Tortul Dobos si a lui poveste :)

Felii subțiri de blat, cremă de ciocolată cu aromă intensă, înveliș de caramel în culoarea chihlimbarului și un gust delicios — cam așa s-ar putea descrie, în câteva cuvinte, o prăjitură care a intrat în istorie și al cărei renume s-a răspândit în întreaga lume.
Managerul cofetăriei din centrul istoric al municipiului Miercurea Ciuc, Bartis Botond, dezvăluie povestea specială a tortului Dobos, creat în anul 1884 de Dobos Joszef, unul dintre cei mai renumiți cofetari din Budapesta.
”Rețeta a fost creată în anul 1884, când Dobos Jozsef a dorit să realizeze o prăjitură care să poată fi păstrată și transportată pentru mai mult timp, întrucât în vremea aceea nu existau tehnologii de răcire. Și, după crearea ei, prăjitura Dobos a devenit atât de populară încât a fost transportată și în Viena, la Berlin sau la Paris,a fost transportată cu căruțele, în cutii de lemn pline cu gheață și sare, timp de două-trei zile, fără să aibă vreo problemă”.Tortul a fost prezentat prima dată în anul 1885, la prima Expoziție Generală din Budapesta, iar printre primii care au gustat delicioasa prăjitură au fost împăratul Franz Josef și soția sa, Sissi.Ca o curiozitate, Bartis Botond ne spune că celebra cremă de unt a lui Dobos s-a născut dintr-o … greșeală.
Renumitul cofetar avea un ucenic care, preparând într-o zi o cremă de unt, a pus, din greșeală, zahăr cristalizat în aceasta și nu doar un praf de sare, așa cum se obișnuia. Convingerea era atunci că, dacă într-o cremă de unt se pune zahăr, aceasta era ratată. Dobos Jozsef, însă, nu a aruncat ”crema compromisă” a ucenicului său, a început să lucreze cu ea și așa s-a născut crema de unt, care ”conține puțină sare, dar conține și zahăr, care a devenit extrem de populară și care astăzi este baza cremelor în cofetărie”.Procesul de realizare a feliei Dobos durează câteva zile. Mai întâi se face blatul, apoi crema și după aceea tortul este asamblat și trebuie lăsat să se odihnească și să se ”împrietenească” blaturile cu crema și strict în ultima zi se realizează învelișul caramelizat, care este pus doar înaintea servirii.Rețeta tortului Dobos a fost ținută secretă timp de 20 ani de către creatorul ei, chiar dacă mulți cofetari, din întreaga Europă, au încercat să o copieze. În anul 1906, când Dobos Jozsef a decis să se retragă din activitate, a dezvăluit rețeta membrilor Asociației Cofetarilor din Budapesta, cu condiția să fie utilizată doar de aceștia.
sursa: aici
 foto:http://alte.roosted.org

