Cinci poveşti mai puţin cunoscute despre Bucureştiul de altădată

Nu mulţi ştiu că Bucureştiul a fost în urmă cu sute de ani un simplu turn. Potrivit istoricului Dan Falcan, turnul se afla în actualul centru vechi al oraşului şi era un punct de reper pentru comercianţii vremii, un loc unde de mult ori se opreau să se odihnescă şi să se îşi expună marfa pentru a-i convinge pe locuitorii din zonă să cumpere.

„În anii 1370-1380, se pun bazele unui turn, punct de pază în vremea aceea, care marca o întretăiere de drumuri comerciale”, povesteşte istoricul Dan Falcan despre începuturile Bucureştiului. De la acest turn a luat fiinţă oraşul ce avea să devină Capitala României astăzi. Potrivit lui Falcan, Bucureştiul se reducea la 160 de metri pătraţi, care se întindeau în zona Curţii Domneşti. Pe măsură ce Bucureştiul s-a extins, a înglobat mai multe sate care au intrat în componenţa sa. Primul document în care Bucureştiul este menţionat îi aparţine lui Vlad Ţepeş, în anul 1459.

Femeile nu aveau voie să meargă pe jos pe Podul Mogoşoaia

Până târziu, după începerea Primului Război Mondial, reprezentantele „sexului frumos” nu aveau voie să meargă pe jos, pe Podul Mogoşoaiei, ci doar în trăsuri, dacă nu erau însoţite de soţ, de o rudă sau prietenă, ori măcar de o servitoare. De asemenea, femeile nu puteau să intre într-un local, fără a se afla la braţul unui bărbat. Când se duceau la cumpărături, chiar şi într-un magazin de lux, aristocratele autohtone nu puteau fi singure, indiferent cine le însoţea.

Noţiunea de „mers la serviciu”, ideea de a avea o „slujbă”, alta decât iniţiativele filantropice sau caritabile, erau de neconceput în cazul acestor doamne, care se fereau de amestecul claselor sociale ca dracul de tămâie, după cum susţine Edmond Niculuşcă, reprezentant ARCEN, pe pagina de Facebook.

Mahalaua Sfântului Gheorghe-Vechiu, cea mai populată

Dintre zecile de mahalale existente în documentele de la 1798, cea a Sfântului Gheorghe-Vechiu a rămas ca fiind cea mai populată. Aceasta cuprindea 335 de case, care din cauza flăcărilor izbucnite în oraş a condus la distrugerea tuturor locuinţelor. În această mahala, în anul 1592, se găsesc mai multe proprietăţi ale lui Nedelcu Vornicul.

Documentele pomenesc mahalaua de la 1632 şi vorbesc despre faptul că aceasta se întindea până în gardurile viei domneşti, acolo unde era şi Ulicioara Căldărarilor, de unde începea drumul Giurgiului. Într-o altă uliţă a mahalalei, cea a Bărbierilor, într-un act din anul 1701 este consemnat faptul că acolo se afla Puţul Turnului, probabil, un turn al zidurilor Curţii Domneşti. Tot aici se afla şi faimoasa brutărie a lui Babie, unde să găseau cele mai bune coltuce, un fel de pâini, din Bucureşti.

Cele mai importante proprietăţi din mahala erau bisericile şi mănăstirile, dar şi casele dascălilor de la faimoasa şcoală românească a Sfântului Gheorghe-Vechiu.

Orașul bordelurilor

În Bucureştiul vechi exista un număr impresionant de bordeluri, de la cele mai luxoase, la cele mai ieftine. Casa de Piatră era printre cele mai frecventate zone din Capitală, atunci când tineri ori bărbaţi trecuţi de prima tinereţe se duceau să-şi caute o doamnă ori o domnişoară care pentru câteva ore şi pentru o sumă modică de bani să le alunge singurătatea.

La intrarea în bordelurile din acea zonă, la poarta fiecăruia se găsea un felinar roşu, care odată cu lăsarea serii se aprindea. Acesta era un fel de indicator discret pentru faptul că acolo se găseau femei dispuse să întreţină relaţii sexuale contra cost. Fetele îşi vindeau trupul destul de ieftin, fiind un fel de prostituate de mahala, neşcolite, dar foarte căutate. Dacă în timpul săptămânii nu erau mulţi amatori pentru serviciile „fetelor“, în zilele de sâmbătă şi duminică la intrarea în bordel era un şir impresionant de bărbaţi.

De cele mai multe ori, locuitoarele bordelurile erau „la muncă” şi bărbaţii trebuiau să aştepte ca femeia ce urma să le devină parteneră timp de câteva ore să-şi termine „programul” . Domnii care erau clienţi fideli ai bordelurile de la Crucea de Piatră le cunoşteau pe fetele care practicau prostituţia şi în funcţie de reputaţia pe care o aveau erau mai căutate sau mai puţin solicitate.

Ceata lui Nălucă, haiducii care în 1829 terorizau Bucureştiul

În jurul anului 1800, Bucureştiul era un oraş în care marii boieri îşi împărţeau clar parcelele de pământ pe care le aveau. Niciodată nu exista loc de greşeală, iar bogaţii oraşului erau cunoscuţi de toată lumea. Printre aceştia, logofătul Manolache era un nume care te ducea imediat cu gândul la opulenţă, la multe bunuri care se odihneau în cufărul vechi al moşiei.

În prima zi a anului 1829, spune istoricul Dan Falcan, a avut loc un atac de pomină, când doi haiduci s-au deghizat în colindători şi l-au jefuit pe unul dintre cei mai bogaţi oameni din Bucureşti.

„Tunsu şi Grozea, aşa se numeau cei doi haiduci care au intrat în casele logofătului Manolache“, după cum povesteşte Falcan, care spune că aceştia i-au luat boierului tot ce avea. Cei doi jefuitori se împrieteniseră cu trei ani în urmă şi aveau o metodă inedită de a-i lăsa pe boieri fără agoniseală: după ce jefuiau, dispăreau prin sistemul de canalizare de sub oraş.

Pe sub Bucureşti se întindea un sistem de coridoare bine pus la punct, pe care cei doi haiduci îl cunoşteau foarte bine. Imediat după ce dădeau o lovitură şi plecau cu buzunarele pline de bijuterii, cei doi haiduci dispăreau în subteran şi reuşeau de fiecare dată să îşi piardă urma.

Autor Cristina Răduţă

sursa: www.historia.ro