Sobolanul....

O fotografie postata de SoriN la Miercurea fara cuvinte mi-a amintit de

romanul Sobolanul, de Andrzej Zaniewski .
Ar fi fost si greu sa-l uit...
Inainte sa va spun de ce m-a impresioanat aceasta carte va las sa cititi foarte scurta recenzie facuta de o editura de la noi, cartii:

"Romanul Sobolanul, scris in toamna anului 1979, a fost refuzat de toti editorii polonezi, considerandu-l prea sumbru, amoral si pornografic. A fost editat pentru prima oara in limba ceha in 1990, iar publicarea in limba germana i-a adus consacrarea. La scurt timp a fost tradus in saisprezece limbi si a devenit bestseller. A obtinut excelente critici, fiind comparat cu operele lui Kafka, Joyce, Camus sau Beckett."

Da, romanul asa si este, da, este sumbru, pare amoral si usor pornografic.
Viata unui sobolan nu are cum sa fie usoara.
Doar ca el nu stie ca este sobolan, ca aduce boli, ca e urat de oameni despre care invata foarte curand ca sunt intr-o vesnica panda pentru a-l prinde si a-l ucide.
Sobolanul deschide ochii intr-o familie unde exista ierarhii, se simte bine cu fratii si mama lui...invata gustul hranei, invata sa vada lumea, chiar daca umbla mereu prin intuneric, isi doreste lumina...
Ii place muzica, ii place sa manace, minte, inseala, fuge ca un las, poate fi si curajos, ii este teama dar se simte si fericit, iubeste dar cel mai des, sufera.
Vrea sa cunoasca lumea, calatoreste pentru ca, pe masura ce se departeaza de casa, de copilarie, sa tanjeasca dupa ele pana cand cercul se inchide si el revine de unde a plecat, revine acasa.
Oamenii ii sunt dusmani, sobolanii ii sunt dusmani...chiar si un prieten te poate trada si iti devine dusman...
La un moment dat, citind cartea incepi sa te indoiesti ca citesti despre viata unui sobolan, incepi sa crezi ca citesti despre viata ta, legile care guverneaza lumea subsolurilor, a canalelor sunt aceleasi cu cele care guverneaza lumea de deasupra care poate doar aparent este la lumina.
Si el tanjeste dupa stabilitate, siguranta, isi face sperante, este dezamagit, isi face planuri de viitor...asta faci si tu...
Sobolanul ca si omul este fricos dar si ucide cu sange rece, are sensibilitati dar da dovada si de cruzime, este inteligent, perspicace...
Il vor ajuta aceste calitati sa supravietuiasca? Partile lui intunecate il vor pune la adapost de pericole?
Evident ca nu o sa raspund eu la aceste intrebari, va las pe voi sa gasiti raspunsul citind cartea, va las si speranta ca viata unui sobolan se poate sfarsi cu happy end...dar stiti cum e cu sperantele, ele sunt facute ca sa fie inselate...
O sa inchei cu un fragment din roman, el cred ca este mai elocvent decat cuvintele mele:

"Şobolanii albi se sprijină pe labele din spate, întind capetele în direcţia mea, sar încercând să ajungă la marginea pereţilor de sticlă, muşcă barele metalice. Se află peste tot, în borcane înalte şi în lăzi transparente, acoperite în partea de sus cu o reţea deasă, în cuşca din bare metalice. Mirosul lor concentrat, în încăperile închise şi cu aer irespirabil, stârneşte mânia şi ura. Propriul meu miros se dizolvă, înceteaa sa mai existe, nu-l mai simt nici măcar eu.
Stau nepăsători în cuştile lor, mişcându-şi ritmic capetele. Aleargă în jurul pereţilor sau în interiorul unui tambur care se învârte. Mânios, plin de ură,ma caţăr pe cuşca cea mai apropiată şi mă târăsc pe reţeaua care o acoperă. Trec apoi la cuşca următoare şi din nou la cea următoare.Mirosul străin, la început greu de suportat, încetează să ma mai supere. Şobolanii despărţiţi de mine prin pereti de sticlă şi reţelele metalice îşi trăiesc viaţa proprie si nu pot să-mi facă nimic, nu vor ieşi din cuiburile lor transparente, iar eu niciodată nu voi ajunge la ei.Totuşi, indignat şi gata de luptă sau de fugă, mă jnvârteam printre cuşti, încercam să intru înăuntru, imi frecam dinţii pe barele metalice, îmi apăsam nasul de sticlă, convins că brusc are să cedeze, are să plesnească, are să se deschidă. Dar plasele erau fixate ermetic, marginile metalice nu cedau, sticla nu putea fi urnită.
După un timp, şobolanii albi au încetat să existe; mă mişcăm printre cuştile transparente de parcă nici n-ar fi fost. Şi ei s-au obişnuit cu hoinărelile mele şi acum nici măcar nu mai înalţă capul, stau imobili, opaci sau mişcând ritmic maxilarele, hălpăind hrana pe care le-o aduc oamenii. Nu sunt nevoiţi să şi-o obţină singuri, să omoare, să vâneze, să rătăcească, să fugă. Oamenii le aduc hrana, le umplu cu apă sau cu lapte jghebuleţele metalice, îi mută dintr-o cuşcă în alta, îi înţeapă cu ace lungi în coadă sau în grumaz. Şobolanii se scutură, cu capetele strâmbate.
Cantitatea mare de mâncare mă atrage si mă excită. ~
Locuiesc sub podea. Casa e veche, plină de ţevi de şernineu care nu funcţionează, crăpături, ciobituri. Căldura vine de jos, pe ţevi.
In perioada rece de toamnă, aici e plăcut şi linişte. Aşadar, nu părăsesc clădirea locuită de şobolanii albi.
Oamenii le pregătesc mâncarea în sala alăturată, cu dale lucioase şi alunecoase. Alături, se află şi un DEPOZITîn care pătrund fără dificultăţi, printr-o răsunătoare mâncată de rugină.
Găsesc peşti uscaţi, grăunţe, fasole, pâine, legume. Şobolanii albi capătă de toate".