Povestea celor doua randunele

Biografia unui nasture

Nici prea mare, nici prea mic dar foarte incolor. M-am nascut la maternitatea fabricii de nasturi. Cand aveam doua luni am fost trimis la gradinita unei fabrici de confectii. O croitoreasa sarguincioasa m-a cusut imediat pe o camasa barbateasca. Asa am ajuns intr-un magazin din Marele Oras," Cincizeci de magazine intr-unul singur" se numea. Am crescut si m-am maturizat stand pe rafturile lui timp de mai bine de zece ani. Cand credeam ca acolo voi muri pierdut in uitare, o gospodina cumsecade m-a cumparat impreuna cu camasa careia, intre timp, ii aparusera primele fire de par alb. Am suferit in mandria mea, visul meu era sa ajung in America si cand colo eram vandut la raionul de solduri intr-un obscur magazin din Romania. Mi-am adunat puterile. Show must go on ! (intre timp o rupeam bine pe englezeste). Noul meu stapan, sotul gospodinei, era un om simplu si cinstit, muncitor la o mare uzina din urbe. Ii tineam de urat destul de des caci in afara de camasa pe care eram crucificat omul nu mai avea decat trei. Ma simteam bine cu el, era un tip vesel, cu un suflet atat de mare ca uneori ii iesea printre noi, nasturii, facand sa paraie atele cu care eram strangulati. Il iubeau colegii, vecinii si prietenii pe care-i primea intotdeauna cu o bucurie imensa. Il iubeau copiii si soata lui il iubea si ea, cel putin asa simteam eu, cat puteam eu sa simt caci nu eram decat un nasture, v-am spus. Umblam mereu curat si miroseam frumos caci stapana, Doamna - cum ii spuneam eu, avea grija sa ma spele cu prafuri parfumate iar cand calca ma ocolea atent sa nu ma faca sa sufar de cine stie ce arsuri. Intr-o zi am cazut. Ata cu care eram ancorat s-a rupt. M-am rostogolit neputincios sub un dulap. Am fost trist timp de sapte zile. Imi lipseau prietenii mei, nasturii de la camasa, imi lipsea stapanul meu cu glumele si optimismul lui debordant, imi lipseau baile parfumate si-mi lipseau mainile harnice ale stapanei. Noroc cu matura aceea curioasa care si-a facut aparitia intr-o zi. M-a prins hotarat sub ea si m-a scos la suprafata. Am auzit-o pe Doamna spunand:" Ah, uite unde era!". M-a aruncat intr-o cutie cu multi nasturi de diverse marimi si culori. Mi-am dat seama ca locul meu fusese luat de altcineva. Am suferit, ce mult am suferit? Am stat inchis in cutia cu nasturi timp de aproape un an. M-am imprietenit cu vecinii mei. Le-am ascultat povestile, unii dintre ei erau deja batrani si incetasera sa mai spere ca-si vor implini vreodata visele lor de nasturi de plastic, de lemn sau de metal. Nu, mi-am spus, nu vreau sa-mi pierd speranta. O nasturica roz ma privea gales si capata nuante rosiatice ori de cate ori Doamna muta cutia de la locul ei ca sa stearga praful facandu-ne pe noi, prizonierii, sa ne lipim unii de altii. Imi era draga, cu surasul ei sagalnic, o visam si ii recitam in gand poezii pe care le auzisem la radio in indelungata mea odisee pe rafuri de magazin. Si iata ca intr-o zi norocul mi-a suras. Degetele neobosite ale stapanei mele cautau ceva anume prin cutie. Am dat din coate cu curaj pana cand m-am varat intre ele. M-au ridicat, m-au potrivit pe o bluza galbena si am auzit-o spunand: "Hm,merge !". O ata galbena m-a imobilizat imediat. Eram din nou la lumina. Mi-am privit noii vecini. Fete blazate, in astepare de altceva. Ehe, daca ati sta cateva zile acolo, in cutie, sa vedeti ce v-ati mai bucura sa vedeti un rasarit de soare. Am trait vreme de doua luni experienta minunata de a locui deasupra unui suflet de femeie. L-am vazut in maretia lui, frumos, simplu, tandru si neastamparat. Am simtit dragostea de mama revarsandu-se fara pauze, fara rezerva. Am simtit iubirea si respectul fata de cel caruia ii jurase credinta in simplitatea ei de fata. Intr-o viata viitoare as vrea sa fiu femeie! Tot visand la astfel de lucruri m-am trezit din nou rostogolindu-ma. De data asta sub o banca, intr-un parc. Stapana mea, preocupata cu supravegherea copiilor, nici nu mi-a observat lipsa. De data asta eram disperat. Cine stie cat mai aveam de asteptat si, pe urma, nu-mi era chiar indiferent pe mainile cui incapeam. Surpriza! Totul s-a intamplat cu repeziciune. In aceeasi zi doua degete ma ridicau cu grija. Erau ale unui barbat de data asta. Franturi de conversatie intre el si fata de alaturi imi treceau pe langa urechile mele delicate de nasture. El vroia in America,ea nu. El implora, ea plangea. Simteam durerea sfasiindu-i pe amandoi. Ea s-a ridicat si a plecat. El a ramas trist si ingandurat. M-a privit si m-a aruncat intr-un buzunar. Poate urma sa fiu suvenirul lui, poate voia sa ma ia cu el ca sa-i amintesc de ea. Asta e! M-am emotionat atat de tare incat am lesinat. M-am trezit cand omul meu astepta in aeroportul pasarea de metal care urma sa-l duca in Tara Sperantei. Simteam durerea si mania explodand din sufletul lui. Nici mie nu-mi era prea bine. Imi era dor de Doamna mea, de stapanul meu si de glumele lui, de mirosul de prajituri din casa lor, de nasturica mea roz si de zambetul ei. Nu, nu, nu, nu mai vreau America! Deodata, omul meu m-a scos din buzunar si m-a azvarlit cu inversunare vrand parca sa stearga din suflet toate durerile care nu-l lasau sa plece. M-am izbit de un perete. Eram ranit, sangele meu de plastic se scurgea peste tot dar nu-mi pasa. Cu ultimele puteri i-am soptit soferului: -Strada Sperantei, nr.9. Plateste Doamna!

