sâmbătă, 17 mai 2014

O noapte in "Gradina cu suflete" a baronului Bellu...

Pentru prima data Cimitirul Bellu a intrat in circuitul "Noaptea Muzeelor"in anul 2011, din pacate in acest an nu pot sa fac turul muzeelor si in consecinta nici la Bellu nu voi ajunge dar voi reposta un articol mai vechi la care am adaugat si o poveste...

Am asteptat cu nerabdare sa treca de ora 20.00 ca sa pot merge in vizita la...cimitir...
L-am mai vazut primavara, iarna, dar niciodata noaptea....
Nu am fost singura dornica de a se pierde pe aleile cimitirului...
In grupuri mai mari sau mai mici vizitatorii se perindau prin fata monumentelor funerare.Citeam pe site-ul cimitirului Bellu ca aici se gasesc 20% din monumentele istorice ale Bucurestilor...
Pe masura ce se lasa seara mirosul florilor si al lumanarilor aprinse in siruri inca de la intrare a devenit mai puternic dar in perfecta concordanta cu recitalul de muzica clasica care se desfasura in fata capelei...
In spatele monumentelor se afla multe povesti.Adevarate sau nu, ele dau farmec trecutului si invaluie intr-o blanda tristete aceste capodopere peste care timpul trece...si pe langa care am trecut si noi...
Conform www.bellu.ro/istoric, până la jumătatea sec. XIX, bucureştenii îşi îngropau morţii în jurul bisericilor, existând însă şi 7-8 cimitire în afara oraşului, pentru populaţie şi pentru săraci.
Cum Bucureştiul a ţinut întotdeauna pasul cu noul, legiuitorii de atunci hotărăsc desfiinţarea vechilor cimitire de pe lângă bisericile centrale şi hotărăsc "Legiuirea pentru înmormântări afară din oraş" care apare în 1831. Abia în 1850 o comisie a Sfatului Orăşenesc discută concret crearea altor cimitire în afara oraşului, unul dintre ele fiind de pe uliţa Şerban-Vodă, unde era o mare grădină a baronului Barbu Bellu (1825-1900), ministru al Cultelor şi Justiţiei, învecinată cu o moşie a Mănăstirii Văcăreşti, ce avea acolo trei mori de vânt. Acest teren este donat de baronul Bellu, Sfatului Orăşenesc, călugării de la Văcăreşti urmându-i exemplul.
La 26 noiembrie 1852, Sfatul Orăşenesc hotărăşte începerea lucrărilor pentru amenajarea cimitirului, iar în ianuarie 1853, arhitectul Alexandru Orescu întocmeşte planurile pentru construcţia unei capele pe locul vechii biserici a lui Bellu cel Bătrân (1799-1853), cel care fusese căsătorit cu Irina, fata marelui Ban Văcărescu şi strănepoata lui Ienache Văcărescu, cel omorât de turci împreună cu domnul Constantin Brâncoveanu.
Pictorul Lecca zugrăveşte interiorul capelei, care a fost înzestrată cu obiecte de cult şi cele de trebuinţă. În toamna lui 1855 au început lucrările de amenajare a terenului, lucrări terminate în septembrie 1858, când cimitirul începe să funcţioneze legal. În 1859 guvernul trece hotărât la aplicarea legii, prin mutarea cimitirelor din oraş şi din jurul bisericilor afară din oraş, comunicând parohiilor "porunca" de interzicere a înmormântărilor în Capitală.

Aceasta ar fi pe scurt povestea trecutului prezent a celebrului cimitir Bellu din Bucuresti....
O sa va spun acum una dintre povestile aflate in spatele monumentelor celebre de la Bellu:

La sfârşitul secolului al XIX-lea, Constantin Poroineanu, fiul unui moşier
oltean, a plecat să studieze la Paris. După o aventură amoroasă în capitala franceză, a avut o fiică, dar nu a recunoscut-o pentru că bătrânul Poroineanu l-a ameninţat că-l dezmoşteneşte. Anii au trecut şi Constantin Poroineanu a devenit un moşier foarte bogat. Unul dintre fiii săi a plecat la studii, tot la Paris. Băiatul s-a îndrăgostit nebuneşte de o fată şi s-au căsătorit în secret.
Când el s-a întors să i-o prezinte pe soţie tatălui său, bătrânul a înlemnit. A pus cap la cap informaţiile şi a realizat că soţia fiului său este fiica lui, rodul pasiunii trăite la Paris în tinereţe. Cei doi tineri, de acum frate şi soră şi-au pus capăt zilelor, iar imediat, la 15 septembrie 1908, după întocmirea testamentului prin care lăsa toată averea sa oraşului Caracal, Poroineanu s-a sinucis.
Povestea tragică a dragostei celor doi a fost întruchipată pe monumentul din piatră de către artistul italian Raffaello Romanelli.

