Felinarul rosu si bordelul...

Despre prostituţia bucureşteană, localurile şi cartierele unde se practica această, în perioada interbelică şi antebelică se vorbeşte pe un ton ce fluctuează de la ruşine la admiraţie. Legalizarea şi chiar impozitarea acestei ocupaţii după o sumă de modele ce au existat odinioară în România stârneşte azi discuţii aprinse.
Culoarea roşie şi felinarul roşu, asociate bordelului, ar proveni de la lămpile roşii purtate de lucrătorii de la căile ferate, lăsate în afară bordelului când bărbaţii intrau acolo, pentru a fi găsiţi mai uşor în cazul în care erau nevoie de ei, dacă se modifică traseul vreunui tren.
Alte explicaţii ar fi că felinarul roşu, cu tot cu sensurile lui, ar veni de la culoarea roşie a hârtiei cu care erau decorate lămpile de la bordelurile din China antică, pentru a fi recunoscute că atare.
În timpul Primului Război Mondial, bordelurile din Belgia şi Franţa erau vopsite în culori diferite, pentru a fi deosebite, astfel: în albastru, pentru ofiţeri, în roşu pentru grădele inferioare.
Casele de toleranţă din Bucureştiul interbelic şi antebelic funcţionau legal, cel puţin de la finalul secolului al XIX-lea. Totuşi acest lucru nu exclude faptul că erau hanuri şi locuinţe unde se practica clandestin prostituţia. Astfel de localuri unde se putea agăţa o prostituată fără condicuţă erau adesea braserii, varieteuri precum "Salata" din preajmă Gării de Nord, cluburi de noapte etc. În vară lui 1944, o prostituată îşi declară tarifele: "500 de lei fiecare client, cu două, trei rapoarte sexuale şi dormit cu el". Asta în condiţiile în care salariul vremii oscila între 200 şi 800 de lei. Spre exemplu, un mecanic de locomotivă, una dintre cele mai bine plătite meserii, avea în jur de 850 de lei şi o pâine de 2,5 kg raţie pe zi.
Dar nu toate fetele erau aşa de scumpe: se pare că o "întâlnire" în Grădina Publică, în boscheţi, costa între 10 şi 50 de lei, depinde de muşteriu. Un consult medical pentru depistarea bolilor venerice ajungea, pentru libere profesioniste, cu deplasarea medicului la bordel, 100 de lei, iar pentru "sărmane", care se duceau la dispensar, 50 de lei sau gratuit.
La sfârşitul anilor '50, a fost demarată o misiune de "reeducare a elementelor care nu corespundeau noii morale marxist-leniniste". Dacă noul cod penal din 1948 nu aduce atingere prostituţiei, decretul numărul 351 din 1949, abrogat ulterior în 1951, va reprezenta prima măsură care deschide calea incriminării prostituţiei.
Prostituatele vor fi trimise în Centre de reeducare pentru "adaptarea lor la exercitarea unei meserii şi al redresării lor morale".
Următorul pas şi cel propriu-zis al incriminării practicii s-a făcut prin articolul 433 al noului Cod Penal din 1957. Potrivit acestuia, pedeapsă pentru procurarea, de către o femeie, a mijloacelor de existenţa, din raporturile sexuale cu diferiţi bărbaţi, era considerată infracţiune.
Mai mult, în 1954, România a aderat la Convenţia pentru reprimarea traficului cu fiinţe umane şi a exploatării prostituării altei persoane. Prostituatele prinse în fapt erau imediat trimise în fabrici. Multe prostituate rămâneau însă în serviciul şefilor comunişti şi numai aparent angajate în vreo fabrică. Prin anii ‘65 - ‘70, când prostituţia nu se mai practica la scară largă, tinerele care în urmă cu două - trei decenii îşi făceau hatârul prin locuri rău famate erau acum muncitoare cu vechime. Se vorbea pe la colţuri despre ele şi puţini ştiau care fusese meseria lor înainte. Deveniseră femei respectabile, cu familie şi copii, doar securitatea le mai folosea arareori, în diferite misiuni.

sursa: Historia