sursa: www.imaginelife.ro
foto: www.multistorey.net

Parfumul toamnei mele.....

I-am promis lui CARMEN ca voi scrie o povestioara despre parfumul toamnei inclusa in circuitul "Povestilor parfumate intre bloggeri".... Abia cand am terminat de scris,mi-am dat seama ca tema era despre "Parfumul roadelor toamnei"iar povestea mea este departe de asa ceva...recunosc ca sunt cu capul in nori si o voi ruga pe Carmen sa nu ma urecheze prea tare :)
Este o poveste despre parfumul toamnei...mele :)

Cismigiul este tot o culoare toamna, de la galben dulce la rosu stins...

Fuma o tigara si nu, nu zambea amintirilor, se incrunta usor amintirilor...

Amintirea venea in fuga pe una dintre alei, aleea era aceeasi doar ca ea avea cu 20 de ani mai putin...

Intarziase la intalnire si el o astepta pe banca asta...
Si el fuma o tigara, el ii zambea...ei...

Ochii lui verzi sclipeau veseli, bluza ei verde se misca in ritmul rapid al repiratiei, alergase...

-Te-am asteptat....parul tau pare mai rosu, i-au zambit ochii verzi uitand sa traga din tigara....

-Am venit...am venit ca sa plec...mi-e greu sa plec privindu-ti ochii dar...

-Dar?Ai ales?

-Da.

-Ce ai ales?

-Sa plec.

-Pleaca atunci.

-Am promis ca ma vei desena inainte...
Am venit sa-mi tin promisiunea si abia apoi voi pleca, chiar daca nu crezi asta...

Au pornit impreuna....au ajuns impreuna...

Pe fereastra deschisa se strecura aroma blanda a inserarii de toamna...
In camera staruia mirosul de carbune si grafit....

Bluza verde era pe undeva...dar ea era acolo....

Miscarile lui erau rapide, o creionau ,ochii verzi erau acolo,  foarte aproape....

Parul lung ii depasea umerii, usor intoarsa spre el, il privea....

Doar un san ferm conturat si rasucirea taliei aratau, subliniau miscarea...
Se ridica din asternut rasucindu-se spre el, ca si cum ar fi strigat-o...

Ochii verzi nu strigau cuvinte, erau prea timizi, doar mainile erau hotarate....

Asternutul mototolit a ramas asa, viu creionat pe hartie, cum vie a ramas si miscarea ei...
La fel de viu ca sunetul usii inchise in urma bluzei verzi...

Nu a vazut niciodata cum arata desenul terminat, pentru ca el nu a mai gasit-o acolo unde o stia...

- Tiberiu e numele meu i-au spus ochii verzi la inceputul unei veri...
Sunt pictor, sunt timid si sunt casatorit...
Vrei sa-mi fii model pentru o dupa-amiaza?

Da-ul ei a venit spre sfarsitul toamnei...si a durat doar cateva ore...

Pe banca din Cismigiu toamna are aroma tigarii lui Tiberiu...aroma de ochi verzi...

Acum zambeste si ea fetei cu parul rosu care se apropie pe alee...

- Uff matusa...o doamna nu fumeaza niciodata pe banca in parc...

Artist:Ionut Savin

De ce....

