I-a trimis cutii cu prăjituri, i-a scris pe bileţele pe care scria ca un tăntălău, ca un nebun: „M-am îndrăgostit de tine”. Helena Citronova: „Mă simţeam îngrozitor, mă gândeam că mai bine ar fi să mor decât să am o relaţie cu un SS-ist”.

Tinerii din ziua de azi nu ştiu cum era. Înfruntă şi ei pericolele lor, nu spunem că nu le înfruntă, globalizarea îi duce în toate părţile pământului, aşază, nu de puţine ori, continente şi oceane între ei. Dar ca un SS-ist să se îndrăgostească de o evreică – aşa ceva era peste poate! Şi câte nu a făcut Franz Wunsch, aşa SS-ist, aşa îndrăgostit cum era! Când sora Helenei, Rozinca, a ajuns şi ea la Auschwitz, Wunsch a intrat în crematoriu după ea. Copiii Rozincăi nu au putut fi salvaţi, dar oricum, ea, sora Helenei, a trăit – salvată de un SS-ist. „Pe măsură ce trecea timpul, începusem într-adevăr să-l iubesc. Îşi riscase viaţa pentru mine de mai multe ori”, povesteşte Helena Citronova. Şi dacă vă gândiţi că această dragoste s-a întrupat, vă înşelaţi. Au fost doar priviri pe furiş, vorbe aruncate, riscante bileţele de amor, cum sunt, adesea, în iubirile care nu se împlinesc. Numai că acolo era mai mult, acolo era Auschwitz. Când s-a aflat de sentimentele lor, şi Helena şi Franz au negat totul. Ea ar fi urmat să moară, el şi-ar fi pierdut cariera, sau poate mai mult, poate totul. Totuşi, chiar şi aşa, strict supravegheat, Wunsch a continuat să le protejeze pe Helena şi Rozinca până când Auschwitz-ul s-a terminat.

Cuvintele de la sfârşitul războaielor

Ar fi frumos să scriu acum că au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, dar nu au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi. Iubirea dintre Franz Wunsch şi Helena Citronova nu a supravieţuit Auschwitz-ului. Când lagărul a fost eliberat, Franz a făcut ultimul gest – le-a oferit surorilor perechi de ghete pentru marşul ce avea să vină. I-a spus Helenei că va fi trimis pe front, şi i-a lăsat adresa mamei sale din Viena. Cunoaşteţi foile acelea de hârtie de la sfârşitul războaielor. Dar Helena Citronova nu s-a dus niciodată la Viena. A rupt acea hârtie, chiar dacă i-a spus lui Laurence Rees – şi trecuseră decenii de atunci, şi inima femeii e un cufăr de secrete – că l-a iubit pe Franz Wunsch.

autor: Andrei Crăciun

sursa: http://www.historia.ro