O sa inchei cu un epitaf care m-a impresionat profund...el apartine Sophie Mavrodin moarta la varsta de 28 de ani...

Nu de moarte mă cutremur,
Ci de veşnicia ei şi teama de a nu vă mai putea vedea.
Sophia Mavrodin

20 de comentarii:





  1. Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

    şi nu ucid

    cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc

    în calea mea

    în flori, în ochi, pe buze ori morminte.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. ...căci eu iubesc
      şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

      Ștergere
  2. Off
    Am fobie de cimitire indiferent de anotimp sau moment al zilei. De noapte nici nu pomenesc. Nu exista in mintea mea noapte in cimitir...
    Nu am intrat de foarte multe ori in cimitire, m-a tinut Dzeu departe, insa in putinele ori am facut -o cu inima stransa....Tot timpul am impresia ca mergand pe acolo calc peste cineva...e un sentiment ciudat pe care -l am.....
    Trista povestea ta! Cum e viata asta! Mai devreme sau mai tarziu platesti pt tot ce ai facut. Dar mai groaznic e cand platilori iti sunt copii....

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. si eu am fobia cimitirelor, inmormantarile....nici nu mai zic....
      ideea de a zace sub pamant ma termina, am zis ca eu vreau sa fiu arsa dar de aici o mie de discutii cu cei din jurul meu...
      cimitirul Bellu in schimb, este altceva...este ca un muzeu in aer liber, ca un parc pentru ca e plin de alei cu copaci batrani, cruci simple sunt foarte putine, este departe, foarte departe de imaginea unui cimitir obisnuit....
      tu, cu ochiul tau de artist ai sesiza cu siguranta diferenta :)

      Ștergere
  3. Frumos articolul tau !
    O zi frumoasa iti doresc!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. multumesc, Iulisa! :)
      o zi frumoasa iti doresc la randul meu!

      Ștergere
  4. Un articol interesant, despre locul unde sunt "pastrate" cele mai mari valori romanesti, daca ne gandim cate personalitati sunt inmormantate acolo... Nu stiam istoria acestui cimitir. Iar istoriile povestite in final sunt emotionante rau. Viata cu decaderile si tristetile ei...

    O duminca frumoasa, draga Pandhora! :-)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. adevarat, este in primul rand locul unde odihnesc marile spirite ale neamului nostru care, cu toate minusurile, scaderile si nereusitele lui a facut sa existe aceste valori care au trecut peste timp prin ceea ce au creat si ramane de nesters in existenta lor, a noastra....
      monumentele reprezinta amintirea existentei lor pe pamant, spiritul lor e departe, in o cu totul alta lume.

      povestile, da...este emotionant sa vezi cum peste ani au rezistat timpului povestile pe care le spun aceste opere de arta...
      sper ca vei vizita acest loc cand ai drum prin Bucuresti, merita! :)

      Ștergere
    2. Şi eu sper să ajung cândva pe acolo. Am mai vizitat şi cimitirele din alte oraşe şi am fost uimit ce de oameni de seamă îşi dorm somnul de veci prin aceste locuri. Într-un fel, şi aceste locuri sunt un fel de... "muzee"!
      Numai bine, dragă Pandhora! :)

      Ștergere
    3. un alt cimitir interesant este cel din Sulina unde sunt inmormantati cativa pirati si o printesa :)

      Ștergere
  5. e prea mult pentru mine ... mi-e frica nu de moarte ,si nici de absenta , ci de preludiile ei , atunci cand cu gura de peste zvarlit pe mal ,abia mai pot respira. Mi-e frica de rezistenta inutila...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. nu sa mori e greu, greu e drumul pana la moarte...
      da, si mie...

      Ștergere
    2. in general nu sunt prea rabdatoare, in acest caz cred ca ar fi un minus :)

      Ștergere
  6. Am ras de o stire de azi: 7000 de oameni au fost la piesa de teatru de la cimitir. Sigur au gresit numaratul...