Aud destul de des vorbindu-se despre reteta fericirii....
De ce ar avea fericirea nevoie de reteta?Este cumva o boala care trebuie tratata?Cum ar fi sa te vindeci de fericire?Mai bine sa nu aflu raspunsul...
Povestea spune ca un imparat era tare nefericit. Slujitorii , nestiind ce sa mai faca pentru a-l scoate din starea de melancolie, ii dau un sfat imparatului: sa imbrace camasa unui om fericit si astfel va deveni si el fericit.Imediat, slujitorii pornesc prin tara sa caute un om fericit pentru a-i lua camasa. In cele din urma, ajung la un om bogat, caruia ii cer camasa, fiind siguri ca acesta era un om fericit. “Dar eu nu sunt fericit”, spune bogatul. “Am atatea griji pe cap din cauza averii si nu stiu unde sa-mi ascund banii de teama hotilor. Nu, nu sunt deloc fericit. Mergand mai departe, slujitorii imparatului il gasesc pe un om cu mare autoritate si putere. “Da-ne camasa ta ca sa-l facem si pe imparatul nostru fericit”, ii spun acestia demnitarului. “Dar nici eu nu sunt fericit. Am atatia dusmani care imi masoara fiecare vorba si-mi pandesc fiecare pas ca sa ma doboare…Mereu primesc amenintari cu moartea… Nu, nu sunt deloc fericit.” In cele din urma, la un colt de strada, slujitorii il zaresc pe un cersetor zambind si senin, care radia de fericire. “Esti fericit, omule?”, il intreaba nedumeriti slujitorii imparatului. “Da, sunt. Azi am ce sa mananc.” “Atunci , da-ne camasa.”

“Dar…”, raspunde cersetorul, “eu nu am camasa…”

Foto:Rohan Raghavendra Rao

Poveste din deşert

Nu imi plac cactusii dar imi plac florile lor... Intamplator am dat peste aceasta poveste scrisa de Elena Albu...
Are atat de multa seninatate in simplitatea ei, incat mi-am zis ca nu poate fi nimic mai potrivit pentru un inceput de saptamana, mai ales ca aceasta saptamana este premergatoare Pastelui...sper ca veti avea rabdarea sa o cititi....

