Se afișează postările cu eticheta poveste de dragoste. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta poveste de dragoste. Afișați toate postările

miercuri, 18 aprilie 2012

A existat frumoasa Zaraza?



Cunoscătorii legendei s-au împărţit în două tabere: cei care spun că Zaraza este 100% ficţiune şi cei care cred că a existat o femeie care a servit ca model pentru această legendă urbană, una dintre cele mai frumoase ale Micului Paris.
Marea iubire dintre unul dintre cei mai cunoscuţi muzicieni ai Bucureştiului interbelic şi cea mai frumoasă ţigancă din Micul Paris, Zaraza, se cântă şi astăzi în localurile cu aer nostalgic din Capitală. O poveste de amor nebun despre care cronicarii cred că este undeva între adevăr şi ficţiune.
Nu exista nicio fotografie a Zarazei si totusi...despre Zaraza se vorbeşte ca despre o frumuseţe dumnezeiască, cu buze senzuale, părul lung, brunet, uns din plin cu ulei de nuci. Considerată una dintre curtezanele de lux ale Micului Paris, se spune despre ea că avea trecere doar la cei mai sofisticaţi boieri ai vremii.
Fiecare apariţie a ei emana un exotism special. Obişnuia să poarte o rochie verde praz, cercei baroc şi pantofi împodobiţi cu ştrasuri care o făceau să nu treacă neobservată, spun cei care au studiat istoria vremii.În 1944 întâlneşte iubirea vieţii ei, pe binecunoscutul dizeur cu voce de tenor, Cristian Vasile. El a existat, nu e ficţiune. A ţinut linia întâi alături de Titi Botez, Jean Moscopol şi Zavaidoc, cel cu care avea să şi lupte pentru inima Zarazei.Povestea de dragoste dintre cei doi începe exact ca un tango, uşor şi cu accente tragice, în localul „Vulpea roşie”, de pe Lipscani, unde muzicianul era rezident, povesteşte Mircea Cartarescu in cartea sa, “De ce iubim femeile”.
Lautarul nu-şi poate dezlipi ochii de pe ea, impresionat de apariţia frumoasei ţigăncuşe, atunci când intră, într-una din seri, însoţită la braţ de un aristocrat care ocupă o masă în dreptul scenei pe care Cristian Vasile interpreta dumnezeieşte. Furat definitiv de frumuseţea ei, el nu poate continua tot recitalul şi se refugiază într-un local vecin. Nu avea să ştie că sentimentele erau reciproce. Zaraza se îndrăgostise şi ea, la prima vedere, de lăutar.
Zaraza a fugit după el, s-a aşezat la masă şi nu l-a mai scăpat din priviri. În noaptea aceea a devenit femeia lui şi aşa a rămas timp de doi ani de zile. Frumuseţea ei continuă să atragă priviri care îl fac invidiat pe Cristian Vasile.În acest context, istoricii vorbesc despre o rivalitate între el şi Zavaidoc care renunţă la planul lui diabolic de a-l ucide pe cântăreţ din cauză că ar fi riscat prea mult. Vasile era foarte celebru şi risca să se afle repede cine-i autorul. Nu acelaşi noroc l-a avut Zaraza, omorâta fiind de Borilă, un ţigan din anturajul lui Zavaidoc, “antrenat” să ucidă.„A fost omorâtă de un ţigan gelos, pe malul Dâmboviţei, în timp ce mergea să cumpere tutun. Cristian Vasile a fost devastat. Pentru că o iubea atât de mult, se zice că, după ce a fost incinerată, lăutarul ar fi furat din crematoriu urna cu cenuşa ei şi ar mâncat-o cu linguriţa”,spune istoricul Dan Falcan.Alţii susţin însă că acest scenariu este pură ficţiune construită pe seama unei melodii de tango intepretată de Cristian Vasile şi compusă de fapt de un argentinian.Celebrul lăutar a murit la Sibiu în 1974, iar mulţi dintre cei care au alimentat veridicitatea poveştii au susţinut că l-au şi cunoscut. Un artificiu obişnuit pentru a da credibilitate invenţiei, ne-a mai spus scriitorul. Nimeni nu poate şti dacă această femeie a existat cu adevărat, însă legenda ei va dainui multa vreme de-acum incolo si va ramane pe buzele multor cantareti contemporani.

