Craciunul de altadata, cu Mos Gerila cu tot

Sfarsitul lunii decembrie aduce cu el mult indragita Sarbatoare a Craciunului dar si amintirea acelui sfarsit de decembrie 1989 cand oamenii au iesit in strada...poate ca e bine sa nu uitam sa ne amintim de ce au facut-o, de ce am facut-o...Am gasit un articol foarte interesant scris si publicat de Razvan Orasanu.
Va las sa-l parcurgeti...

Oare chiar “era mai bine pe vremea impuscatului”? Va provoc la cateva amintiri, doamnelor si domnilor, dintr-o alta epoca -putem recompune impreuna parfumul unor vremuri care au trecut? Sunt constient ca fac parte din ultima generatie care inca isi poate aminti (la limita) de cliseele unor epoci…Va invit sa fim tovarasi de depanat amintiri (iata un alt cuvant furat si denaturat de acea epoca) si de reconstituit o epoca Realismul detaliilor ne foloseste pentru a nu ajunge la denaturare. Anul trecut am scris despre ziua de azi (vezi aici), acum cred ca e necesar sa ne intoarcem la ziua de ieri. Ziua de maine este in asteptare permanenta in Romania…
Va amintesc de vremea pungilor de un leu, de vremea eugeniilor impachetate in hartie albicioasa si unsuroasa, de plasele de rafie cu dungi verticale, multicolore, cu care se mergea in piata, de magazinele unde te asezai la coada doar pentru ca vedeai coada – de vreme ce se asezasera atatia oameni, sigur “se baga” ceva. In preajma sarbatorilor se “bagau” mezeluri – desi inteleg ca noi timisorenii, cu Comtim-ul alaturea, eram privilegiati fata de restul tarii. In rest, te descurcai pentru mancare cu o combinatie intre ce aduceai de la tara, ce gaseai in piata si alte lucruri luate la vrac , din magazin. Daca “se baga” ceva carne si “prindeai” (chiar daca erau mai mult oase), ea era pusa cu simt de raspundere la congelator. Era folosita, cu parcimonie, pentru o perioada cat mai lunga. Ideea de a arunca alimentele, atat de banala azi, era aproape de neconceput. Romania inca isi platea “datoriile” externe – ultima transa in martie 1989.
Pentru cine tanjeste la vremea dinainte de 1989 putem aminti de celebra formula cu “alimentatia rationala” (si de Alimentarele care probabil erau create pentru a transpune in fapt teoria “stiintifica”). De pilda, uleiul varsat, turnat cu palnia din butoiase. Exista, ce-i drept, si varianta de ulei de floarea soarelui in sticle albe, verzi sau maronii cu etichete unsuroase, capsate la capete pentru a indica data de fabricatie.Un membru al familiei imi aminteste ca sticlele verzi si maronii erau pentru bere, dar erau folosite de fabricile de ulei in caz ca nu mai erau sticle albe. Pentru sarmale, aveam orezul luat direct din sac cu o lopatica metalica insalubra, cantarit apoi pe celebrele cantare cu carlig si arc de care iti agatai punga cu ce cumparai. Alternativa era cantarirea in acel cantar foarte mare (de obicei alb sau albastru) cu doua talere, din Alimentara. Mai putem aminti nelipsitele randuri si randuri cu borcane de mazare si bulion in conserva, alternate artistic cu ghiveci la borcan si tocana de legume.Am incercat sa gasesc o poza, dar ce e mai jos doar aproximeaza.



Pentru norocosii care aveau pile exista salamul de vara – cu zgarciuri mai fine si grasime alba, uscat, luat pe sub mana. Puteai lua doar o ruda- doua, o data si de multe ori, stand la coada, ramaneai cu buza umflata. Salamul de Sibiu exista arareoriin afara judetul respectiv (pe atunci teritoriul lui Nicu Ceausescu) doar daca erai foarte, foarte norocos – traditia cu acest salam e atat de adanc infipta in creierul nostru incat este ingredient aproape nelipsit, si dupa 24 de ani, in aperitivele de pe la nunti. Ce boierie, sa ai salam de Sibiu… Pentru cei mai multi exista parizerul – in ultima vreme si acela luat cu cartel (unii spun “ratie”), doar 2-300 de grame – este probabil motivul pentru care si azi romanii isi iau, in general, mai multe alimente decat au nevoie in aceasta perioada. Mai existau si celebrii pui de Gostat, sau puii ceva mai bine crescuti – pentru cei cu pile sau rude care lucrau la Avicola. Pentru nomenclatura, existau ficateii de la Casa de Comenzi.