În mijlocul deşertului trăia un cactus singuratic.De când se ştia nu facuse decât umbre mititele în lumina puternică a soarelui. Într-o dimineaţă zări un norişor rătăcit deasupra sa. Nici nu se dezmetici bine şi caţiva fulgi de nea îl şi atinseră. Asta era ceva cu adevărat foarte rar în deşert! Norişorul clipea vesel: ştia că i-a făcut o surpriză. - De unde ai apărut?! se miră cactusul. - De nicăieri. Din neant- răspunse norişorul. - Pe aici nu sunt decât umbre sau năluciri de umbre. Rar vezi pe cineva. Tu încotro mergi? - Îmi plac umbrele pe care le faci tu, zâmbi norisorul, parând ca n-a auzit întrebarea. Cactusul se intimidă.Umbrele erau un secret de-al lui. Nu erau niciodată la fel una cu alta. Încerca să exprime ce simte şi modela fiecare umbră altfel, zi după zi, deşi ştia că nu e nimeni să-l vadă şi mai ales să-i descifreze umbrele! Spre surprinderea cactusului, a doua zi trecatorul era tot acolo, deasupra lui.Şi în următoarea zi, la fel. Se obişnuise în cele din urmă şi cu fulgii de zăpadă ( 6-7 nu mai mulţi) pe care acesta îi trimitea zilnic asupra sa. Norisorul ştia multe poveşti, iar cactusul îl asculta mut de admiraţie. El cunostea doar poveşti despre desert, noriorul insa stia povestea fiecarei picturi de apa care îl formase. Într-o zi, cactusul isi dadu seama ca nu-şi mai poate controla umbrele ca înainte. Şi parcă simţea nişte furnicături în câteva locuri, ca um gâdilat.În plus, avea o dispoziţie de zile mari! Ce mai, era fericit fără să stie de ce. - Ce-ai păţit? râse norişorul privindu-l.Ţi-ai schimbat nuanţa de verde şi ai 7 umflături mici si caraghoase.Nu cumva...tu îmboboceşti? Cactusul spuse că e imposibil aşa ceva. De când se ştia nu făcuse flori. ,,Probabil ca sunt bolnav!" îi zise el norişorului, dar nu se simtea trist nici macar putin. Duhurile deşertului prinseră iute de veste.,,Un norişor, in desert?!" Asta, de bună seama, nu le era pe plac.,,Să fie gonit!" hotărâră. Chiar de a doua zi soarele începu sa dogoreasca cu si mai multă putere. Un vânt aspru răscoli nisipurile întunecând cerul. Curând se dezlanţui un haos ca de sfârşit de lume. - Unde eşti? îşi strigă cactusul neliniştit prietenul. - Aici, abia se mai auzi vocea norişorului.N-am să mai rezist mult...O să dispar! - Nu, stigă cactusul.Cred că am să înfloresc! Ai avut dreptate! Nu pleca tocmai acum!Cu cine am sa-mi împart florile când am sa rămân singur?!Cine îmi va mai descifra umbrele?! - O...să...încerc...se mai auzi norişorul, stins de tot. Deodata, cactusul simţi că bucuria care pusese stapanire pe el de ceva timp, i se risipise.Mai mult, il napadea o tristeţe vecină cu moartea.Şi o senzaţie de uscaciune care venea chiar din... - O, nu! tresări cactusul.Îmi pierd mugurii! Florile mele!- stigă el. - Ce... e...? se auzi şoapta norişorului. - Mi se usuca florile, răspunse cu disperare cactusul. - Nu-ti fie teama, n-am sa te las singur ! se auzi vocea norişorului,incredibil de aproape si de duioasa. Şi înainte ca sa mai poata spune ceva cactusul, norisorul se risipi într-o ploaie usoara scaldandu-si prietenul si patrunzandu-i pana la radacinile insetate. De îndată, cactusul simţi cum o putere vie îl umple ca pe un ulcior, revărsându-se prin muguri, care pocnira in clipa urmatoare cu un sunet ca o ciupitura pe coarda unei chitari. Şi pe dată, cactusul se împodobi cu 7 flori mari, roşii, nespus de frumoase. Lumea întreagă se închină în faţa minunii abia petrecute.Soarele se domoli, vântul dispăru ca prin farmec. Iar duhurile deşertului înţelesera că n-au putut distruge nici norişorul, nici cactusul; ba- mai mult- ca ei vor continua să trăiască mai departe unul în celalalt, până la sfâşitul zilelor lor sau al deşertului...

foto:Turcu Paul Florin

ZEN

Un maestru zen mergea împreună cu discipolul său pe drum, în toiul noptii.

Inteleptul tinea în mână un felinar...

- Maestre, a întrebat discipolul, este adevărat că tu vezi pe întuneric?

- Da, este adevărat, ii raspunse maestrul.

- Si atunci de ce ai luat felinarul?

- Ca să nu dea altii peste mine!

foto:Fris

O poveste despre....

Am primit pe mail o povestioara tare simpatica...si pentru ca e iarna...m-am gandit ca o ciocolata calda si o poveste cu talc vor face ca primavara sa para mai aproape... Povestea incepe asa....

