„Mic dejun la Tiffany” sau viaţa ca într-un magazin de bijuterii

Pelicula „Breakfast at Tiffany’s” (Mic dejun la Tiffany) din 1961, în regia lui Blake Edwards,este una dintre cele mai cunoscute producţii hollywoodiene, mai cu seamă datorită actriţei din rolul principal, Audrey Hepburn. Dar dincolo de faţada aparent facilă a unei comedii romantice, filmul ascunde o poveste cu mult mai interesantă şi mai profundă.

Ştiaţi că diamantul este, de fapt, carbon cristalizat? Ei bine, da, cea mai râvnită piatră preţioasă şi, în acelaşi timp, cea mai dură, este formată din aceeaşi materie din care este constituită şi carnea noastră. Antinomia dintre perfecţiunea moartă a diamantului şi imperfecţiunea vie a trupului uman este metafora filosofică a acestui film.
„Mic dejun la Tiffany” creează, în mod deliberat, senzația unui magazin de lux, în care sunt expuse, în mod impecabil, o serie întreagă de obiecte de mare preţ, perfecte în sclipirile lor orbitoare, ireale dincolo de vitrinele de sticlă incasabilă, neverosimile în toate ale lor faţă de viaţa pe care o ştim cu toţii, plină de imperfecţiuni. Bijuteriile prezente în film sunt numeroase: ţinutele devenite iconice ale personajului principal, frumuseţea actorilor (inclusiv a celor din rolurile secundare), design-ul interioarelor, arhitectura newyorkeză sau melodia „Moon River”.

Însă odorul central, briliantul către care converg toate fluxurile narative, este, fără îndoială, personajul interpretat magistral de Audrey Hepburn. Actriță de o frumusețe diamantină şi cu un joc actoricesc sofisticat, Holly Golightly este un avatar clasic pentru această baroneasă a filmului.

Îndrăgostită de bijuterii, Holly Golightly devine ea însăşi un giuvaer: frumoasă, întotdeauna impecabilă, chiar şi atunci când este obosită sau în stare de ebrietate. Coafura ei este exasperant de perfectă pe aproape tot parcursul filmului. Practic, Holly este mineralizată, îngheţată în visul frumos al unui carbon devenit diamant. Iar obiectivul său asumat este tocmai aceasta: să devină accesoriul suprem al unui bărbat extrem de bogat. Dorinţa sa este clară: nu îşi doreşte să ajungă o soţie iubitoare, ci epitomul semnelor ostentative de status pentru un soţ înstărit. Alături, bineînțeles, de o maşină scumpă și o vilă somptuoasă.
In acelaşi timp însă, Holly împrumută din an-organicitatea unei bijuterii: nu intră în relație cu nimeni şi cu nimic, se detaşează de tot ceea ce este impur. Fie că este o pisică, fie că sunt diferiţii bărbaţi pasageri din viaţa ei (pe care îi numeşte atât de plastic „șobolani”), fie că este o viaţă pe care a abandonat-o demult, în America profundă, Holly Golightly este hărăzită să iradieze detaşată în mediul elegant al New York-ului. Poţi admira însă strălucirea unei bijuterii, dar aceasta nu te poate hrăni niciodată şi nici nu poate să te încălzească. Pentru aceasta sunt necesare materii organice, produse ale vieţii, mult mai modeste, dar cu atât mai necesare.

Prin acest personaj memorabil şi prin întreaga punere în scenă, filmul ne îmbie cu o perspectivă asupra vieţii focalizată pe frumuseţea şi puterea exterioare. Este o odă închinată bunăstării extreme, singura modalitate de a transcende viaţa banală a unei fete oarecare şi, prin mimetism, viața noastră. Miliardarul pe care îl caută nu este în niciun caz o rezolvare a problemelor financiare, este depăşirea stării de contingenţă şi intrarea în absolut, în paradisul lucitor, chiar dacă mort, al celor bogaţi.

Acest film, ca multe alte producții din industria viselor de altfel, ne transmite explicit, prin fiecare detaliu al său, că este rău să fii sărac, urât sau la periferia lumii, departe de centrele urbane majore. Un detaliu pentru repudierea periferiei este visul pe care-l mărturiseşte Holly când este pe pasul de a se mărita în Brazilia: va veni cu copiii la centru pentru a-i iniţia în cultura puternică, nord-americană.

Necruţător pentru un gen aparent facil cum este comedia romantică, ni se comunică şi că există un preţ de plătit. Holly Golightly a abandonat o viață tihnită de familie, alături de un soț iubitor, și a ales izolarea în mediul de sticlă și beton al metropolei; căci, până la urmă, bijuteriile nu pot să fie purtate la vaci. Aşadar, în ciuda convenţiilor romantice previzibile şi necesare pentru a păcăli valorile morale ale privitorilor, impresia de ansamblu rămâne cea sugerată în titlu: această peliculă clasică este o exorbitantă parabolă a luxului. De a cărui perfecţiune ne putem bucura privirile, dar păzi sufletele.

articol preluat de pe http:historia.ro