Planta care antrenează creierul

Oamenii de ştiinţă au găsit o rezolvare uimitoare contra… uitării. Astfel, persoanele care au des lapsusuri, nu-şi pot aminti cifre şi nume, nu au decât să miroasă ulei esenţial de rozmarin sau să ţină pe biroul de la muncă ori de acasă o astfel de plantă. Aceasta creşte performanţele intelectuale chiar şi cu 75 la sută, arată obiectiv.info. „Uite flori de rozmarin ca să-ţi aduci aminte; te rog, iubitule, să nu mă uiţi”, îi spune Ophelia lui Hamlet în celebra operă a lui William Shakespeare. Aşadar, încă din acele vremuri se ştia că această plantă face minuni pentru memorie. Astăzi însă, cele mai noi cercetări – prezentate la conferinţa anuală a British Psychological Society – argumentează ştiinţific faptul că uleiul esenţial de rozmarin îi ajută pe oamenii clinic sănătoşi să îşi amintească evenimente din trecut şi să nu uite să realizeze anumite sarcini. De asemenea, studiul efectuat recent a scos în evidenţă şi faptul că această îmbunătăţire a memoriei s-a produs indiferent de starea participanţilor, motiv pentru care oamenii de ştiinţă cred că efectele pozitive ar putea fi provocate de o influenţă chimică. Cercetătorii susţin că descoperirea are potenţialul de a îmbunătăţi viaţa de zi cu zi a oamenilor care suferă de pierderi de memorie asociate cu înaintarea în vârstă. Cercetarea a fost realizată pe un eşantion de 66 de participanţi împărţiţi în două grupuri. Un grup a fost lăsat să aştepte într-o sală cu miros de rozmarin şi un altul a fost rugat să stea într-o cameră fără un miros aparte. După un anumit timp de aşteptare, subiecţii au fost rugaţi să realizeze o serie de teste de memorie ce includeau ascunderea unor obiecte, regăsirea lor mai târziu sau alte sarcini precum cele în care voluntarii trebuiau să îşi amintească să le dea cercetătorilor un anumit obiect într-un anumit moment. Descoperirile au scos la iveală faptul că uleiul esenţial de rozmarin creştea cu peste 70% şansele ca subiecţii să îşi amintească ce au de făcut în viitor. Cercetătorii au constatat că participanţii din grupul care a fost expus la mirosul de rozmarin nu numai că au rezolvat mai bine sarcinile, dar aveau şi un nivel mai crescut de eucaliptol, un compus din uleiul esenţial de rozmarin despre care se ştie că influenţează sistemele chimice din corp, îmbunătăţind funcţiile cerebrale. Studii anterioare au sugerat şi că unii compuşi din rozmarin stopează producţia unor enzime ce blochează funcţionarea normală a creierului, lucru care ne ajută să fim mai alerţi, îmbunătăţindu-ne memoria pe termen lung. În noul studiu, oamenii de ştiinţă s-au concentrat asupra memoriei prospective, ce implică abilitatea de a ne aminti anumite evenimente ce urmează în viitor şi de a ţine minte să realizăm anumite sarcini în anumite momente prestabilite. Acest tip de memorie este deosebit de importantă pentru activitatea de zi cu zi a oricărei persoane. Ea acţionează atunci când, de exemplu, cineva trebuie să îşi amintească să trimită o felicitare sau să îşi ia medicamentele. În Egiptul Antic, rozmarinul era folosit la nunţi şi la înmormântări.

autor:  Ionela Ceaslov, A.M.PRESS
sursa:http://ampress.ro

Fotografiile marilor miracole cinematografice

O serie de fotografii unice, realizate în culisele unora dintre cele mai cunoscute filme.
Adevărata magie a nașterii unei capodopere cinematografice nu va fi, probabil, cunoscută vreodată. Cu toate acestea, o privire în culisele realizării unor mari filme, ne poate oferi o mică idee despre efortul depus pentru a oferi nouă, privitorilor, fie și o clipă de visare. Iată câteva instantanee de culise realizate în timpul filmărilor unor filme foarte cunoscute, pe vremea când efectele generate pe calculator nu erau atât de răspândite.