Într-o dimineaţă, stăpânitorul unei cetăţi fu trezit de nişte strigăte care se auzeau din piaţă: „Hai la mere! Mere dulci cum n-aţi mai gustat!”. Ridicându-se indispus din pat şi privind pe fereastră, văzu un târgoveţ ce vindea, într-adevăr, mere, înconjurat de o mulţime de muşterii. „Trebuie să fie tare bune merele alea”, îşi spuse mai-marele cetăţii şi, făcându-i-se poftă, îl chemă pe primul său sfetnic şi îi porunci: „Ia cinci galbeni şi mergi în piaţă să cumperi mere de la târgoveţul acela”. Primul sfetnic îl chemă pe paharnic şi îi spuse: „Uite patru galbeni, du-te şi cumpără mere”. Paharnicul se adresă, la rândul său, stolnicului: „Poftim trei galbeni, de care să cumperi mere de la târgoveţul acela”. Stolnicul îl chemă pe primul străjer, îi dădu doi galbeni şi îl trimise în piaţă. Acesta dădu un galben unui străjer din subordine, iar acela se duse la târgoveţ şi îi luă la rost: „Hei, ce tot strigi aşa ? Ai tulburat somnul mai-marelui cetăţii, iar drept pedeapsă mi-a poruncit să-ţi confisc căruţa asta cu mere”. Zis şi făcut. Întors la şeful său, străjerul se lăudă: „Am făcut un târg nemaipomenit. Cu un galben am cumpărat o jumătate din căruţa cu mere a tărgoveţului”. Primul străjer merse la stolnic: „M-am târguit şi, cu cei doi galbeni pe care mi i-ai dat am reuşit să cumpăr un sac cu mere!”. Stolnicul - repede la paharnic: „Cu trei galbeni am luat o tolbă întreagă cu mere”. Paharnicul dosi jumătate din cantitate şi apoi merse la primul sfetnic: „Iată, cei patru galbeni mi-au ajuns doar pentru o jumătate de tolbă cu mere”. Iar primul sfetnic se înfăţişă dinaintea stăpînitorului cetăţii şi glăsui: „Măria ta, iată, am îndeplinit porunca. Numai că de acei cinci galbeni n-am reuşit să târguiesc decât cinci mere”. Mai-marele cetăţii muşcă dintr-un măr şi cugetă: „Hmmm… Cinci mere pentru cinci galbeni… scump, foarte scump! Şi, cu toate astea, târgoveţul acela avea o mulţime de cumpărători. Înseamnă că lumea o duce bine, are bani. Ia să măresc eu birurile!”

Dan Puric si Crucea Sfantului Andrei

Dan Puric povesteste cum a ajuns sa faca prima lectie de conducere auto, cu un personaj fabulos - Nea Ilie....

„Cel mai bun lucru era ca omul nu ma cunostea.
A venit cu o Dacia de pe vremea lui Ceausescu, careia, cand i-a pus o frana, chiar în fata mea, i-au sarit suruburile pe jos. Le-a adunat tacticos si le-a pus la locul lor, ignorandu-ma.
Era mecanicul absolut, la întalnirea cu imbecilul absolut.

Nu l-ati vazut pe Puric, disperatul, intre Maestrul sau dormind si traficul din Bucuresti.
Si, tarandu-ma incet-incet, am trecut pe langa un cimitir. Atunci Maestrul a deschis ochii:
«Ba, vezi? Aici e o fosta eleva de-a mea!»
Mie mi-a înghetat coloana vertebrala.
«In cimitir?»
«Pai da! Nu e singura, e cu sotul!»
«Cum a ajuns acolo?»
«Tot asa, ba, ca si tine, nu a oprit la Crucea Sfantului Andrei, aia pe unde trece trenul. Pai, baa, cand vezi o cruce, nu te opresti si te inchini? Treci ca animalul? Ce-o fi cu graba asta, ca tot acolo ajungi!»
Omul asta m-a crestinat pe mine, teologul lui peste.
Avea dreptate! Cand vezi Crucea Sfantului Andrei, te uiti în dreapta si nu crezi nici macar în ala de-ti face semn cu steagul, ca e tara plina de prosti.

Vei învata sa conduci cand vei sti sa te feresti de prosti, nu cand vei sti legea!!!"

Pachetul cu fursecuri

Nu este usor sa spui ce gandesti intr-un anumit moment...si atunci amani momentul in asteptarea unuia mai potrivit...dar daca exact acela era momentul...si l-ai pierdut? Ce e pierdut...pierdut ramane... VA las sa cititi povestioara care urmeaza,ea va contura mai bine ce am vrut eu sa spun....