In materie de dulciuri de sezon, existau “saloanele” – pralinele invelite in ciocolata in general facute la Kandia. Exista si ciocolatica din aceea rotunda cu eticheta de scufita rosie pe care copiii, desfacand-o, si-o puneau drept ceas. Nu se mai stie ce ora era in dreptul lupului sau al acelui bradut verde. Exista si ciocolatica Martinel, cu un gust incert si alte patrate invelite in ciocolata in care puteai sa nimeresti bucati intregi de zahar netopit. Pun pentru nostalgici o poza cu niste pufarine mai jos (nu le-am putut suferi vreodata), exista si Mentosanul, caramelele care iti rupeau dintii si tabletele de glucoza (100 de grame?) care se vindeau pe post de ciocolata. Ajunsesem in vremea aceea – sa ne facem singuri “ciocolata calda”cu cacao cu apa si zahar – dar folosind si cateva picaturi de esenta de rom cumparata de la Alimentara pentru prajituri facute in cuptor. O punga de dulciuri era un dar impartit de stat la fiecare copil – portocalele erau rare si bine primite, iar bananele erau inexistente. In vacantele de vara, bunicii cumparau de la cooperativa sateasca bomboane varsate (de obicei cu menta, deliciul era daca erau cu lapte). Se puneau intr-o punguta alba, dupa ce erau luate cu nelipsita lopatica de metal.
Daca vroiai suc (si nu vroiai sa faci socata in casa sau sa folosesti prafuri din plic pentru celebra Oranjada), aveai Cico sau Brifcor – cine ar putea uita vreodata micile depuneri de pe fundul unei astfel de sticle de suc galbui, la sfert? Sau usoara rugina care ramanea atunci cand dopul de metal se dadea la o parte?Singura zi in care am vazut Pepsi inainte de 1989, sub forma unei lazi cu 12 sticle la sfert a fost ziua in care implineam 4 sau 5 ani si a fost surpriza intregului eveniment, apreciat de intreaga familie. E atat de memorabil incat si peste 28 de ani ne amintim cu totii de foarte multe detalii din acea aniversare. Pe acea vreme, zvonul era ca nu e bine sa dai Pepsi la copii – contine cofeina si copii ajung prea agitati.
Pentru mine, ziua de nastere e in apropierea Craciunului, deci mereu am avut parte de un singur cadou, combinat…Mos Gerila era in vremea aceea o inventie fistichie pentru o tara in care religia era tolerata, barba lui Mos Gerila era din vata cu noduri luata de la farmacie. “Tovarasa” alinia copii la serbare intr-un fel care nu stiu daca se mai practica si acum. Cum locuiam la bloc, aveam program de apa calda si eram arondati unei anumite alimentare. Cine nu statea de la coada la lapte, risca sa nu primeasca. Laptele venea in sticle mari cu gura mare, rotunjita, acoperite cu o folie de aluminiu, sticle carate in carucioare de fier cu TV-urile (dubitele acelea de transport, botezate “Tudor Vladimirescu”). Daca de Craciun mergeam catre bunici intr-o duminica, trebuia sa ne alegem duminica in care cunostinta cu care mergeam avea benzina (ne trebuia o canistra suplimentara de 20 de litri in portbagaj si intr-un an s-a si varsat) si, in plus, era duminica in care automobilul cu sot/fara sot putea circula. Automobilul era aproape invariabil Dacia 1300, desi aveam un unchi cu o Dacie 1100 rosie si altul care a ramas fidel ani de zile Trabantului.