    RăspundețiȘtergere
  7. Un articol intitulat "Imposibilul amor dintre frate si sora" din Jurnalul National din 16 februarie 2004, din pacate cu autor necunoscut, relateaza cititorilui lui ca aceasta poveste este o legenda si ilciteaza pe dl Paul Filip, autorul unei monografii a Cimitirului Bellu, ( http://www.observatorcultural.ro/MONOGRAFIE.-Paul-FILIP-Bellu-2000*articleID_6122-articles_details.html ), care opineaza, "Sunt doar niste povesti, o legenda, niste aiureli scornite de unii si de altii, mai ales de colivaresele si candelaresele care-si fac veacul prin cimitir, ca sa impresioneze si sa capete bani de la vizitatori". Este adevarat ca un articol depe site-ul Historia dot ro, de dl Alexandru Nedea, intitulat "Bellu,cimitirul povestilor nescrise,mentioneaza numele dlui Filip asociat in mod confuz acestei legende, insa ea nu apartine dlui Paul Filip, ci este vorba de o exprimare mai putin riguroasa din partea dlui Nedelea.
    Articolul din Jurnalul National mai mentioneaza ca :nici unul din ziarele mai mult sau mai putin influente de atunci ("Universul", "Cronica", "Romanul", "Resboiul", "Epoca", "Patria", "Gazeta noua", "Biruinta") nu relateaza, mult timp dupa 15 februarie 1902, (care este data mentionata pe mormant), nimic despre teribilul incident", insa se pare ca "la rubrica "Nascuti si morti" din "Universul" (de la acea data) este consemnat decesul Eufrosinei Poroineanu, la 57 de ani".

    (va urma...)

    RăspundețiȘtergere
  8. Dna Eufrosina este sora mosierului vestit din Caracal, data nasterii dansei fiind atestata documentar, si in acel mormant mai este inmormantat la o data ulterioara, atat dl Constantin,mosierul, in 1908, cat si un alt frate al lor, Sache, colonel de artilerie, in 1911.

    In plus, exista o monografie de referinta a Cimitirului Bellu, intitulata "Necropola capitalei", scrisa de istoricul Gheorghe Bezviconi, (despre care aflam de la scriitorul Florin Faifer, ca a fost membru fondator al Societatii Scriitorilor Basarabeni, angajat, in 1938, la Institutul pentru Studiul Istoriei Universale, laureat al Premiului „Nasturel Herescu" al Academiei in 1947 pentru volumul "Calatori rusi in Moldova si Muntenia", isi pierde toate prerogativele dupa razboi, rataceste umil si vagabondeaza benefic, pentru a ajunge, dupa 1950, paznic la Cimitirul Bellu, unde nu pierde timpul, ci lucreaza intens, lasind in manuscris monografia Necropola Capitalei, care vede lumina tiparului in 1972."
    In aceasta monografie, care este considerata o referinta istorica importanta si reputabila, chiar mai rguroasa decat monografia Bellu 2000, nu este mentionata legenda acelor frati presupus tragic indragostiti.

    Insa, relateaza in continuare articolul din Jurnalul National, exista o coincidenta, si anume, "la numai o zi de la moartea Eufrosinei, ziarele relateaza pe prima pagina, sub titluri explozive, o drama asemanatoare: doi tineri necunoscuti, indragostiti, se sinucid intr-o camera de hotel. Cazul a trezit atata interes, incat "Universul " anunta, cateva luni mai tarziu, cand devenise clar ca identitatea indragostitilor sinucigasi nu va fi descoperita, publicarea in foileton a unui roman inspirat din aceste fapte."

    (va urma...)

    RăspundețiȘtergere
  9. Iata chiar citatul din ziarul Universul din 16 februarie 1902, pagina 1, oferit de Jurnalul National in 16 februarie 2004:

    "Intr-un hotel din Casovia sosi acum trei zile un tiner si o tinera, cari pareau a apartine societatei alese. A doua zi, otelierul vezind ca acesti pasageri nu se sculasera pana la amiazi, batu la use, dar nu primi nici un raspuns. In cele din urma sparse usa, si atunci o priveliste oribila ii aparu. Tinera era culcata pe o sofa, cu tampla gaurita, tinerul, lungit pe jos, se impuscase in inima. Amandoui erau morti. Cu toate cercetarile facute, nu s-a putut afla numele lor.
    Pe masa s-a gasit o mica suma de bani si o hartie pe care erau scrise urmatoarele cuvinte: "Am ratacit mult pana am ajuns la tinta noastra ultima. Iertati-ne! Ca cine suntem noi, sa remae un secret vecinic! Ultima noastra dorinta este sa fiti fericiti!""

    RăspundețiȘtergere
  10. enigmatice informatii...
    e posibil ca totul sa fie doar legenda, e posibil ca un sambure de adevar sa existe...exista cu siguranta monumentul de o minunata si trista frumusete...

    RăspundețiȘtergere