O tânără doamnă îşi aştepta avionul în incinta unui mare aeroport. Cum avea de aşteptat câteva ore, şi-a cumpărat o carte şi un pachet cu fursecuri. S-a aşezat apoi pe un fotoliu din sala VIP a aeroportului, pentru a se odihni şi a citi în linişte.
Lângă fotoliul pe care stătea pachetul cu fursecuri, se afla un bărbat care a deschis o revistă şi a început să citească. Când femeia a luat un fursec, bărbatul a făcut la fel. Gestul a iritat-o pe femeie. "Ce tupeu!" şi-a spus ea în gând. "Dacă eram într-o altă dispoziţie, îi dădeam una!" Dar a tăcut şi nu i-a zis nimic.
În continuare, de fiecare dată când ea lua un fursec, bărbatul lua şi el. Acest lucru a enervat-o din cale afară, dar nu a vrut să facă o scenă. Când a mai rămas doar un fursec, s-a întrebat: "Şi acum ce are de gând să facă?" Bărbatul a luat fursecul, l-a rupt în două şi i-a dat ei jumătate.
Asta era deja prea mult aşa că femeia, înfuriată, şi-a luat cartea şi lucrurile, plecând în mare grabă de acolo.
Avionul ei a venit în cele din urmă. Femeia s-a urcat în el, s-a aşezat şi şi-a deschis poşeta, căutând ceva. Spre marea ei surpriză, a găsit acolo pachetul ei cu fursecuri, neatins. Dându-şi seama cât de mult se înşelase, a cuprins-o ruşinea. Uitase că îşi pusese fursecurile în poşetă. Bărbatul îşi împărţise fursecurile cu ea, fără urmă de supărare sau gânduri ascunse... în timp ce ea fusese deranjată la culme de gândul că îşi împarte fursecurile cu el. Iar acum nu mai exista şansa să îi explice reacţia ei, sau să îşi ceară scuze.

Jurjac.....

O sa postez acum o scurta povestioara care imi aminteste de o carte citita in copilarie...
Mi-a fost draga atmosfera acelei carti....mi-ar fi placut sa fiu acolo si sa ascult....

Casa miroase frumos a mere şi a busuioc. E linişte.Se aude doar tic‐tacul ceasului de perete.Deodată uşițele se deschid şi un cuc ,cât o alună, iese grăbit să‐şi spună poezia:
‐Cu‐cu, cu‐cu, cu‐cu, cu‐cu.
Copilul cu ochi mari şi limpezi stă cu privirea țintă la ceas şi numără concentrat: ‐Una, două, trei, patru…
Cu‐cu, cu‐cu, eu mă duc la lucru…
Jurjac, puiule, unde eşti?Unde te‐ai ascuns? Vino să mănânci !
Îmbrăcat cu cămaşă albă şi cu pantaloni albaştri de catifea , copilul aleargă tropăind mărunțel spre vocea care‐l cheamă, cântând încetişor acelaşi refren despre cuc.
Mama, râzând înveselită în vreme ce‐i dă să mănance,îi răspunde jucăuş cu alte versuri:
‐“Cucule cu pană sură/Cuc !/ Cucule cu pană sură/Cuc !/ Cu‐cu…
Ce tot cânți la noi pe şură…/” .
‐Mamă, ce mult mi‐ar plăcea să învăț să cânt! Ştii,aşa cum cântă păsările şi cum cânți tu.Dar şi mai mult mi‐ar plăcea să cânt cum cânta un moş la târg. Ținea în mâini ceva,nu ştiu cum să‐ți spun , ceva ca o pară, şi cânta aşa de frumos, ca toată lumea se oprea!Tata mi‐a spus că e o vioară.
Mamă…mamă ! Mă auzi ?Vreau şi eu o vioară…
Cum mama era deja în altă odaie prinsă de treburi, Jurjac luă o scandurică , legă trei fire de ață de ea şi ,cu un bețişor în loc de arcuş, începu să‐l imite pe bătrânul de la târg...
…Apoi făcu un țambal şi‐un nai şi, cu mica orchestră pregătită, porni să cânte cântecele auzite.Tatăl intră în casă tocmai atunci şi, zâmbind ,îi spuse:
‐Mai voinicule, îți place să cânți ? O să‐ți ia tata o vioară… Chiar mâine ți‐o aduc.
Fericit , Jurjac, nu reuşi să adoarmă până târziu , atât era de emoționat.Visa cu ochii deschişi şi i se părea că atinge cu degetele corzile unei viori cu totul şi cu totul din aur…
...A doua zi , Jurjac nu se dezlipi de la poartă până când nu sosi tatăl său.Cu băiatul în brațe, tatăl se aşeză pe un scaun în bucătărie.Îşi desfăcu geanta cea mare , scoase mai multe pachete învelite în hârtie maronie şi , la urmă ,cu gesturi delicate, o vioară. Jurjac privea uimit la bucățica aceea din lemn cafeniu şi aşa de lucios , că‐i alunecară palmele când încercă s‐o apuce....
Atunci făcu ceea ce văzuse la bătrânul din târg: o sprijini sub bărbie şi, ținând în mâna dreaptă arcuşul, încercă să‐şi plimbe degetele pe cele trei strune şi să mişte în acelaşi timp arcuşul.Vioara însă, în locul sunetelor vrăjite ,scoase un scârțâit jalnic, care numai a cântec nu semăna. Copilul, neînțelegând ce se întâmplă depărtă vioara de sine şi‐o privi cu atenție.
Deodată se făcu roşu la față şi cu priviri înflăcărate începu să strige:
‐Asta nu‐i adevărată !Asta nu-i o vioară adevărată, e o jucărie ! M‐ați mințit!
Şi, până să apuce părinții să facă vreun gest, se îndreptă spre cămin şi, cu un gest hotărât o aruncă în foc…
După puțină vreme tatăl său îi aduse o vioară adevărată la care micul Jurjac începu deîndată să cânte. Aşa începe povestea celui mai de seamă compozitor al neamului românesc ,
muzicianul George Enescu.

