Calea Victoriei

Istoria Bucureştiului se împleteşte în jurul Căii Victoriei. Aceasta a fost prima stradă pavată din România, aici se întâlneau elitele culturale şi politice. Ca şi acum, o casă pe acest bulevard era eticheta apartenenţei la un statut social respectabil.
Numele vechi al Căii Victoriei este Podul Mogoşoaiei. A primit noul nume în anul 1878, după ce trupele române, ca urmare a victoriei obţinute în Războiul de Independenţă, şi-au făcut intrarea triumfală în oraş pe această arteră. Cea mai cunoscută stradă din capitală îşi datorează existenţa domnitorului Constantin Brâncoveanu, care urcă pe tronul Ţării Româneşti în 1688. Patru ani mai târziu, Brâncoveanu taie un drum care să lege moşia sa de pe malul Dâmboviţei cu moşia de la Mogoşoaia, unde va construi un palat superb în anul 1702.
În primele consemnări, actuala Calea Victoriei apare menţionată cu numele de „Uliţa cea Mare" sau Calea Braşovului. Atunci când a deschis noua arteră, domnitorul nu a ţinut cont de proprietăţile existente pe traseul ei, cele ale boierilor Bălăceni şi Cantacuzini, de aceea acţiunea lui poate fi considerată primul proiect de planificare urbanistică a Bucureştiului.
În anul 1692, boierul Brâncoveanu porunceşte podirea noii uliţe cu bârne de lemn, de aici şi denumirea de Podul Mogoşoaiei. Sistemul pavării cu lemn (datorită căruia străzile erau numite „poduri") este foarte vechi în Bucureşti, existând menţiuni despre acest sistem încă din secolul al XVI-lea.
Pe toată lungimea uliţei erau puse bârne groase de stejar, numite „podini", lungi de 8 metri. Acestea erau aşezate transversal şi prinse la capete cu bârne, numite „urşi". „Podurile" aveau şanţuri adânci pe margini, pentru scurgerea apei de ploaie, iar în dreptul intrărilor în curţi erau construite podişti de lemn.
Nu existau trotuare, pe „pod" mergeau laolaltă oameni, care şi trăsuri. Totuşi, acest sistem avea şi un inconvenient. Sub bârnele groase se aduna noroi şi se întâmpla destul de des ca, la trecerea unui om, acesta să alunece şi să ajungă scufundat până la brâu în noroi. Acest sistem nepractic şi costisitor a fost abandonat în 1824, când s-a trecut la pavarea cu piatră de râu a principalelor poduri, printre care şi Podul Mogoşoaiei. În 1864 s-a început pavarea cu piatră cubică din granit adusă tocmai din Scoţia, iar în preajma Primului Război Mondial, Calea Victoriei a fost asfaltată pentru prima oară.
În timp, Podul Mogoşoaiei devine una dintre cele mai frecventate şi selecte artere ale Capitalei. De la finalul secolului al XVIII-lea şi până în perioada interbelică, de o parte şi de alta a Căii Victoriei se ridică biserici, case boiereşti, mănăstiri, prăvălii, magazine de lux, restaurante, hoteluri, apoi Palatul Regal şi alte instituţii de stat.
Cu toate acestea, contrastul acestei zone este ironizat de gazetarul şi pamfletarul Nicolae T. Orăşanu în anul 1857: „Are daruri o mulţime / E podul cel mai faimos / Cel mai mare în lungime / Dacă nu cel mai frumos. / Aranjat e de minune / Ici-colo câte un palat, / Lângă nişte case bune / Câte-un bordei sfărâmat".

sursa: www.adevarul.ro