Castane coapte, gogoşerii, simigerii şi cafegii din Iaşii de altădată

Pe blogul meu ati citit destul de des povesti despre Bucurestiul de altadata, dar Bucurestiul nu este singurul oras care are cate ceva de povestit despre trecutul lui.
Am gasit pe Presa Libera.net un articol care ii apartine lui Petru Iosipescu si care ne invaluie cu parfumul Iasului din alte vremuri...
Am fost de putine ori la Iasi si nu pot spune ca recunosc locurile despre care face povestire articolul de mai jos dar zic ca asta e un bun motiv ca data viitoare sa le caut, poate sa le si gasesc, poate asa veti face si voi...
Pornim? :)

Când vorbeşti despre Iaşi nu te poţi referi doar la prezent. Că să pătrunzi în măruntaiele acestui oraş, mai întâi trebuie să-i descoperi trecutul. Şi, slavă Domnului, Iaşul are o istorie bogată. Despre mahalalele Iaşului din vremuri trecute, despre uliţele vechiului târg, despre hanurile de mult dispărute, despre prăvăliile şi negustorii de altădată se pot scrie tomuri întregi. Fiecare locuşor din acest oraş are istoria şi povestea lui. Că multe clădiri vechi, adevărate mărturii ale trecutului, au dispărut, acest fapt nu pune la îndoială existenţa străveche a Iaşului.
Prin anii ’30-40 iernile erau foarte geroase la Iaşi. Oamenii înotau prin troiene de zăpadă, nasul era îngheţat şi aburi groşi ieşeau din gură. Pe la colţ de stradă, deasupra unui cazan în care se făcea jar, se aşeza un grătar. Pe grătar se puneau castane şi cu o furculiţă lungă se rostogoleau pe toate părţile ca să se coacă bine. Mirosul de castane coapte se împrăştia în aer şi se simţea de departe. Văzduhul îngheţat era sfâşiat de strigătul negustorilor:
– Castane coapte, castane coapte!
Trecătorul se opera să cumpere o pungă cu castane, o ţinea strâns cu ambele mâini ca să se încălzească, îşi apropia faţă de ea ca să inspire puţin aer cald şi parcă se simţea mai bine. Castanele erau dulci şi gustoase. Parfumul lor umplea gura şi nările. Erau un adevărat deliciu. Acest mic negoţ a dispărut în negura timpului. A rămas doar să facă parte din parfumul Iaşului de altădată.
Gogoşeriile, caracteristice acelei perioade, se găseau mai ales pe lângă pieţe, iarmaroace şi gară. Gogoşile se făceau din aluat de cozonac. Existau însă şi negustori şmecheraşi care voiau să înşele, încercând să le facặ din aluat de pâine. Aluatul dospit, lua o formă rotundă şi era umplut cu magiun , marmeladă sau lăsat simplu. În vase adânci, cu mult ulei clocotit, se aruncau gogoşile care se prăjeau până deveneau rumene. Erau scoase apoi şi pudrate cu zahăr vanilat. Gogoşile erau o adevărată plăcere pentru copii. Din fericire, în Iaşi, mai sunt locuri în care se mai găsesc gogoşi şi în zilele noastre.
  Simigeriile, un alt tablou al anilor ’30-’40, întregeau imaginea Iaşului acelor vremuri. Simigii care se respectau aveau un soi de magazin format dintr-o încăpere mai mare, care era împărţită în două: partea de tejghea cu vitrine şi, în fund vatra, iar în partea cealaltă a sălii se găseau mese cu scaune unde stăteau clienţii.
Pe tejgheaua lungă şi lată erau aşezate vitrine în care erau expuse preparatele în diferite farfurii, fructiere şi tăvi. Exponatele cele mai obişnuite erau brânzoaicele, cornurile cu mere, fursecuri tipice simigeriilor, covrigi cu susan, covrigi de toate mărimile, înşiraţi pe sfoară şi atârnaţi la vedere. Pentru unii simigii, dovleacul copt era specialitatea lor. Focul din vatră ardea în timpul zilei aproape continuu pentru a scoate mereu preparate proaspete şi calde.
Atmosfera din simigerii era plăcută şi odihnitoare. Mirosul îmbietor al aluaturilor coapte izbea clientul de la intrare. Simigii aveau o afacere de familie. Toţi, mamă, tată şi copii aveau sarcini pentru buna desfăşurare a comerţului. Erau plăcuţi, politicoşi şi serviabili. Marea majoritate a clienţilor era formată din oameni din cartier care se cunoşteau între ei. Pe vremea aceea şi gospodinele îşi trimiteau plăcintele şi cazonacii să-i coacă în vatra…
În Iaşul interbelic cafegii erau foarte mulţi. Aproape la toate intersecţiile importante se găsea câte un cafegiu. Pe firmele lor colorate scria: cafea, năut, alune şi tot felul de dulciuri. Cafeaua era de mai multe sortimente, adusă din toate colţurile lumii. Majoritatea magazinelor aveau prăjitoare de cafea. Acestea erau ca nişte cuptoare mari. Cafeaua proaspăt prăjită era introdusă în măcinători, nişte cilindri mari de aramă.
Când cafeaua era râşnită, se deschidea sertarul unde se adună această. Maşinile de râşnit aveau cuţite diferite pentru a macină cafeaua mai mărunt sau mai fin. Mirosul cafelei râşnite era ameţitor. Poate nici o cafea, de nici o marca existentă, nu se poate compara cu cafeaua aceea…