La medic se mergea cu Kent, cate-un pensionar fuma Carpati fara filtru cu o ravna demna de o cauza mai buna (deh, bani de BT de unde?), apa calda era cu program, sapunul era Cheia sau Stela, atunci cand nu era sapun de casa.Becurile de rezerva se cumparau in seturi de cate 10, pentru ca nu se gaseau mereu.Acele din spitale se fierbeau (sterilizau cica), avortul era interzis categoric si pedepsit penal, portretele tovarasilor tronau in orice scoala si in orice manual, odele erau nesfarsite, Albumul Duminical continea o jumatate de ora de desene animate, in rest programul TV era de doua ore si se termina cu sunetul acela ascutit pe care este imposibil sa nu vi-l amintiti (“vizita tovaraseasca si prietena in Iran a tovarasului Nicolae Ceausescu, secretar general al Partidului Comunist Roman, presedintele Republicii Socialiste Romania si comandantul supreme al fortelor armate”). Teleenciclopedia putea fi uneori urmarita, in lectura lui Lucian Florian Pitis, pentru ca in rest lecturi de Jules Verne si Ciresarii reprezentau limitele unui copil. Dupa Revolutie, perioada comunista a parut atat de “buna” incat guma Turbo, blugii turcesti si nimicurile de orice fel pareau irezistibile. Vorba unor afaceristi care au inceput cu celebrele buticuri la inceputul anilor ’90: “Se cumpara aproximativ orice vindeai”.
Stiu, daca nu va place toata povestea cu Craciunul si vremurile ceausiste, poate va ganditi la limonada facuta cu Helas si va mai trece.Unii spun ca atunci nu prea aveai ce sa cumperi cu banii, iar acum ai de cumparat cat vezi cu ochii, dar nu sunt bani. Mai tehnic Institutul pentru Calitatea Vietii ne explica intr-o serie statistica despre castigul salarial real, care a depasit abia in 2007 pe cel din 1989. Romania inca mai socoteste ce a castigat dupa 24 de ani, avand cu 3 milioane de locuitori mai putin. Poate si de aceea, am mai putina rabdare cu nostalgicii, in preajma Craciunului. Vreau sa traiesc intr-o tara unde burdusirea frigiderului de sarbatori nu mai reprezinta o miza.

Craciun Fericit si La Multi Ani!

Update 1

Special pentru cititorul “unu’ vechi” – o cititoare imi trimite poza unei vechi cartele de paine . Nu cred ca ne e dor de asta, dar poate dvs. aveti o alta opinie.


UPDATE 2

DanielS spune:


Acolo in comunism am fost martor. Stiam ca nu traiesc in lumea mea. Stiam ca sint martorul viitorului. Eram tinar. Dar de cum am vazut, am stiut ca imaginea aceea simbolizeaza prostia omeneasca maxima. Absurditatea absoluta. Sintem campionii absurdului.
Raioanele de piine si carne, cele goale. Traiam intr-un oras mare al tarii. Dar existau ore si uneori zile cind aceste raioane erau ABSOLUT goale. Nici un produs la vinzare. Nimic. Incredibil!!! De acolo se aprovizionau mii de oameni zilnic sau saptaminal. La un moment dat se forma coada. Inca nu se vedea nimic la vinzare. Dar oamenii stiau ca in spate se adusese ceva. Nu toti stiau ce se adusese. Nici nu era prea important. Era de mincare. Fara mofturi. In schimb inghesuiala. Oamenii se inghesuiau, tineau aproape. Pachete de carne treceau catre rude, peste capetele celor care inca nu cumparasera. Iesirea din rind era proba olimpica. Ca o apa care se inchide imediat ce iesi afara.
Eram caliti. Frig si foame. Eram puternici fizic. Nimeni nu murea de foame, dar spectrul mortii nu era chiar departe. Aveam o datorie. Sa mincam. Sa raminem in viata. Sa nu contrazicem partidul. Sa cumparam chibrituri. Si astea se gaseau cu intermitenta.
La televizor traiam bine. Toata lumea lauda viata frumoasa si imbelsugata. Multumeam partidului unic si mai ales conducatorului iubit. Ne luase si televiziunea. Ramasesem cu doua ore pe zi de televiziune. Excelent! Suficient cit sa multumim regimului vreo ora si jumatate. Grozav! Eram fericiti.

50% dintre romani regreta comunismul. Tara absurdului cinta imnul “Desteapta-te romane”. De sute de ani cintam imnul asta. La bine si mai ales la greu. Sint voci care pretind sa schimbam imnul. Cica e prea … Cum adica sa ne desteptam?! Are prea multe vorbe imnul asta. Parca ar fi de gindire. E prea pesimist.

Era bine in comunism. De Craciun l-am impuscat pe Ceausescu. L-am sacrificat ca pe porc. Dar ne pare rau. Era bine cu el. Viata era simpla si frumoasa. Vesnicia s-a nascut la tara, in urma colectivizarii si urbanizarii accelerate. Sa te trezesti dimineata in ciripit de pasarele. Fara presa. In vacanta. Fara ginduri. Odihnit bine si gata de micul dejun.

Update nr. 3

Special pentru cititorul de mai jos care disputa durata desenelor animate, dau si programul TV al acelor vremuri, tot cu multumiri aceleiasi amice de pe Facebook. Ma bucura amintirile cititorilor, incepem sa reintregim poza acelor vremuri.

sursa: www.contributors.ro