 Titanic (1997): James Cameron oferă indicații regizorale actorilor Leonardo DiCaprio și Kate Winslet.

 Alien (1979): Creatura trăiește! 

 Leon (1994): sub privirile lui Jean Reno, regizorul Luc Besson o învață pe Natalie Portman (da, chiar ea) cum se ține pistolul în mână

 Războiul Stelelor – Imperiul contraatacă (1980): filmarea legendarului început de film.

 Războiul stelelor (1977): Peter Mayhew (Chewbacca) şi Kenny Baker (R2-D2) într-o pauză de filmare.

Stăpânul inelelor – Frăția inelului (2001): regizorul Peter Jackson îi oferă indicații regizorale lui Gandalf (Ian McKellen)

 Tăcerea mieilor (1991): regizorul Jonathan Demme și fiorosul Hannibal (Anthony Hopkins)

Unora le place jazz-ul (1959): Marilyn Monroe și Tony Curtis într-una dintre cele mai faimoase scene din istoria cinematografiei.

sursa:http://webcultura.ro/

Miercurea fara cuvinte - A Moment In Time

Gallery Hi Art - Jeremy Bortz
Postare inscrisa la "Miercurea fara cuvinte" 

Supa şi ciorba: scurtă istorie

Pentru bunica mea, esenţa sănătăţii era supa. Ea te scăpa de gripă, reumatism, toxiinfecţii alimentare. O supă delegume sau de pui era o injecţie cu anticorpi şi vitamine. Ceva-ceva e adevărat, ne-o spun şi medicii, şi nutriţioniştii. Astfel se explică faptul că supa şi versiunea sa mai concentrată şi condimentată, ciorba, sunt, alături de alte feluri de mâncare, nelipsite din meniul românilor. De fapt, după cum o spun istoricii, istoria supei este, probabil, la fel de veche ca şi cea a gătitului. Consomme-ul franţuzesc, supagazpacho spaniolă, borşul rusesc, minestronele italian sau won-ton-ul chinezesc sunt variaţiuni pe aceeaşi temă.
Bucătarii nu au făcut decât să adapteze reţeta la gustul şi ingredientele locului. Pentru că erau digerate cu uşurinţă, supele erau prescrise pentru recuperarea bolnavilor încă din Antichitate. De altfel, industria modernă a restaurantelor se bazează pe supă şi nu e de mirare că primele feluri vândute în restaurantele din Parisul secolului al XVIII-lea erau restoratifs, adică recuperatoare, întăritoare.
Dar istoria supei începe cu mult înainte. În sanscrită cuvântul supa înseamnă o hrană săţioasă. Istoricii spun că primele mărturii despre supă datează de prin mileniul şase î.Hr. Se pare că era gătită din carne de hipopotam. Istoricul John Ayto susţine (în An A-Z of Food and Drink ) că acest cuvânt ar putea fi un construct latin postclasic preluat, se pare, dintr-o rădăcină preistorică germautor: sup. De aici ar rezulta formele suppa, soupşi soupe.

Spahii-ciorbagii

Ciorba a ajuns pe masa românilor dintr-un capriciu istoric, fiind fiartă, mai întâi, în ceaunele şi cazanele trupelor de spahii ale Imperiului Otoman. Era atât de strâns legată de imaginea trupelor de militari otomani, că şefii regimentelor de spahii erau cunoscuţi sub titulatura de ciorbagii; poate şi pentru că lângă cortul lor se afla dintotdeauna cel al popotei, unde se făceau cele mai bune ciorbe de burtă sau de berbecuţi, aromate cu câteva fire de mentă, legume, piper şi, pentru ornament, pătrunjel proaspăt. În turceşte bine-cunoscuta fiertură poartă numele de çorba, cuvânt provenit din arabul šorba (šarâb).



