O noapte in "Gradina cu suflete" a baronului Bellu...

Pentru prima data Cimitirul Bellu a intrat in circuitul "Noaptea Muzeelor"in anul 2011, din pacate in acest an nu pot sa fac turul muzeelor si in consecinta nici la Bellu nu voi ajunge dar voi reposta un articol mai vechi la care am adaugat si o poveste...

Am asteptat cu nerabdare sa treca de ora 20.00 ca sa pot merge in vizita la...cimitir...
L-am mai vazut primavara, iarna, dar niciodata noaptea....
Nu am fost singura dornica de a se pierde pe aleile cimitirului...
In grupuri mai mari sau mai mici vizitatorii se perindau prin fata monumentelor funerare.Citeam pe site-ul cimitirului Bellu ca aici se gasesc 20% din monumentele istorice ale Bucurestilor...
Pe masura ce se lasa seara mirosul florilor si al lumanarilor aprinse in siruri inca de la intrare a devenit mai puternic dar in perfecta concordanta cu recitalul de muzica clasica care se desfasura in fata capelei...
In spatele monumentelor se afla multe povesti.Adevarate sau nu, ele dau farmec trecutului si invaluie intr-o blanda tristete aceste capodopere peste care timpul trece...si pe langa care am trecut si noi...
Conform www.bellu.ro/istoric, până la jumătatea sec. XIX, bucureştenii îşi îngropau morţii în jurul bisericilor, existând însă şi 7-8 cimitire în afara oraşului, pentru populaţie şi pentru săraci.
Cum Bucureştiul a ţinut întotdeauna pasul cu noul, legiuitorii de atunci hotărăsc desfiinţarea vechilor cimitire de pe lângă bisericile centrale şi hotărăsc "Legiuirea pentru înmormântări afară din oraş" care apare în 1831. Abia în 1850 o comisie a Sfatului Orăşenesc discută concret crearea altor cimitire în afara oraşului, unul dintre ele fiind de pe uliţa Şerban-Vodă, unde era o mare grădină a baronului Barbu Bellu (1825-1900), ministru al Cultelor şi Justiţiei, învecinată cu o moşie a Mănăstirii Văcăreşti, ce avea acolo trei mori de vânt. Acest teren este donat de baronul Bellu, Sfatului Orăşenesc, călugării de la Văcăreşti urmându-i exemplul.
La 26 noiembrie 1852, Sfatul Orăşenesc hotărăşte începerea lucrărilor pentru amenajarea cimitirului, iar în ianuarie 1853, arhitectul Alexandru Orescu întocmeşte planurile pentru construcţia unei capele pe locul vechii biserici a lui Bellu cel Bătrân (1799-1853), cel care fusese căsătorit cu Irina, fata marelui Ban Văcărescu şi strănepoata lui Ienache Văcărescu, cel omorât de turci împreună cu domnul Constantin Brâncoveanu.
Pictorul Lecca zugrăveşte interiorul capelei, care a fost înzestrată cu obiecte de cult şi cele de trebuinţă. În toamna lui 1855 au început lucrările de amenajare a terenului, lucrări terminate în septembrie 1858, când cimitirul începe să funcţioneze legal. În 1859 guvernul trece hotărât la aplicarea legii, prin mutarea cimitirelor din oraş şi din jurul bisericilor afară din oraş, comunicând parohiilor "porunca" de interzicere a înmormântărilor în Capitală.

Aceasta ar fi pe scurt povestea trecutului prezent a celebrului cimitir Bellu din Bucuresti....
O sa va spun acum una dintre povestile aflate in spatele monumentelor celebre de la Bellu:

La sfârşitul secolului al XIX-lea, Constantin Poroineanu, fiul unui moşier

oltean, a plecat să studieze la Paris. După o aventură amoroasă în capitala franceză, a avut o fiică, dar nu a recunoscut-o pentru că bătrânul Poroineanu l-a ameninţat că-l dezmoşteneşte. Anii au trecut şi Constantin Poroineanu a devenit un moşier foarte bogat. Unul dintre fiii săi a plecat la studii, tot la Paris. Băiatul s-a îndrăgostit nebuneşte de o fată şi s-au căsătorit în secret.
Când el s-a întors să i-o prezinte pe soţie tatălui său, bătrânul a înlemnit. A pus cap la cap informaţiile şi a realizat că soţia fiului său este fiica lui, rodul pasiunii trăite la Paris în tinereţe. Cei doi tineri, de acum frate şi soră şi-au pus capăt zilelor, iar imediat, la 15 septembrie 1908, după întocmirea testamentului prin care lăsa toată averea sa oraşului Caracal, Poroineanu s-a sinucis.
Povestea tragică a dragostei celor doi a fost întruchipată pe monumentul din piatră de către artistul italian Raffaello Romanelli.

O sa inchei cu un epitaf care m-a impresionat profund...el apartine Sophie Mavrodin moarta la varsta de 28 de ani...

Nu de moarte mă cutremur,
Ci de veşnicia ei şi teama de a nu vă mai putea vedea.

Sophia Mavrodin