Cristian Vasile - Zaraza
sursa: www.adevarul.ro

duminică, 17 iulie 2011

"Dar dumneavoastra stiti de ce?"

Moise Mendelsson, bunicul cunoscutului compozitor german, a fost un bărbat departe de a fi chipes. Dimpotrivă, pe lângă faptul că era mic de statură, avea o cocoasă grotescă. Într-o zi l-a vizitat pe un comerciant din Hamburg, care avea o fată foarte drăgută, pe care o chema Frumtje. Moise se îndrăgosti disperat de fata care îl privea cu vădită repulsie pentru înfătisarea sa. Când a vizitat casa negustorului, înainte de plecare, Moise si-a luat inima în dinti, s-a dus la etaj, unde era camera fetei, pentru a schimba ultimele cuvinte cu ea. Era de o frumusete cerească, iar el se zbătea în chinurile iadului atunci când fata refuza să se uite măcar la el. După câteva încercări de a lega o conversatie, Moise a întrebat-o timid: "Stiti de ce căsătoriile se fac în cer?". "Da", a spus fata, în timp ce se uita mereu în pământ. "Dar dumneavoastră stiti de ce?". "Da, stiu", a răspuns el. "Vedeti, în cer, la nasterea fiecărui băiat, Domnul îl anuntă care va fi fata cu care se va căsători. Când m-am născut eu, mi s-a arătat viitoarea mireasă. Domnul mi-a zis: Mireasa ta va fi cocosată. Atunci i-am spus Domnului: Doamne, o femeie cocosată ar fi o tragedie. Dă-mi mie cocoasa si las-o pe ea să fie frumoasă." Fascinată de cuvintele lui, Frumtje si-a ridicat ochii din podea, acordând mâna sa mai târziu omului căruia i-a fost o sotie credincioasă. (Barry & Joyce Vissell - ”Supă de pui pentru suflet”)
foto:Karol Kalinowski

luni, 11 iulie 2011

Iubiri in umbra timpului - Greta Garbo si Mercedes d`Acosta


Desi studiourile de film lasau sa circule zvonurile despre presupusa iubire dintre Greta Garbo si partenerul sau de filme, John Gilbert, sex-simbol absolut al anilor `30, ea i-a refuzat intotdeauna avansurile actorului.
Inainte de a se retrage din show business, Greta Garbo a trait o scurta si intensa poveste de dragoste cu o femeie, Mercedes d'Acosta. Viata "sfinxului suedez" sau a "tortei de gheata", cum mai era numita actrita, a fost presarata cu scurte idile, platonice cu barbatii si mai pasionale cu femeile. Mercedes, scenarista de succes la Hollywood si o femeie extraordinar de eleganta (nu purta niciodata aceleasi haine de doua ori), a abordat-o pe Garbo pe strada, desi cele doua femei se cunosteau din vedere de mai multa vreme. Garbo se intereseaza de ea printre prietenii ei actori, afland ca Mercedes era scenarista, poeta si stilista. Aceasta femeie nascuta la New York dintr-un tata cubanez si mama spaniola era pura definitie a non-conformismului: divortata, socialista, budista si vegetariana! Se stia despre ea ca prefera femeile, atribuindu-se legaturi cu actrita Marlene Dietrich si dansatoarea Isadora Duncan. Dupa mai multe luni de tacere, Mercedes o invita pe Garbo la ea acasa, la o receptie importanta. "Divina" ar fi vrut sa mearga, dar renunta si ii telefoneaza ca este bolnava. "Vin sa va tratez imediat!", ii raspunde Mercedes. Ea ajunge acasa la Garbo cu lamai si portocale, vrajind-o pe vedeta. Invitata sa ii vorbeste de spiritualitatea indiana, de faptul ca "iubirea intre persoanele de acelasi sex devine o forma de rugaciune". In zilele urmatoare, cele doua femei traiesc o relatie intensa de prietenie. Mercedes gateste, Garbo pune muzica, hitul anilor `30, "You drive me crazy". "Suntem surori spirituale. Stiam ca asta se va intampla intre noi doua", ii spunea Mercedes. Convinsa fiind ca Greta Garbo era reincarnarea Reginei Cristina a Suediei, Mercedes o sfatuieste sa o joace pe ecran. Actrita obtine rolul in 1933, unul dintre cele mai frumoase din cariera sa. Devenite foarte apropiate, cele doua femei pleaca in concediu sase saptamani la o cabana izolata pe o insula, langa un lac din Sierra Nevada. Garbo inoata in apa rece ca gheata si isi conduce prietena in drumetii. Cand sunt gasite, vedeta nu vrea sa accepte realitatea: "Nu pot, nu vreau sa ma intorc la Hollywood, la viata de studio!". Acesta a fost sfarsitul idilei lor. Versatila, Garbo se indeparteaza de Mercedes. In 1944, dupa 13 ani de prietenie, ea ii spune adio. In 1941, ea se retrasese deja din cinema in plina glorie, la doar 37 ani. Tentativele ei de intoarcere in industria cinematografica au esuat. Ochii ei frumosi nu vor fi niciodata vazuti intr-un film color. Greta Garbo traieste izolata timp de 57 ani in New York (si doua luni pe an in Elvetia, la Klosters), marturisindu-i unei prietene: "Am stiut dintotdeauna ca nu am fost facuta pentru o fericire reala si durabila."

