Sobolanul....

O fotografie postata de SoriN la Miercurea fara cuvinte mi-a amintit de

romanul Sobolanul, de Andrzej Zaniewski .
Ar fi fost si greu sa-l uit...
Inainte sa va spun de ce m-a impresioanat aceasta carte va las sa cititi foarte scurta recenzie facuta de o editura de la noi, cartii:

"Romanul Sobolanul, scris in toamna anului 1979, a fost refuzat de toti editorii polonezi, considerandu-l prea sumbru, amoral si pornografic. A fost editat pentru prima oara in limba ceha in 1990, iar publicarea in limba germana i-a adus consacrarea. La scurt timp a fost tradus in saisprezece limbi si a devenit bestseller. A obtinut excelente critici, fiind comparat cu operele lui Kafka, Joyce, Camus sau Beckett."

Da, romanul asa si este, da, este sumbru, pare amoral si usor pornografic.
Viata unui sobolan nu are cum sa fie usoara.
Doar ca el nu stie ca este sobolan, ca aduce boli, ca e urat de oameni despre care invata foarte curand ca sunt intr-o vesnica panda pentru a-l prinde si a-l ucide.
Sobolanul deschide ochii intr-o familie unde exista ierarhii, se simte bine cu fratii si mama lui...invata gustul hranei, invata sa vada lumea, chiar daca umbla mereu prin intuneric, isi doreste lumina...
Ii place muzica, ii place sa manace, minte, inseala, fuge ca un las, poate fi si curajos, ii este teama dar se simte si fericit, iubeste dar cel mai des, sufera.
Vrea sa cunoasca lumea, calatoreste pentru ca, pe masura ce se departeaza de casa, de copilarie, sa tanjeasca dupa ele pana cand cercul se inchide si el revine de unde a plecat, revine acasa.
Oamenii ii sunt dusmani, sobolanii ii sunt dusmani...chiar si un prieten te poate trada si iti devine dusman...
La un moment dat, citind cartea incepi sa te indoiesti ca citesti despre viata unui sobolan, incepi sa crezi ca citesti despre viata ta, legile care guverneaza lumea subsolurilor, a canalelor sunt aceleasi cu cele care guverneaza lumea de deasupra care poate doar aparent este la lumina.
Si el tanjeste dupa stabilitate, siguranta, isi face sperante, este dezamagit, isi face planuri de viitor...asta faci si tu...
Sobolanul ca si omul este fricos dar si ucide cu sange rece, are sensibilitati dar da dovada si de cruzime, este inteligent, perspicace...
Il vor ajuta aceste calitati sa supravietuiasca? Partile lui intunecate il vor pune la adapost de pericole?
Evident ca nu o sa raspund eu la aceste intrebari, va las pe voi sa gasiti raspunsul citind cartea, va las si speranta ca viata unui sobolan se poate sfarsi cu happy end...dar stiti cum e cu sperantele, ele sunt facute ca sa fie inselate...
O sa inchei cu un fragment din roman, el cred ca este mai elocvent decat cuvintele mele:

"Şobolanii albi se sprijină pe labele din spate, întind capetele în direcţia mea, sar încercând să ajungă la marginea pereţilor de sticlă, muşcă barele metalice. Se află peste tot, în borcane înalte şi în lăzi transparente, acoperite în partea de sus cu o reţea deasă, în cuşca din bare metalice. Mirosul lor concentrat, în încăperile închise şi cu aer irespirabil, stârneşte mânia şi ura. Propriul meu miros se dizolvă, înceteaa sa mai existe, nu-l mai simt nici măcar eu.
Stau nepăsători în cuştile lor, mişcându-şi ritmic capetele. Aleargă în jurul pereţilor sau în interiorul unui tambur care se învârte. Mânios, plin de ură,ma caţăr pe cuşca cea mai apropiată şi mă târăsc pe reţeaua care o acoperă. Trec apoi la cuşca următoare şi din nou la cea următoare.Mirosul străin, la început greu de suportat, încetează să ma mai supere. Şobolanii despărţiţi de mine prin pereti de sticlă şi reţelele metalice îşi trăiesc viaţa proprie si nu pot să-mi facă nimic, nu vor ieşi din cuiburile lor transparente, iar eu niciodată nu voi ajunge la ei.Totuşi, indignat şi gata de luptă sau de fugă, mă jnvârteam printre cuşti, încercam să intru înăuntru, imi frecam dinţii pe barele metalice, îmi apăsam nasul de sticlă, convins că brusc are să cedeze, are să plesnească, are să se deschidă. Dar plasele erau fixate ermetic, marginile metalice nu cedau, sticla nu putea fi urnită.
După un timp, şobolanii albi au încetat să existe; mă mişcăm printre cuştile transparente de parcă nici n-ar fi fost. Şi ei s-au obişnuit cu hoinărelile mele şi acum nici măcar nu mai înalţă capul, stau imobili, opaci sau mişcând ritmic maxilarele, hălpăind hrana pe care le-o aduc oamenii. Nu sunt nevoiţi să şi-o obţină singuri, să omoare, să vâneze, să rătăcească, să fugă. Oamenii le aduc hrana, le umplu cu apă sau cu lapte jghebuleţele metalice, îi mută dintr-o cuşcă în alta, îi înţeapă cu ace lungi în coadă sau în grumaz. Şobolanii se scutură, cu capetele strâmbate.
Cantitatea mare de mâncare mă atrage si mă excită. ~
Locuiesc sub podea. Casa e veche, plină de ţevi de şernineu care nu funcţionează, crăpături, ciobituri. Căldura vine de jos, pe ţevi.
In perioada rece de toamnă, aici e plăcut şi linişte. Aşadar, nu părăsesc clădirea locuită de şobolanii albi.
Oamenii le pregătesc mâncarea în sala alăturată, cu dale lucioase şi alunecoase. Alături, se află şi un DEPOZITîn care pătrund fără dificultăţi, printr-o răsunătoare mâncată de rugină.
Găsesc peşti uscaţi, grăunţe, fasole, pâine, legume. Şobolanii albi capătă de toate".