Turta dulce, desertul de Crăciun

 

Primele mărturii ale apariţiei acestui sortiment de biscuiţi apar la sfârşitul primului mileniu.În anul 992, călugărul armean Grigorie Macarie se retrage în ultimii ani de viaţă în Franţa, unde găteşte tot felul de produse de patiserie. Dintre acestea, cel mai apreciat desert (poate şi datorită originalităţii ingredientelelor lui) a fost turta dulce. „Piesa de rezistenţă” din componenţa „dulcelui“ o reprezintă – aşa cum o divulgă de la bun început denumirea din limba engleză, gingerbread – ghimbirul.
Prăjiturile şi biscuiţii care conţineau ghimbir printre ingrediente sunt prezenţi în istoria secolului al XI-lea datorită Cavalerilor Cruciaţi. Întorşi din Orientul Mijlociu, ei aduc cu sine acest condiment ce urma sa fie folosit de brutarii din Evul Mediu, care coceau turta dulce în forme destul de elaborate, din lemn. Peste câteva sute de ani, în secolul al XIII-lea, turta dulce este prezentă în Suedia, unde ajunge datorită emigranţilor germani. Aici, turta era coaptă de către călugăriţe şi vândută împreună de alţi biscuiţi meniţi să ajute digestia; dar şi alături de biscuiţii copţi pentru a fi pictaţi şi puşi în fereastră, pentru decorarea casei. Prin secolul al XVI-lea, desertul era deja vândut, în afara mănăstirilor, în farmacii şi pieţele populate de producătorii locali. Tot cam în aceeaşi perioadă, Market Drayton, un oraş din Anglia, devine celebru pentru turta dulce produsă aici; o efigie mare, făcută din turtă dulce, trona intrarea în urbe. În 1793 existau în Market Drayton patru brutării care răspândeau mirosul tare, de ghimbir, pe toate străzile.
Dacă la începuturi turta dulce era coaptă în principal sub forma unor inimi (iubire), porci (viaţă, bunăstare) şi îngeri (bunătate), în secolul al XV-lea au fost inventate cele mai populare forme, cele de bărbaţi şi de femei. Figurinele cu mare conţinut de ghimbir au fost consemnate pentru prima dată la curtea reginei Elisabeta I a Angliei şi erau, de cele mai multe ori, „chipul cioplit“ al unor personalităţi care frecventau dineurile oferite de capul încoronat.
Şi tot în primele secole de viaţă turta dulce avea drept componente principale pesmetul, zahărul, alunele de pădure măcinate şi, fireşte, ghimbirul. Cu timpul, englezii au înlocuit pesmetul cu făina de grâu şi au adăugat ouă şi îndulcitori. Astăzi, reţeta e ceva mai elaborată şi conţine următoarele ingrediente: unt gras, zahăr brun, făină de secară şi de grâu, scorţişoară, nucşoară, cuişoare măcinate, enibahar măcinat, zahăr vanilat şi ghimbir. O adevărată bombă de condimente! În funcţie de ţara unde este preparat, desertul are forme şi denumiri diferite: în Polonia e numit „pierniczki” (un biscuit subţire, crocant), în Cehia i se spune „pernik”, în Scandinavia veţi mânca un „pepparkakor”, în timp ce nemţii preferă o versiune mai pufoasă numită „lebkuchen”.
Începând cu anii 1800, turta dulce a devenit „prăjitura Crăciunului“ în multe ţări, probabil datorită accesului mult mai facil al populaţiei la făină şi zahăr. După ce fraţii Grimm au descris o casă făcută din turtă dulce în „Hansel şi Gretel“, decorată cu tot soiul de bomboane şi creme, brutarii germani au început să coacă turta dulce şi sub formă de căsuţe. Iar în unele zone din Germania se mai păstrează şi astăzi obiceiul modelării turtei dulci sub forma unor case elaborate pe care, în ziua de Crăciun, copiii urmează să le rupă şi să le înghită pe nerăsuflate.

Autor: Alexandru Zaharia
sursa: www.historia.ro