Mercedes d'Acosta era constienta ca a iubit o regina cu inima de gheata: "Pentru a o cunoaste, trebuie sa simti vantul, ploaia si cerul noros. Ea apartine acestor elemente, fizic si simbolic. Va ramane pentru totdeauna un copil al vikingilor!"

sursa:
www.ele.ro
foto:
www.claqueta.es

duminică, 5 iunie 2011

Iubiri in umbra timpului - Alexandru Odobescu si Hortensia Racovita


De ce s-a sinucis Alexandru Odobescu?

Bucuresti, 10 noiembrie 1895. Pe Strada Florilor locuieste profesoara de geografie de la Externatul Nr. 2 de Fete, Hortensia Racovita. implinise nu de mult 30 de ani si era necasatorita. Priveste ingrijorata pe geam. Rafale de vant rece spulberau frunzele fara viata ale unui tei batran. La masa de nuc acoperita cu o broderie de mana, sta mama sa, venita cu o zi inainte de la Bacau. Amandoua femeile sunt in asteptare.
- Mama, te rog, fii rezonabila. Gandeste-te ca el este academician.
- Hortensia, Hortensia, de ce nu ti-ai gasit tu unul de seama ta sau macar cu un an, doi mai mare. Te-ai incurcat cu el, ce ti-o fi putut fi tata…
- Mama, el…
Deodata, se auzira batai in usa de la intrare:
- Ei sunt.
Hortensia, vadit emotionata, isi potrivi inca o data cordonul de la rochie in oglinda ovala si alerga spre usa:
- Poftiti, poftiti, va asteapta! zise, zambind protocolar.
In fata ei se aflau o femeie nu prea inalta, trecuta de prima tinerete, dar bine legata, cu o fata cu trasaturi nobile. Ochii ei, amintind de albastrul otelului, o fulgerara pe tanara gazda. Din mantoul de blana, scoase o mana inmanusata:
- Sasa Odobescu!
Din spate, ridicandu-si palaria cu un gest cavaleresc, un barbat incaruntit, incerca sa inchege o discutie:
- Draga Hortensia, eu si sotia mea…
- Intrati va rog, sa nu va cuprinda frigul. Va asteapta si mama de la Bacau. Cei doi musafiri nu sunt niste necunoscuti. El este celebrul Alexandru Odobescu, fiu al faimosului general Odobescu de la 1848.
A fost director al „Teatrului National” din Bucuresti, autor al „Falsului tratat de vanatoare”, al inegalabilei nuvele „Doamna Chiajna”, dar mai ales al monumentalei lucrari „Tezaurul de la Pietroasa”. Fusese ales academician. Trecuse de 61 de ani. Din nefericire traia separat de sotia sa, Sasa, care impreuna cu fiica lor, Ioana, se aflau in Arges, inca din 1891. Sasa Odobescu era fiica faimosului general rus Pavel Dimitriovici Kisselev, presedinte plenipotentiar al divanurilor Moldovei si Tarii Romanesti pana in 1834, si al Alinei Baleanu. Alexandru Odobescu se casatorise cu ea la varsta de 24 de ani. Cuplul Odobescu fu condus in sufragerie, unde fu prezentata mama Ortensiei. Dupa ce schimbara cateva cuvinte, Sasa se intoarse catre Odobescu:
- Alex, noi femeile te rugam sa ne lasi un timp singure. Ai la dispozitie camera alaturata, unde poti gasi cateva carti bune de citit! Aplecand capul a intelegere, el parasi cele trei femei:
- Ortensia, uite de ce draga mea am venit si mi-am insotit sotul si chiar prefer s-o fac pe „petitoarea”. il iubesc enorm ca om, dar si ca savant, ii doresc fericirea. Sunt dispusa sa ma calugaresc decat sa fiu o piatra in calea fericirii lui. Daca tu esti adorata inimii lui, aveti acordul meu total! Mama Ortensiei, care riu scosese nici un cuvant pana atunci, izbucni ca o avalansa:
- Nu voi fi niciodata de acord ca fiica mea cu 30 de ani mai tanara decat el sa se marite cu un barbat batran care a inselat-o si batjocorit-o, ba a si compromis-o pe ea, un trandafir in plina floare. Ar trebui sa fie pedepsit pentru infamiile sale, iar eu ca mama nu pot aproba casatoria fiicei mele cu un stricat, o cazatura… in camera alaturata, asezat pe un scaun, guta nu-i dadea pace. Cu urechea lipita de peretele subtire, Alexandru Odobescu asculta cutremurat replicile batranei. Se ridica, isi potrivi papionul, trase aer in piept si furios intra in toiul discutiilor:
„ – Asa? Sunt un stricat, o cazatura? Ma azvarliti acum, dupa ce pentru voi am facut atatea? Dupa ce m-ati exploatat, m-ati torturat, m-ati impins la ultima mizerie, nu mai sunt decat o otreapa de aruncat? Sunteti niste infame, infame… pentru Hortensia m-am certat cu bunul meu prieten, Anghel Demetriescu, pentru ca eram gelos de trecutul ei, pentru ca-mi inchipuiam ca a fost amantul ei. El de fapt mi-a facut cunostinta cu ea. Nu-1 mai puteam suferi, il uram din toate puterile sufletului. M-am apropiat de ea la scoala unde ea activa. I-am trimis scrisori, flori, eram prada unei mari pasiuni care ma facea sa sufar amarnic. Cu toata trivialitatea si rautatea acestei femei, o iubesc asa, incat sunt convins ca fara amorul ei ar trebui sa mor. Fara acest amor, viata n-ar mai avea nici un sens pentru mine. Sunt nenorocit, sunt adanc nenorocit, stiu ce-mi ramane de facut!” Cu scaparari de fulgere in ochi, Odobescu se imbraca si paraseste casa, urmat de sotie, „care nu stia cum sa-1 mai mangaie”. Ajunge sfarsit acasa. Nu-si gaseste locul. Simte ca tamplele-i plesnesc. Se aseza incet pe capatul patului. Pe masuta sculptata, cu trei picioare, sunt doua scrisori. Le scrisese in noaptea de 8-9 noiembrie. Avusese presimtiri…
Reciteste: Draga mea Sasa, in starea de neodihna in care traim din cauza patimei nenorocite pe care cu totii o cunosc, moartea este cea mai mangaioasa odihna pentru mine. Deci o voi primi-o cu placere. Numai durerea ce ea le va aduce lor ma face sa vad intr-insa unele fete intunecoase…
Viata mea, precat o pot prevedea in viitor, mi se pare mult mai trista, mai anevoioasa. Deci sa primeasca toti cati ma iubesc a mea moarte ca o curmare a unor grele si nefericite chinuri. Sfarsesc aceste randuri cu urari de fericire pentru iubita mea sotie, pe care o rog sa-si caute de sanatate ca sa traiasca indelung si sa stea ca o paza buna langa Ioana noastra, langa barbatul ei Teodor si langa copilasii ce li s-arputea naste”.
In cealalta scrisoare, adresata lui A. Demetriescu, concluziona: „… A fost (Hortensia) adevaratul mormant al intelegentei mele, al iluziilor, ba chiar si al vietii mele”. Tremurand, desface capacul unui flacon, pune in palma o puternica doza de Laudanum, pe care o dadu apoi peste gat. Respira o data, de doua ori profund, ca o mare usurare, si se intinse pe spate acolo langa marginea patului, incet, incet, umbra noptii puse stapanire pe trupul si mintea celui ce a fost Alexandru Odobescu…