Si tot el a adus cantecul ciocirliei in salile elegante de spectacol pentru ca a iubit de mic copil natura simpla in mijlocul careia a trait si nu a uitat ritmurile populare...atat de ale noastre...

textul si fotografiile apartin http://www.lalinguasalvata.com/lingua/14-Romeno
autor:
prof. Mirela Corina Chindea


(repostare)

Furtuna ( o poveste despre copii mici pentru oameni mari )

Am citit-o de mult, nici nu imi mai amintesc unde.....

O fetita micuta mergea pe acelasi drum vechi si obosit pe care il strabatea zilnic inspre scoala si inapoi....
Desi in acea dimineata vremea se aratase extrem de neprietenoasa, ea si-a urmat obisnuita cale spre scoala, drumul, bun prieten ii cuprindea cu grija si bucurie pasii ei micuti...
Pe masura ce orele treceau, cerul s-a umplut de nori amenintatori care s-au pornit sa arunce galeti de ploaie rece si sulite taioase de fulegere orbitoare pentru a-i inspaimanta pe trecatori...
Mama micutei a inceput sa se ingrijoreze gandindu-se ca fetita ei va fi infricosata de acea vreme cainoasa in timp ce se intoarce de la scoala....
Iar sufletul mamei se strangea de teama rece ca nu cumva un fulger sa-i faca rau fetitei...
Plina de grija, pleca precipitata cu gandul sa strabata in sens invers drumul copilei si sa o afle inainte ca aceasta ingrozitoare furtuna sa o inspaimanate sau sa-i faca rau....
Si in scurt timp, inima de mama isi zari copila de la distanta, micuta venea agale si singura prin ploaie, sufletul mamei se stranse "cat de micuta este...si cat de speriata probabil ca e...!"
Si mama isi grabi pasii, insa doar dupa cativa pasi in fuga mama se opri....vazuse ceva....vazuse chipul fragilei micute...
Sub lumina clara a fulgerelor, fetisoara ei mica si dragalasa era total linistita si senina....ba din contra,ori de cate ori un fulger cutremurator sfasaia vazduhul,micuta se oprea,privea in sus si oferea cel mai inocent si mai frumos zambet din cate exista...
In cele din urma, mama ajunsa langa ea, o imbratisa cu dragoste si o intreba : " ce faci, iubire?
Iar copila raspunde candid : "zambesc...Doamne - Doamne imi face o gramada de poze...."

Poate ar trebui sa invatam sa zambim cu incredere..."fulgerelor"....

Maroon 5 - Goodnight Goodnight

.....pentru ca simt fiecare cuvant....

...e prea putin important de unde vin si unde o sa plec la ora asta din noapte....afara e aproape furtuna si am simtit nevoia sa ascult''Fur Elise''....sunt sigura ca toata lumea sau aproape toata lumea cunoaste bucata asta, dar prea putini stiu ca in spatele ei se afla si o poveste...
mi-ar placea ca cei care trec pe la mine sa o citeasca pana la sfarsit...sa o asculte....si ....