Evul Mediu,reglementarile Bisericii si tabuurile sexuale

Fãrã Biserica Creştinã medievalã Sigmund Freud ar fi ratat o mare cantitate de material de lucru. Multe dintre ideile despre sexualitate sunt de raportat la aceastã epocã, la restricţiile şi opţiunile fie confuze, fie exacerbate ale Bisericii…Nu exista niciun aspect al vieţii sexuale care sã nu fie abordat de instituţia religioasã, care putea sã impunã condamnarea la moarte pentru adulter, dar la fel de bine sã coordoneze prostituţia consideratã un rãu necesar.In ciuda opoziţiei generale faţã de partea fizicã a relaţiilor, Biserica se pare cã era foarte interesatã de subiect. Câteodatã întâlnim descrieri ale actului sexual atât de detaliate încât lasã impresia cã au fost scrise nu fãrã urmã de entuziasm. Se impune întrebarea dacã teologii timpurii, angajându-se în polemici interminabile despre sex, nu erau cumva încercaţi de frustrãrile provocate de un trup pe care îl negau cu încãpãţânare. Biserica interzicea exprimarea deschisã a dorintei sexuale, dar conceptul medieval de iubire curteneascã sugereazã cã admiraţia şi adoraţia puteau fiinţã cumva între dorinţa eroticã şi ataşamentul spiritual.Pentru oricine lua în serios morala creştinã, sexul strict ca plãcere iese din discuţie. Celibatul este modelul ideal de comportament, iar sexul reprezintã doar o parte a cãsãtoriei. Sexul înainte de sau în afara cãsãtoriei era un joc periculos care nu rareori rezulta în pronuntarea sentinţei capitale. Dar nu doar Biserica era cea care dezaproba copulaţia şi adulterul, ci şi nobilii, care trebuiau sã se asigure cã urmaşii le împart sângele. Un exemplu de iubire curteneascã degeneratã este acela al regelui Filip al IV-lea cel Frumos, care aflând cã cele trei fiice ale sale aveau relaţii cu unii dintre cavalerii sãi, a ordonat ca ei sã fie evisceraţi în public şi ele trimise la mãnãstire. Ceva mai libertinã era viaţa în mediul rural, unde relaţiile fizice ţineau de rutinã. Adesea preoţii îi forţau pe ”pãcãtoşi” sã se cãsãtoreascã şi totul era dat uitãrii.
Biserica avea grijã sã impunã reguli şi în viaţa sexualã. Orice altceva în afara poziţiei misionarului era considerat nenatural şi deci un pãcat. Preoţii nu favorizau alte poziţii pentru cã în opinia lor subminau rolul dominant al bãrbatului în societate. Iar sexul oral sau anal ieşeau din discuţie pe motiv cã nu avea de-a face cu procreaţia, ci cu plãcerea, negatã de puriştii care vedeau în act doar aspectul practic. Pedepsele pentru poziţiile ”deviate” puteau fi foarte severe: trei ani de penintenţã pentru femeia deasupra, sex oral sau sex a tergo (pe la spate). Aceasta era poziţia oficialã a Bisericii, dar unii teologi mai progresişti încep sã se îndoiascã de reglementãri. Albertus Magnus permite de pildã folosirea a cinci poziţii, dar tot insistã pe naturaleţea poziţiei misionarului.
Opinia Bisericii despre homosexualitate este exprimatã foarte clar de catre teologul Petru Damian în Cartea Gomorei. Sodomia era vãzutã ca un act împotriva naturii, la fel ca masturbarea sau sexul anal. Tome de Aquino a extins definiţia sodomiei la toate actele care nu implicau penetrarea vaginalã. Totuşi, Biserica nu începe persecuţia împotriva ”pãcãtoşilor” mai devreme de secolele 12-13. Sodomia se pedepsea cu moartea, adicã ardere pe rug, spânzurare sau suspendare în cuşca de fier în cazul preoţilor. Avem totuşi dovezi în legãturã cu homosexualitatea unor personaje celebre, cum ar fi Richard Inimã-de-Leu, care şi-ar fi cunoscut soţia, pe Berenegaria, în timpul unei relaţii cu fratele sãu, viitorul rege Sancho al VII-lea al Navarrei. În epocã mai circulau zvonuri şi în legãturã cu relaţia dintre el şi Filip al II-lea al Franţei.Unul dintre accesoriile cele mai populare în Evul Mediu era aşa-numitul ”codpiece” (engleza medie ”cod”=scrot), o bucatã de material ataşat pentru a supradimensiona organele genitale. Materialul era umplut cu bumbac sau rumeguş şi lipit de panataloni. Alt simbol al virilitãţii consta în moda pantofilor numiţi ”poulaine”, acei pantofi lungi, cu vârful îndreptat în sus tocmai pentru a induce ideea penisului erect. Peter Bruegel, pictorul, reprezintã adesea aceste douã motive ale masculinitãţii, un tablou celebru fiind acela al lui Henric al VIII-lea. Biserica numea aceste obiceiuri ”moda satanei”. În ceea ce le priveşte pe femei, se pare cã Evul Mediu nu era strãin nici de dildo…ba mai mult, instrumentul este pomenit în mai multe cãrţi de penitenţã, care impun pedepse de cinci ani în zilele de sãrbãtoare. Cuvântul însã nu este folosit mai devreme de perioada renascentistã, conform Oxford English Dictionary, dar o explicaţie invocatã îi atribuie originea în ”dilldough”, o bucatã alungitã de pâine condimentatã cu mãrar. Unii scriitori fac aluzii la popularitatea instrumentelor importate din Italia.
În cursul evului mediu, Biserica a fost mai preocupatã de plãcerile şi pãcatele rezultate din actele sexuale nenaturale decât de problema contracepţiei. Teologii dezaprobau contracepţia şi totuşi nu se preocupau foarte multe de denunţarea sa comparativ cu alte practici pe care le considerau mult mai grave. Contracepţia o priveau ca pe o problemã moralã minorã, nu ca pe un pãcat mortal. În afarã de coitus interruptus, existã anumite referinţe la prezervative. Acestea constau atunci în bãşici şi intestine întretesute şi refolosite de multe ori. Oricum problema era mai degrabã prevenirea sifilisului decât contracepţia. Versiuni mai târzii ale prezervativului întrebuinţau pânza de in, iar prima uzanţã contraceptivã a prezervativului dateazã de la jumãtatea secolului al 17-lea. Femeile se foloseau uneori de nişte tampoane cu varii ingrediente menite sã acţioneze ca spermicid. Una dintre reţete consta într-un amestec de curmale, scoarţã de acacia şi miere, în care se înmuia tamponul.
Dacã se întâmpla ca bãrbatul sã fie impotent, Biserica îl aducea în faţa unor investigatori privaţi, care erau de fapt femei bãtrâne care analizau starea generalã de sãnãtate a bãrbatului şi îndeosebi organele genitale. Dacã se constata o deformare a penisului sau vreun alt motiv al imposibitãţii consumãrii cãsãtoriei, se permitea separarea cuplului. Mulţi medici europeni sunt tributari învãţãturii islamice, prima care prescrie medicaţie pentru tratarea disfuncţiilor erectile, combinând tratamentul cu medicamente de cele mai multe ori cu administrare oralã şi dietele.



autor: Irina-Maria Manea
sursa: Historia.ro
foto : artinfinit.md