In 1898, „tanara profesorita” din Bacau obtinea pentru studiul „Dictionar geografic al judetului Bacau” premiul Academiei Romane.

Sursa: ziaruldegarda.ro

duminică, 29 mai 2011

Iubiri in umbra istoriei - Ovidiu si Corinna



Motivele pentru care a fost exilat autorul Ars amatoria sunt până astăzi învăluite de mister. Ovidiu însuși scria că motivul ar fi fost „carmen et error”, o poezie și o greșeală. Marele poet roman Ovidiu (Publius Ovidius Naso), s-a născut la Sulmona la 20 martie 43 î.e.n. Prenumele său Naso îi vine de la nasul său proeminent. A văzut lumina zilei la numai un an după asasinarea lui Iulius Cezar şi era adolescent atunci când August, în plină glorie, a transformat Republica romană în Imperiu. Tânărul aristocrat bogat şi foarte talentat, era mare amator de femei, de dragoste şi de sex. De fapt, era perfect integrat în lumea libertină a Romei antice. S-a căsătorit la 16 ani cu o adolescentă. La vârsta de 23 ani, în opera „Iubirile”, face portretul Corinnei, amantă senzuală şi infidelă. Iar romanii au fost pur şi simplu entuziaşti. Admiratorii lui îi scriau pe zidurile Cetăţii Eterne. Ovidiu a avut un succes enorm, ceea ce l-a determinat pe August de a promulga legile sale moralizatoare. Cine era Corinna?Conform versiunii celei mai seducătoare, ar fi vorba de Iulia, fiica orgolioasă a lui August, dar există multe semne de întrebare. În orice caz, Corina iluminează versurile incandescente ale poemului lui Ovidiu. Corinna este puţin mai în vârstă decât Ovidiu, căsătorită cu un bărbat mai bătrân şi-i înşală pe amândoi cu o mare nonşalanţă. Înainte de a împlini 20 de ani, ea a devenit amanta unui bărbat care a făcut-o să cunoască primul orgasm. După aceea, era supărată de fiecare dată când acesta nu mai putea să o facă să juiseze. În fine, era îndrăgostită de tânărul său amant, poetul Ovidiu, care o venera şi îi suporta capriciile. Corinna îl ameninţa, îl ţinea pe jar, se distra cu el, se certau des, îl minţea, era o femeie periculoasă şi sigură de sine, era plină de pasiune amoroasă nu numai cu el, ci cu întreaga elită romană, ceea ce-l deranja imens pe Ovidiu. În special la banchetele oficiale, unde îi plăcea să se dea în spectacol. Dar ea inventa şi mici stratageme meschine: juca rolul soţiei respectabile, îi trimitea mesaje secrete, era arzătoare când trebuia şi-i şoptea la ureche, în timpul petrecerilor, vorbe dulci şi măgulitoare pentru orice bărbat, sau se deda preliminariilor în public, până ce ajungea la juisare. Remarcile lui Ovidiu o făceau la rândul său, să fie plină de gelozie. Poetul nu suporta ideea că soţul ei se culca cu această femeie fantastică şi răpitoare. El nu ezită de a descrie fiecare detaliu al anatomiei ei, care îl vrăjea. Era în extaz... În anul 2 î.e.n., August şi-a judecat fiica pentru adulter şi a condamnat-o la exil. Un deceniu mai târziu, pentru acelaşi motiv, August l-a exilat pe Ovidiu pentru că incita la adulter. L-a exilat în provincia Dacia, la Tomis (Constanţa), unde poetul roman şi-a petrecut ultimii ani din viaţă. Poetul şi-a petrecut ultimii zece ani din viaţa sa la malul Mării Negre (Pontus Euxin) pledându-şi cauza şi implorându-l pe August de a reveni la Roma, dar cu împăratul nu se putea trata acest subiect închis şi Ovidiu a murit în exil cu o mare durere în suflet. Corinna a fost şocată, ca majoritatea oamenilor pe care îi frecventa. Dar ea a continuat să-şi trăiască viaţa aşa cum ştia cel mai bine, în plăcerile momentului, refuzând să aibă copii şi mândră de frumuseţea sa. La malul Mării Negre, Ovidiu a scris Ponticele şi Tristia, precum şi câteva pamflete despre tracii care trăiau în jurul Tomisului. După moartea lui, familia i-a putut repatria corpul. „Sub astă piatră zace Ovidiu, cântărețul Iubirilor gingașe, răpus de-al său talent, O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată, Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin”. sursa: e-istorie.ro