Dacă urmăm aceste cuvinte vom observa că ele trasează cu precizie harta cuceririlor otomane. Grecii de după de cucerirea Constantinopolului, când au fost intens turciţi vreme de patru secole, o cunosc sub numele de τσορβάς (ţorbas). Ei fac şi astăzi tchorba toptsita, adică ciorba cu perişoare, care se prepară fierbând mai întâi nişte oase, pentru supă. Se fac apoi perişoare din carne tocată de vită (sau mixtă), amestecată cu piper şi sare, care se fierb un sfert de oră în apă. Ciroba este acrită nu cu borş sau lămâie, ci cu oţet, iar pentru aromă se adaugă nişte pudră de boia iute, călită în ulei.
Bulgarii, sârbii, croaţii sau albanezii o gătesc şi ei sub diverse denumiri derivate din cuvântul turcesc. Bulgarii, de pildă, gătesc bob tchorba, adică ciorbă de fasole, care se prepară ca şi cea românească, lăsând boabele la înmuiat şi fierbându-le apoi cu legume, ardei şi roşii mărunţite. Shkembe tşorbaseamănă cumva cu ciorba de burtă, doar că în ea se zdrobesc câţiva căţei de usturoi, se rade brânză şi este aromată cu dafin şi măghiran.
Afrodita şi nopţile de dragoste
Supa a urmat, pare-se, un alt traseu. Etimologia ne spune că acest cuvânt ne-a venit pe o rută romanică, trecând din cuvântul neogrec σοῦπα,prin italianul suppa, la cuvântul franţuzesc soupe.
Chiar şi textele homerice miros a supă. Supa cu ou şi lămâie (avgolemono) a fost creată, zice-se, pentru a-i evoca zeiţei Afrodita nopţile de dragoste. Se fierb fâşii din carne de pui, orez sau orz şi legume. După ce se strecoară zeama şi se dau deoparte carnea şi legumele, se lasă la răcit, apoi se adaugă gălbenuşurile şi zeama unei lămâi. Se amestecă totul şi apoi se fierbe la foc mic. Supa la conservă sau deshidratată a fost inventată încă din secolul XIX. sursa: http://www.historia.ro/autor: Dana Şerb

Cea dintâi iubire a lui Nicolae Grigorescu

“Eram de cincisprezece ani când meșterul care zugrăvea biserica de la Zamfira m-a luat cu el să-i fac sfinții de la catapeteasmă. Acolo am cunoscut o fetică tot așa, cam de vârsta mea. Foarte frumoasă. Avea niște ochi mari albaștri, și-n toată figura o expresie dulce, de-o cumințenie îngerească. Și, nu știu cum, că ne-am pomenit prieteni. Seara, când isprăveam de lucru, ne întâlneam în grădina bisericii. Era vară, liniște, frumos ca în vis. Și ne plimbam alături, ținându-ne de mână și nu spuneam nimic. Dar eram așa de fericiți, cum numai la vârsta aceea poți fi. Când ne despărțeam, ne strângeam de mână, ne șopteam încetișor: «Noapte bună» și ne dădeam întâlnire pe a doua zi, tot la ceasul și în locul acela…

Era pentru mine tot ce făcuse mai frumos Dumnezeu pe lume. Şi nici nu mai puteam gândi altceva.

Odată, plecase zugravul la târg şi se vede că se încurcase la vreun chef, c-a lipsit două zile. Ajunsese cu lucrul la turla cea mare din mijlocul bisericii, unde mai rămăsese de făcut un serafim în creștetul bolții. Îmi isprăvesc eu ce aveam de făcut şi mă urc pe schele, mă cocoţez pe un scaun, ca s-ajung, şi cât oi fi lucrat eu acolo nu ştiu, dar când dau să mă depărtez puţin ca să văd ce făcusem, o dată aud, pe la spatele meu, glasul jupânului: «Bravo, mă băiete, să trăiești! E cel mai frumos înger pe care l-ai făcut tu. Leită Măriuca popii, da’ parcă-i și mai frumoasă aici».

Fără să vreau, făcusem chipul de care tot sufletul meu era plin…”

Nicolae Grigorescu
(15 mai 1838 – 21 iulie 1907)

sursa:http://webcultura.ro/

Nicolae Grigorescu – Fetița cu basma roșie

Alta Matematica - Nichita Stanescu

 Noi stim ca unu ori unu fac unu,
 dar un inorog ori o para
nu stim cât face.
Stim ca cinci fără patru fac unu,
dar un nor fără o corabie
nu stim cât face.
Stim, noi stim ca opt
impartit la opt fac unu,
dar un munte impartit la o capra
nu stim cât face.
Stim ca unu plus unu fac doi,
dar eu si cu tine,
nu stim, vai, nu stim cât facem.
 Ah, dar o plapuma
inmultita cu un iepure
face o roscovana, desigur,
o varza impartita la un steag
fac un porc,
un cal fără un tramvai
face un inger,
o conopida plus un ou,
face un astragal...
 Numai tu si cu mine
inmultiti si impartiti
adunati si scazuti
raminem aceiasi...

Pieri din mintea mea !
Revino-mi în inima !