duminică, 15 mai 2011

Iubiri in umbra istoriei - Jules Verne si Luiza din Carpati



Numele Cetăţii Colţ, de la marginea Munţilor Retezat, a ajuns în toată lumea, în paginile unei cărţi. Jules Verne a scris despre ea în ,"Castelul din Carpaţi''. Şi nu numai titlul romanului are legătură cu România. Cine şi-ar fi închipuit că Jules Verne a iubit o româncă din Homorod, de focul căreia s-a stins, şi de dragul căreia a scris această carte de succes! „Castelul din Carpati”, reprezinta o exceptie intre scrierile lui Jules Verne, fiind de fapt o poveste de dragoste. Se pare ca Jules Verne a calatorit in Transilvania, unde a cunoscut o tanara de 17 ani, Luiza Teutch, ce a fost pentru romancier un adevarat refugiu sentimental.Singura urma a acestei povesti de dragoste este insa, doar romanul amintit, nici biografii lui Verne nedetinand prea multe informatii in acest sens. Personajele si numele locurilor din roman pot fi cu usurinta identificate ca fiind din zona Cetatii Colt, mai mult, grafica din primele aparitii a cartii (editia Hetzel) reda izbitor silueta cetatii. Despre tanara Luiza, pe care Verne o numeste in scrieri „unica sirena” se cunosc cateva amanunte. Ea a fugit de acasa chiar inainte de nunta ei, si ea este cea care il insoteste pe romancier in calatoriile sale din Transilvania. Idila dintre cei doi, se pare ca s-a consumat la poalele cetatii unde a existat o cocheta cabana, numita „Casa vanatorilor”, unde cei doi indragostiti s-au stabilit o perioada.Dupa mai multi ani, la interventia parintilor, Luiza nu scapa totusi de o casatorie aranjata, mirele fiind Gustav Muller, un barbat cu 16 ani mai tanar decat Verne. Se cunoaste ca aceasta situatie agraveaza iremediabil perioada neagra si ciudata pe care scriitorul tocmai o traversa, perioada cauzata printre altele de moartea mamei sale, a editorului sau - cel mai bun prieten, si de un atentat a carui victima este, ramanand infirm. Dragostea celor doi iubiti s-a consumat apoi in scrisori, dar cu timpul, s-a stins. A ramas insa vie pentru scriitor.Povestea castelului are, cumva, un final. in 1944, intr-o familie din Bucuresti, intr-un scrin, sunt gasite cateva scrisori. De la Jules Verne catre Luiza. Epistole de dragoste, pe care preafrumoasa femeie le-a lasat nepoatelor ei. Urmasii ei (familia Luciei Angela Dudescu) pastreaza si alte daruri despre care spun ca sunt de la Jules Verne - un ceas cu pendul, doua machete ale iahturilor scriitorului si cateva volume din ,"Calatorii extraordinare".

sursa: http://www.realitatea.net
foto: RTV
foto: AdeBooks